Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ultimul clopoțel din Șirnea

Prima generație de copii la grădinița din sat

„Eu nu vreau să moară Șirnea! Satul nostru nu poate să dispară așa ușor! Șir­nea de demult a rămas în poveș­tile celor care au trecut pe-aici și-n amintirile noas­tre, ale localnicilor. Atâta vreme cât va mai fi cineva care să-și amintească despre oamenii și vremurile de altădată, Șirnea va rămâne vie.”

Lucia Cioacă a fost aproape patruzeci de ani educatoare în satul Șirnea, din județul Brașov. Un loc de poveste, de la poalele Pietrei Craiului. Aflată acum la anii de pensie, trăiește cu dorul după vre­murile de altădată, când satul era încă viu, pajiștile montane pline de animale, oamenii în putere și nicio casă din care să nu iasă fum.

Am rugat-o pe „doamna Lucica”, cum i se spu­ne în sat, să-mi povestească despre cum suna clo­poțelul în Șirnea, pe 15 septembrie. Îmi spune cu drag, dar își amintește mai întâi de oamenii locului, oameni harnici, mândri și orgolioși, care s-au în­trecut mereu, care mai de care, să facă din Șirnea un sat de frunte, din zona de munte a Brașovului. „Pe vremuri, șirnenii erau oameni înverșunați de muncă, nimeni nu-i întrecea. Cinci vaci la o gos­podărie era regulă. Plus oile ținute în munte. Și nu uitau nici de sârbe, făcând să duduie pământul sub tălpile lor, la nunți și la cumetrii. Vremea aceea, din păcate, a apus. Acum au mai rămas în Șirnea doar câteva case locuite de săteni, vreo treizeci și ceva, și am trăit o zi tare tristă când școala, înființată în anul 1870, s-a închis din lipsă de elevi. Am plâns singură în ziua aceea. Mi se strânge inima de câte ori trec și acum pe lângă școala pustie”.

Un cârd de miei

Lucia Cioacă, la vârsta amintirilor

Cele mai dragi dintre amintirile doamnei Lucia Cioacă sunt legate de școala și grădinița din Șirnea, unde a muncit din anii plini de însuflețire ai ti­nereții, și până când a încărunțit. „Îmi amintesc de prima mea zi de școală, de parcă ar fi azi. Îmi fă­cuse mama haine noi din lână, aveam și basma nouă și eram tare mândră de ele. Cam asta era uniforma pruncilor din satul nostru, acum mai bine de șaptezeci de ani, haine de lână, așa cum era în orice sat de oieri. Pe-atunci eram mai mult de trei sute de copii în toate clasele! Unii veneau la școală de peste dealuri, de departe, diminețile erau po­tecile pline, eram ca un cârd de mieluți, cum co­boram către școală. Într-o vreme, s-a făcut și in­ternat pentru elevii care veneau din Peștera și Măgura, era prea departe, greu și periculos, mai ales iarna, să meargă zilnic acasă. Internatul era în casa în care stă acum Dudu lui Cușor. Chiar și orele s-au făcut mai întâi prin gospodăriile oa­menilor, până să se construiască școala de-acum. Cei care aveau în casă o cameră mai mare o puneau la dispoziția învățătorilor. Era mare drag de învățătură pe-atunci, eu nu vreau să supăr pe nimeni, dar în satul ăsta din vârf de munte era o străduință uriașă ca să faci carte, să înveți, să ajungi «domn». Toate astea cu un efort mult mai mare decât în alte părți în care se trăia mai ușor. Învățătura era pusă la temelia vieții și cei care aveau un copil înzestrat pentru carte era dat de exem­plu și invidiat. Deși erau crescători de ani­male, șirnenii au avut dintotdeauna ambiția asta, de a-și da pruncii la școli, la oraș. S-au ridicat dintre ei oameni deosebiți, dascăli tare inimoși, în­vățătorii Folea, Marioara Râpeanu, profesorii Frun­teș și Stroe, care au rămas în amintirea tu­turor pentru dăruirea cu care și-au făcut meseria. Erau oameni extraordinar de corecți, severi chiar, nu glu­meau când era vorba de carte și învățătură. Prin exemplul lor au modelat multe gene­rații de copii. S-a învățat bine aici, s-a făcut carte serioasă, deși în condiții foarte grele, de parcă nici nu-ți vine să crezi. Nu era apă în sat, nu era curent, când se făcea sea­ră, citeam la lumina lămpii cu petrol. În primii ani, în primele clase, nici nu am avut caiete, scriam cu știlul pe tăblițe de ardezie neagră, iar mai târziu, când am avut ca­iete și cerneală, am scris cu toc cu peniță. De multe ori mă gândesc că atunci când via­ța era mai grea, clasele erau pline de copii, iar acum, când în loc de tăbli­ță, pe pupitru se află un com­puter și sunt atât de bune condiții de învățat, șco­lile rămân pustii. Așa cum s-a întâmplat în multe sate, în ultimii ani. Mie nici nu-mi vine să cred că am ajuns să trăiesc ase­menea vremuri, să se în­chidă școala unde-am învățat și unde am fost apoi toată viața educatoare. Nu credeam vreodată să se întâmple așa ceva. Știți cât de grea a fost ziua în care a sunat pentru ultima oară clopoțelul școlii din Șirnea? Am plâns tot satul”.

Cloșca cu pui

Prima uniformă

Vorbele doamnei Lucia adumbresc după-amia­za strălucitoare de august, mai ales că își însoțește poveștile cu fotografii despre o vreme dusă, ima­gini nostalgice, dar din care izvorăște o uriașă bucu­­rie de viață. Chipuri de oameni mă privesc din fo­­tografii, oameni emoționați, poa­­­te, de prezența fotografului, alții zâmbind galeș, timid, cei mai mulți în costume populare, ori în haine groase de postav. La nunți și la petreceri, la sărbători, în mijlo­cul satului sau pe cărări izolate, pe vârf de munte sau la făcutul fâ­nului de pe pășuni, șirnenii par mereu dornici să „se tragă în chip”, să oprească timpul, să în­cre­menească, în conturul unui carton traforat, clipele vieții. Cele mai multe fotografii sunt făcute pe treptele școlii, grupuri și grupuri, generație după generație de copii, și în mijlocul lor, „doamna Luci­ca”, educatoarea.

„Erau mulți copii în primii mei ani de muncă. Grădinița s-a înființat în anul 1960. Aveam și eu emoții, erau și ei speriați, au venit în primele zile cu teamă, nu știau ce-i așteaptă, unora li s-a părut grea despărțirea de mame, alții s-au obișnuit mai greu cu ceilalți copii. Așa se întâmplă în orice grădiniță la început, nu este o noutate. Dar i-am luat cu binișorul și-am învățat și eu, de la o zi la alta, tot mai multe despre cum să mă port cu ei. Mulți n-aveau acasă parte de prea multă atenție, părinții lor erau ocupați cu traiul greu și aspru de aici, de la munte. Într-o zi, un băiețel pe care țin minte și acum că-l chema Sebastian, a venit la mine și m-a rugat să-l țin puțin în brațe, să pun mâna pe capul lui. Atunci mi-am dat seama câtă nevoie de afecțiune au copiii mici, m-am gândit că părinții lor, din cauza treburilor multe, nu aveau vreme și nici știința să fie blânzi și tandri cu ei, și din ziua aceea, în fiecare dimineață, după ce-i primeam și îi ajutam să-și lase paltoanele, cizmele și bo­can­cii și să-și ia papucii de clasă, îi adunam în jurul meu și puneam mâna pe fiecare. Eram ca o cloș­că cu puii. Așa începea fiecare zi la grădinița noastră. Și-abia după ce vedeam că toți sunt înveseliți și râzători, abia atunci începeam activitățile zilnice.

Am să vă povestesc încă o întâmplare. După orele de grădiniță, mă întorceam totdeauna acasă, unde mă așteptau treburile din gospodărie. Am avut întotdeauna vaci, găini, porci, adică o gospo­dărie obișnuită aici în satul nostru și am făcut mereu ce trebuia, pentru ca toate să fie la locul lor. Într-o zi, un copil a trecut pe lângă gard și m-a văzut împrăștiind gunoiul pe pășune. «Vai, parcă nu mai sunteți așa frumoasă ca la grădiniță», a zis el. Sigur că am folosit această întâmplare ca să le explic apoi că nicio muncă nu e rușinoasă, să le vorbesc despre mulțumirea unei munci împlinite și duse cu bine la capăt. Eu m-am străduit cât am putut și cred că am și reușit, în mare măsură, să le dau pruncilor șirneni primele noțiuni și învățături care le-au folosit în viață. Faptul că acum, la mulți ani de la pensionare, mă caută încă, îmi dă de înțeles că nu am trecut degeaba prin viața lor.

Sufletul satului

Pe chipul doamnei Lucica se înfiripă un zâmbet trist. „Eu nu vreau să moară Șirnea”, spune din nou, cu lacrimi în glas. „Ne-au cotropit turiștii, sunt zeci de case noi făcute pe dealuri, dar n-au nicio legătură cu satul, cu rostul lui. Sunt fermecați de frumusețile de aici, dar aduc cu ei o lume străină de-a noastră. Tradiția moare, bătrânii se duc, rostuiala veche se pierde. Ce-a mai rămas din inima vie a Șirnei, când clopoțelul se au­zea până în munți? Amintiri și fo­tografii. Mă tem de ziua în care su­fle­tul satului va porni în pribegie prin pă­durile și peste pajiștile rămase pus­tii. La fel ca omul, satul moare când îi stă în loc inima”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian