LARISA PERDE (promotor al muzicii lăutărești): „Lăutarii și muzica lor strigau să fie salvați”

– Scena muzicii lăutărești a cunoscut în ultimii ani un nesperat reviri­ment, atrăgând la concerte tot mai mulți tineri. Impresar al ge­nialului viorist Caliu, Larisa Perde are un rol decisiv în această efer­vescență tinerească, iscată în jurul muzicii lăutărești –

– Cum ai descoperit muzica lăutărească? Ce te-a atras atât de tare, încât să te implici și să construiești un circuit pentru această muzică?

– În copilărie, Romică, prietenul cel mai bun al tatei, venea la noi la șprițuri și ne punea muzică lăutărească. Nu m-a prins atunci muzica în sine, cât bucuria cu care tata o asculta. Mai târziu, am fost fascinată de un film documentar despre „Taraf de Haidouks”. Muzica lăutărească e o lume în sine, cu trăiri pătimașe, piepturi deschise și tălpi lipite de pământ. Lăutarii și muzica lor strigau să fie salvate. Și m-am întrebat de ce, oare, singura muzică din România care a fost exportată cu mult succes se luptă din greu să supraviețuiască? Are tot ce îi trebuie: virtuozitate, originalitate, povești, o mi­nu­nată conexiune cu publicul. Îi lipsea doar expu­nerea. Aici am putut interveni eu. Dintr-o știre pe internet, aflasem că la lansarea cărții „Anii de glo­rie ai muzicii lăutărești”, scrisă de Costel Trom­petistu, nu a venit nimeni. Mi s-a rupt inima. M-am întrebat cum de o carte de memorii, scrisă chiar de un lăutar, nu stârnește interesul? Problema nu era conținutul, ci faptul că nu s-a ocupat nimeni de organizarea lansării. Nu era drept, așa că am decis să organizez o nouă lansare. Și acum țin minte când m-am întalnit la restaurantul „La Țigănci”, cu nea Costel, la costum, ca scos din cutie, în mâini cu o servietă mare din piele, din care tot scotea poze vechi în care îi însoțea la nunți sau în turnee pe Romica Puceanu, Toni Iordache, Johnny Raducanu și pe alți mari muzicieni. A fost minunat evenimen­tul de lansare a cărții lui. Au venit multă presă, lăutari, iubitori ai aceste muzici. Nea Costel, încon­jurat de familie, era emoționat și fericit, ca un co­pil. Aceeași bucurie o simțeam și eu, era semn de drum bun. Treptat, lumea a început să mă asocieze din ce în ce mai mult cu muzica lăutărească. Se pare că mă potriveam bine în peisaj. Am organizat un concert cu „Taraf de Haidouks”, l-am cunoscut pe geniul viorii, Caliu, și de aici a început toată nebunia.

– Cum ai lucrat cu el? E un vulcan în pli­nă explozie…

– Colaborarea cu el este o telenovelă: câteo­dată suntem prieteni, alte­ori dușmani, e cu iu­bire pătimașă, trădări, scandaluri, cămătari, be­ții de fericire, jocuri de pu­tere și bani. Multă lu­me mă întreabă cum am rezistat să lucrez cu el, este știut că e un perso­naj aparte. Nici eu nu știu. Poate pentru că nu am cunoscut pe nimeni care să exorcizeze atât de mult publicul. E o relație acolo pe care nu cred că o voi desluși vreodată și nici nu trebuie. E magie.

– Cum ai reușit să atragi noi fani pentru mu­zica lăutărească?

– Muzica lăutărească își cântă trecutul în spe­ranța că va fi și un viitor. În România, acum e un val de interes care, dacă e bine întreținut, poate naște o nouă generație de lăutari. Încă mai avem privilegiul să fim con­temporani cu mari muzicieni în viață și să îi ascultăm live. Am vrut să aduc mu­zica asta unui public ca mine, pentru că îmi era ușor să mă identific cu el. Tânăr, curios și deschis să cunoască. A fost dra­goste la prima vedere. Nu exista o pia­ță pentru muzica lăutărească, însă am găsit oameni deschiși din industria muzicală, și astfel, de la concerte în grădini și terase micuțe, am ajuns să cântăm cu casa în­chisă, în cluburi mari la Casa Poporului sau la festivaluri din țară. Eu nici nu eram născută când „Taraf de Haidouks” au început să cucerească lumea acum 30 de ani, până au devenit cea mai iubită și cunoscută trupă țigănească din lume. Iar odată întorși acasă, au luat-o de la zero, cu mine. Cine știe, poate că asta îi întinerește.

– Povestește-mi o întâmplare care ți-a rămas la inimă, din palpitanta viață de impresar de ta­raf.

– Primul concert cu Ca­liu, ținut la Grădina Flo­reasca în 2017, a fost ge­nial. Spre finalul specta­colului, a început o ploaie de vară, iar oamenii s-au descălțat și au început să facă hore în jurul tarafului, pe iarbă. Era o energie care descânta de ploaie, dor și uitare. La un mo­ment dat, am ajuns împre­ună cu o parte din public să facem baie în piscină, îmbrăcați. Așa mi-am făcut debutul ca manager de taraf, într-o rochie udă, de mătase roz. Dar fiecare concert cu „Taraf de Caliu” are mici istorioare, am putea ține un jurnal pentru o mie și una de nopți.

– Ce ai vrea să se cunoască despre noul tău proiect, „Șaraimanic”?

– „Șaraimanic” este o colecție de concerte și mini-reportaje ale ultimei generații de mari lăutari, prin care vrem să creăm o comunitate a acestor mu­zicieni, pe care publicul tânăr să îi descopere, iar cel meloman să și-i reamintească. Am pornit în august și continuăm cu evenimente mai mici, cum e concertul din 25 septembrie cu Catanga, Me­xicanu și Taraful Leonard Iordache, care se va ține în aer liber, sus, pe Casa Poporului. Deși au de po­vestit cât pentru nouă vieți, știm prea puține despre viața lăutarilor, pentru că nu i-am întrebat. Muzica lăutarilor a fost coloana sonoră pentru poveștile al­tora. Întoarcem puțin roata și îi punem pe ei în cen­tru, de data asta.