Când a plecat bunica

Pe când eram elev în clasa întâi, părinții mei au hotărât să ne mutăm din centrul orașului la marginea lui, într-o casă cu curte. Ca și alți gos­po­dari, ne-am înzestrat și noi cu o că­țelușă și o pisicuță. Eram pe atunci un co­pil fericit… Pisicuța era albă ca nea­ua și am botezat-o Mitzy. Era grațioasă și avea un mers elegant, pășind cu lă­bu­țele ușor înăuntru, ca top-modelele ce-și eta­lează ves­ti­men­ta­ția la dife­ri­te pa­rade ale modei. Când mân­cam, în­tot­deauna se așeza lângă mine, punea lăbuțele pe masă, apoi capul pe ele și tră­gea un pui de somn liniștitor. Din când în când, la zgo­motul tacâ­mu­rilor, Mitzy se trezea și spu­nea: „Miauu”… du­pă care își con­ti­nua somnul. La sfâr­și­tul mesei, pe care și ea îl aștepta, co­bo­ra de pe pat și se ducea sub sobă, unde știa că o așteaptă por­ția de mân­care pusă acolo de mama sau bunica. În tot acest timp, pe pragul casei stătea cu­min­te cățelușa Fetița, care niciodată nu a intrat în ca­să după mân­care. Cu cu­min­țenie și răbdare își aș­tep­ta hrana. Fetița era o că­țelușă de sta­tură mică, cu blana cafenie și câteva pe­te albe. Lă­buțele îi erau pe jumătate albe, vârful co­diței și al ure­chilor tot albe, ca și fâșia de blană ce co­bo­ra de la frunte la bot. Era cu ade­vărat un ani­măluț fru­mos, ca și pisicuța cea albă ca neaua, iar ochii ei erau de o blân­de­țe rar în­tâlnită. Între aceste două suflete s-a le­gat o pri­e­tenie care ne-a sur­prins. Unde se așeza Fe­­tița, acolo ve­nea și Mitzy. În coteț, dor­meau îm­preună! Deși fiin­țe cu simțiri atât de de­o­se­bite, erau atașate între ele, dar și de noi, și mai ales de bunica. Cres­cută la țară, în satul Dra­go­mi­rești, pe lângă Pia­tra Neamț, era fi­resc să se în­țe­leagă mai bine cu animalele decât noi, oră­șenii.

Având o curte mai mare, într-o zi bunica mi-a pus în mână hârlețul și m-a învățat să sap, să mărunțesc pă­mântul, să fac stra­turi, să în­să­mânțez arpagicul și cățeii de us­tu­roi. Foarte re­pede, după ce verde­țu­rile au crescut, lo­cul în care bunica se simțea mai bine era poteca din­tre straturile de ceapă și usturoi. Așezată pe un preș, cu o felie de mămăligă rece și un boț de brân­ză în mâ­nă, mânca, adăugând hranei și câte un fir de ceapă sau usturoi, din straturile făcute de mine! În aceste mo­mente, bunica alcătuia o imagine cu totul deo­se­bită, așe­zată așa, ca o țărancă pe câmp, cu Fetița și Mitzy, nelipsite de lângă ea. Dacă bunica le dădea ceva de mân­care, mân­cau. Dacă nu… nu ce­reau și am­bianța nu era tulburată. Dar dacă vă ima­gi­nați că bunica nu le dădea de mân­care, vă înșelați. După ce le vor­bea și le mângâia deo­po­tri­vă, îm­păr­țea mân­carea cu ele, dân­du-le du­mi­cat du­pă dumicat. Cât de bună și mi­lostivă a fost bunica mea! Dar anii au trecut și într-o zi, pri­e­tenia dintre bunica, Fetița și Mitzy s-a des­tră­mat. Ne­cazuri de familie au si­lit-o pe bunica să ne pă­ră­seas­că și să se ducă la altă fiică, cu doi copii mici, al că­rei soț, bolnav, își ducea ultimele zile. Îmi sună și acum în ureche ulti­mele cuvinte ale bunicii, când a ple­cat și și-a luat ră­mas bun de la mama: „Steluțo! Rămâi cu bine! Ai grijă de casă și de copil. Noi nu ne vom mai vedea…”. Dar plecarea bu­ni­cii a stricat li­niș­tea care dom­nise la noi până a­tunci.

În lipsa ei, animăluțele noastre au început să se agi­­­te. Nu-și mai găseau locul. O căutau pe bu­nica. Mitzy mieuna încontinuu, iar Fetița a in­trat prin ca­mere, ceea ce nu mai făcuse ni­ciodată. Și scâncea. La un mo­ment dat, Fetița, care mai mult stătea pe lângă poartă, aștep­tând-o parcă pe bunica, și-a găsit un loc în ca­pătul unui strat de stânjenei și nu a mai plecat de acolo, refuzând să mai mănânce și să bea, iar Mitzy nu mai venea lângă mine la masă. A­veam să aflăm apoi că bu­nica a decedat, la câ­teva zile după ginerele ei. Do­uă zile mai târziu, Fetița nu a mai deschis ochii. Re­la­ția ei cu bu­nica a fost prea puternică. Sufletul ei s-a dus undeva în necunoscut, ca și cel al bunicii. S-au întâlnit? Cu la­crimi în ochi și mâhnit de durere, am înhumat-o pe Fetița în capul stratului de cea­pă și usturoi, unde se sim­țise atât de bine lângă bunica. Am fost asistat de Mitzy, care de atunci nu a mai intrat în casă și a dis­pă­rut după câteva zile, definitiv.

ARNOLD L. – București