ADELA BREBEANU: „A fost visul meu să-mi clădesc familia într-un colț de natură”

Exerciții de bucurie într-un pogon cu flori

Adela Brebeanu este o tânără doamnă pe care nu o cunosc, dar despre care știu că trăiește într-un colț de rai, lângă un lac, într-o comună din Ialo­mița. Mi-a povestit despre ea o prietenă și m-a fermecat ce mi-a spus. Așa că i-am scris și am rugat-o să povestească pe larg despre viața ei, și despre cum s-ar putea ca felul ei de-a trăi să devină un exemplu de stil de viață pentru oamenii care vor să se abată de la șablonul de viață de la oraș. Adela mi-a trimis zeci și zeci de fotografii cu ea și cu soțul ei, dar și cu Tudor, bă­iețelul lor de doi ani, care mănâncă salată verde direct din brazdă, care fugărește căței, pisoi și pui de găină, care are pe lacul de lângă casă spectacolul pelicanilor în direct, iar nu de la televizor… Adela și Filip, soțul ei, sunt oameni cu studii supe­rioare (ea, specialistă comunicare și admi­nis­trarea afacerilor, el – jurnalist, cu o carieră de peste zece ani în televiziune), dar care, cu toate astea, s-au despărțit de oraș. Privindu-le foto­gra­fiile, parcă vedeam un film mut despre fericire. Trăită în natură și-n tihnă, viața lor seamănă, într-adevăr, cu o poveste, din care am rugat-o pe Adela să ne spună și nouă un crâmpei.

Miracolul din fața ușii

– Adela, de unde a izvorât visul tău de a cum­păra pământ, pe care să te apuci să-l muncești?

– Mereu am iubit pământul, nu în sensul de a fi stăpână pe sute de hectare, ci la propriu, mi­rosul și structura lui. Iubesc viața care se des­fă­șoară înăuntrul pământului și viața care se naște din el. Mi se par incredibile! Poți observa mira­colul creației la orice pas. În astfel de momente, îmi trece deseori prin minte faptul că, deși so­cietatea ne spune să credem că viețile copiilor noștri „trebuie să se extindă constant către noi orizonturi și oportunități”, poate că ar trebui să începem mai de aproape, arătându-le universul care-i așteaptă chiar la ieșirea din casă, în fața pragului, împlinirea în lumea care le este la în­demână, lumea care le stă la picioare, la propriu.

– Cum s-a concretizat visul vostru? Cum ați ales locul?

– Locuim la țară de mai bine de trei ani, iar de aproximativ un an, locuim pe malul unui lac, la aproape 120 km de București. Am plănuit să ne mutăm la țară, dinainte de a se naște Tudor. Me­reu mi-am dorit să-l pot crește cât mai aproa­pe de natură. A fost visul meu ca familia mea să trăiască într-un colț de natură, să îmi pro­duc propria mâncare, să cresc animale, să lu­crez cu pământul. Așa că m-am întors acasă (lân­gă Slobozia), după mai bine de 12 ani de școală în oraș, în țară și în străinătate, și am întemeiat o mică fermă, sprijinită de părinții mei. Am accesat și fonduri europene pentru agricultură și așa a ajuns și soțul meu la țară, după zece de ani de muncă în televiziune, după doi ani de când eu m-am ocupat singură de fermă și la trei săptămâni de la naș­terea lui Tudor. Tranziția pentru el încă mai conti­nuă. Pentru mine, în schimb, asta e tot ce mi-am dorit, iar be­neficiile nu pot fi pre­țuite în bani. Lu­crăm în natură pen­tru a ne hrăni, pen­tru a crește și învăța des­pre noi și despre lumea vie a plantelor, despre cum să fii în acord cu mediul înconjurător, cum să te adaptezi lui și cum să-l protejezi pentru a-l lăsa ge­ne­rațiilor viitoare mai bogat și mai sănătos decât este acum.

Fotogenia unei dimineți

– Poți să-mi descrii cu inima locul în care trăiți? Cum te-ai în­drăgostit de el?

– Devreme, în diminețile de vară, când soarele începe să răsară, merg pe cărarea bătătorită dinspre lac, unde cinci boboci de gâs­că și trei pui de găină așteaptă să fie scoși din țarc, la iarbă verde și apă proaspătă. Mă în­torc apoi să hrănesc restul păsărilor, pu­ii de găină, cățeii și pisicile moșteniți odată cu locul ăsta. Asta înseamnă că de la prima oră a dimineții, tălpile mele sunt pline de rouă, de fire de verdeață care pur și simplu ți se lipesc de piele, iar mâinile îmi sunt verzi de la iarba smulsă din pământ. Merg apoi spre grădină să adun câteva roșii proaspete și câteva fire de varză kale şi mangold, care ne vor oferi vita­litatea lor până în septembrie-octombrie. Lui Tu­dor îi plac sucurile verzi și ne-am obișnuit ca asta să fie prima băutură a dimineții. Primăvara le facem din spanac atât de proaspăt și dulce, încât îl mâncăm direct din brazdă.

Deși aici muncim 7 zile din 7, 365 de zile pe an, dintre toate activitățile pe care le am în mica noastră fermă, cele de dimineață sunt preferatele mele. E momentul meu, în care sunt singură cu frumusețile ei. Însă, de la o vreme, am început să realizez măsura în care nu este vorba numai despre priveliște, ci și despre mirosurile, sunetele și senzațiile tactile pe care mica noastră fermă ni le adaugă vieții. Trecând pe lângă solarul cu roșii, simt mirosul dens, de pământ umed, și pe cel dulce-acrișor al fructelor coapte. Dincolo de ele e grădina cu plante medicinale, unde lavanda e înflorită, iar salvia te inundă în parfumul ei curățător și vindecător. Coborând spre baltă, mișcarea firelor de stuf, care se aud ca și când cineva îți șoptește ceva la ureche ceva ce nu înțelegi prea bine, dar îți place, pe ponton sau pe malul apei, vântul îți spală întregul corp (există și o terapie de curățare, stând în bătaia vântului). Trecând pe lângă poiata găinilor, răspund instinctiv la mirosul lor, știind cât de bine le face roșiilor îngrășământul lor. Să-ți crești pro­pria mâncare este una dintre acele rare angaja­men­te care au capacitatea de a-ți schimba per­cepția încât, ceva pe care cândva l-ai considerat dezgustător, să devină ceva frumos (mă refer aici la compostul preparat din resturile organice din fermă, îngrășământul din găinaț, tratamentele pe bază de urzică sau coada-șoricelului – care nu miros deloc plăcut în timpul fermentării). Iarna, lucrurile se schimbă. Aerul miroase, mai degrabă a lemn proaspăt tăiat, căldură de sobă, cenușă și cafea proaspătă făcută la ibric.

Cu cât înaintez mai mult în vârstă, cu atât mă surprind adulmecând aerul, atingând plantele doar de dragul de a le atinge sau, pur și simplu, stând și ascultând sunetul mereu în schimbare al locului. Și, cu cât am ajuns să-l apreciez mai mult, cu atât sunt mai capabilă să-l experimentez, să mă contopesc în el, să mă percep așa cum sunt eu cu adevărat. Nu stăpână a domeniului, ci mai degrabă un fir de ață dintr-o bucată de țesătură, doar unul dintre milioanele de mici fire – unele vizibile, dar și mai multe imperceptibile – care cuprind întregul. Viața!

– Cultivi și plante medicinale și faci tot felul de preparate: tincturi, săpunuri, seruri… De unde știi să le prepari? Cine te-a învățat?

– M-am ghidat de la început după întrebarea „poți mânca ceea ce-ți pui pe piele?”. Așa am ajuns să-mi cresc propriile plante medicinale și apoi să fac amestecuri și infuzii solare în uleiuri pure, pe care le transform în alifii, seruri și săpunuri cu adevărat vindecătoare pentru trup, și aș zice eu, și pentru suflet. Ne ferim să folosim chimicale sintetice în creșterea plantelor. Cu cât un teren este mai plin de energie vitală, cu atât din el cresc plante mai sănătoase, care te hrănesc cu adevărat și care te ajută să te conectezi la Univers.

Preparatele din plante medicinale le fac în special pentru familie, dar avem și prieteni care ni le cer, și cine vine la noi în vizită nu numai că le poate încerca, dar își poate culege propriile flori și ierburi din grădină. Anul ăsta am cultivat trandafiri de dulceață, lavandă, gălbenele, mu­șețel, echinacea, sal­vie, busuioc de diverse sor­timente, roiniță, mentă, isop, cimbrișor. Sunt perioade din an când mer­gem împreună și adu­năm flori de pe câmp (coada-șorice­lului, pelin, lumânărică, ci­coare, pătlagină, ur­zică). Spre exemplu, de Sânziene, culegem me­reu sunătoare din ace­lași loc (fac asta de peste 10 ani, de când mer­geam acolo împreună cu părinții, acum merg cu Tudor și cine mai vrea să ne însoțească). La început făceam preparatele urmând rețete din cărți de specialitate, acum, însă, după atâția ani de experiență, fac amestecuri după propria mea imaginație și intuiție. Fiecare plantă îți vorbește în felul ei, prin textură, gust, aromă. Dacă o as­culți, îți vei da seama la ce e bună și cu ce anume să o combini. Așa cum și corpul îți transmite ce necesități are, prin poftele pe care le ai. Uneori, simt nevoia să beau un ceai dulce din petale de trandafiri și bujori, alteori am nevoie de un ceai calmant de mușețel și lavandă, iar alteori, de un ceai intens de echi­nacea.

Răsplata roadelor

– Cum vă asi­gurați veniturile ne­­cesare? Vindeți le­gume bio?

– Am fost no­ro­coși să fim încon­ju­rați de oameni care să ne susțină, și mă refer aici la familia mea. În agricultură, veniturile vin, de obi­cei, la sfârșit de sezon – să spunem că toam­na. Soțul meu se ocupă de culturile mari, eu de cele mai mici, ce țin mai mult de proiectarea gră­dinii, alegerea culturilor, contractele de vânzare și tot așa. El merge pe tractor, lucrează cot la cot cu oamenii, păzește culturile din câmp, mută coloana de irigații – face cam tot ce ține de lucrul fizic al câmpului. Vă imaginați ce schimbare este asta, venind din oraș, de la un job în televiziune, de mai bine de zece ani. Nu e ușor, am trecut și prin evenimente care ne-ar fi putut face să renunțăm, ca momentul când furtuna ne-a distrus solarul sau eoliana abia instalate, sau când în­treaga cultură ne-a fost distrusă de secetă. Fie­care eșec sau obstacol ne învață câte ceva. Fie­care lucru greu pe care alegem să ni-l asumăm ne face mai puternici pentru data următoare. Chiar și în prezent, cele mai frumoase zile sunt cele în care culegem roadele muncii noastre. Câteodată, când ne ui­tăm la toată minunăția care ne este pusă în față, nu ne vine să credem că mâinile noastre au aju­tat-o să prindă viață; simțim că a meritat toată mun­ca grea pe care am depus-o. Este ceea ce ne face să continuăm zi de zi, anotimp după ano­timp.

Locuim la aproximativ 2 km de cel mai apropiat sat. Suntem complet „off-grid”, adică avem electricitate de la propriile noastre panouri solare și de la turbina eoliană, avem o fântănă de mare adâncime – din care, minune, apa izvorăște singură, iar iarna ne încălzim cu centrală pe lemne și peleți. Când te muți la țară, îți reor­ga­nizezi prioritățile, în sensul că nu te poți aștepta să ai același stil de viață ca la oraș. Ori­­cum, noi nici nu ne-am dorit asta, de aceea am și făcut schimbarea. Mă­nânci alimente de sezon, gă­tești proas­păt și des, înveți să conservi pentru iar­nă. În va­canțe ne este greu să ple­căm, pentru că de prezența noastră de­pind și ani­ma­lele, și plantele, și nici nu avem de ce s-o facem, suntem înconjurați de atâta frumusețe și li­niște, încât noi suntem cei vizitați permanent de prieteni.

„Toți copiii ar trebui să atingă pământul cu mâinile”

– Să vorbim și despre viitor. Cum ți-l ima­gi­nezi?

– Inițial, pornisem la drum cu alte gânduri decât cele pe care le avem acum. Ne doream să putem oferi chiar „stil de viață”, posibilitatea cât mai multor familii să-și culeagă propriile fructe și legume, să lucreze cu pământul, ca terapie de reconectare la natură (noi practicăm grădinăritul în tălpile goale). Însă, evenimentele de la nivel glo­bal, pandemia izbucnită în primăvară ne-au dat planurile peste cap. Până când le vom putea trans­forma în realitate, lucrăm la un proiect prin care cât mai mulți copii să fie încurajați să se reco­nec­teze cu natura, nemijlocit. Cred cu tărie că toți copiii ar trebui să aibă acces la natură, să atingă pă­mântul cu mâinile, să-și crească propriile le­gume, să interacționeze cu plantele, insectele și anotimpurile.

Zilele astea, eu și Tudor am pictat cu flori și a fost o experiență uimitoare! Tehnica se numește „hapa-zome” și în japoneză înseamnă „vopsea din plante”. Știam că va fi amuzant și ne va ține ocupați vreme îndelungată. Avem grădina plină de flori, așa că am strâns diferite plante în coșuleț, am întins o pânză pe un buștean mare și ne-am dotat cu trei pietre cât palma, cu care am presat florile (tehnica necesită lovirea florilor cu destul de multă forță, lucru care l-a încântat pe micuț, el fiind foarte pasionat de bătut cuie cu ciocanul). Acum ne bucurăm de o frumoasă ghirlandă din pânză, pictată în culori cu adevărat naturale, și ne mi­nunăm de toate lucrurile care ne pot ieși din mâini doar cu ce avem la îndemână, în jurul nostru!

Reconectarea copiilor cu natura, într-un mod profund și personal, este un proiect la care mă gândesc, mai ales de când sunt mamă și îl văd pe Tudor în grădină, ținând în mâinile sale mici flori de câmp, atingând și mirosind pământul, culegând și mâncând hrană vitală. Am aflat că numai astfel copiii își pot percepe locul în lumea naturii. Și are și sens. Cel mai intim și direct mod de a te conecta la natură este, în mod clar, s-o mănânci. O mică parte din ea devine o mică parte din tine și te în­carcă cu un pic din toate. În cele din urmă, începi să îți dai seama că ai fost întotdeauna 100 la sută natură, că ești făcut din aceleași componente ca pă­mântul și apa. Grădina ne amintește că totul se află în legătură, că „totul” ne cuprinde.

Există atât de multe lecții care așteaptă să fie în­vățate, într-o grădină întreagă gata să dea în floa­re…