Un strigăt biruitor
Dragă Formula AS,
Îți adresez această scrisoare în speranța că aș putea să fiu de folos. Observ că pandemia cu care ne confruntăm îi sperie tare pe unii oameni, că mulți dintre ei nu mai știu care le este drumul vieții. Eu le spun că există o singură cale: credința. Cu ajutorul ei, eu am reușit să scap de o condamnare la moarte: cancerul. Îmi spun povestea ca o dovadă că, prin credință și rugăciune, ne putem mântui de orice.
Bucuria îmi inundă sufletul văzând că, în sfârșit, am posibilitatea să povestesc prin această revistă, minunea petrecută cu mine. Să aduc o mărturie în plus, cum că „Rugăciunea este un miracol adevărat”.
În aprilie 2017, după operația de chisturi ovariene (situație obișnuită la majoritatea femeilor) și după analiza finală (biopsia), diagnosticul avea să pice precum trăsnetul: cancer. În viziunea mea de atunci, cancer însemna moarte. Cu gândul și inima tot timpul la Dumnezeu, eu nu m-am temut niciodată de moarte, dar față în față cu ea, a fost greu să nu mă întreb de ce mi s-a întâmplat tocmai mie. Dar mi-am revenit și am spus: „Facă-se voia Ta, Doamne”, hotărându-mă să lupt mai departe de dragul celor patru copii ai mei, toți de vârstă școlară. Având un organism sensibil, am suportat cumplit de greu chimioterapia. La prima cură cu citostatice, aveam halucinații: în orice colț al camerei mă uitam, vedeam doar sicrie, cruci, flori și lumânări aprinse. Îmi ascundeam capul în pernă, vedeam aceleași lucruri. A fost cumplit, dar mă rugam tot timpul, zi și noapte.
La următoarele serii de chimioterapie, timp de o săptămână și jumătate, nu mâncam, nu beam nimic, ci doar vomitam la fiecare 5-10 minute. Eram un mort-viu. La a cincea serie cu citostatice (am făcut șase) mă simțeam la fel de rău, eram același mort-viu, fără puterea de a sta pe picioare. Într-una din zile, fiind acasă doar cu copiii, m-am ridicat din pat cu ultimele puteri, m-am pus în genunchi, am început să plâng și, cu ochii îndreptați spre icoana Mântuitorului, am strigat cât am putut de tare: „Doamne, știu că mă vezi și mă auzi, dar de ce mă lași s-aștept atât? Te rog, fie-ți milă de copiii aceștia!”. În momentul imediat următor, am căzut cu capul pe pernă, m-am liniștit brusc, am simțit că mă luminez la față, am simțit o bucurie interioară inexplicabilă. Și… am încercat să mă ridic din pat, să cobor… Am reușit. Apoi am fost în stare să fac curățenie, să le dau copiilor de mâncare. Toate s-au întâmplat uimitor de repede. Era o mână nevăzută care mă sprijinea să nu cad și care mă ajuta în tot ceea ce încercam să fac. A fost o experiență extraordinară. Atunci, mai mult ca oricând, L-am simțit pe Dumnezeu chiar lângă mine. Acum mă simt neașteptat de bine și nu uit niciun moment să-I mulțumesc lui Dumnezeu prin rugăciune și prin fapte bune, pentru că „Rugăciunea fără fapte este moartă”.
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a mă fi citit, și Dumnezeu cel Mare și Bun să vă aibă în paza Sa.
TANIA – Bacău
