Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PUȘA DARIE (Actriță la Teatrul Național din Iași): „Când Dumnezeu le orânduiește într-un fel, știe El de ce. El e la butoane”

– Pușa Darie este o actriță de linia întâi a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Aplaudată vreme de 30 de ani pentru roluri de comedie, anul acesta a fost nominalizată și premiată la Gala UNITER pentru un rol serios, de dramă, din spectacolul „Dansul Delhi”. Cel care i-a găsit „cheia” dramatică a fost regizorul Radu Afrim, despre care se poate spune că a reinventat-o pe cunoscuta actriță a Naționalului ieșean –

„O nominalizare la Premiile UNITER este foarte importantă pentru un actor”

– Cum ai primit vestea nominalizării și pre­mierii tale la Premiile UNITER?

– Nu mi-a venit să cred! Odată ce ai trecut de o anumită vârstă și fiind și ac­triță în provincie, nu te mai aștepți să te bage cineva în seamă pe lumea asta. M-am prefăcut eu că nu îmi pasă, că, tot ce fac, fac pentru public, dar adevărul este că o nominalizare și, mai ales un premiu dat de UNITER sunt foarte importante pentru un ac­tor. Așa că am fost tristă că nu s-a ținut Gala în primă­va­ră din cauza pan­demiei, dar sunt foarte fericită că s-a putut ține acum, în septembrie, și că am primit și „coroniță”. Mi-am zis: „Uite, domnule, când, în sfâr­șit, primesc și eu o nomi­nalizare, vine peste noi o boală mondială”.

– Cum a fost lucrul cu Afrim? Ești deja la a treia co­la­borare cu el.

– La primul spectacol la care am lucrat cu el, „Dawn Way”, a fost totul de-o armonie de­să­vârșită și o frumusețe absolută. Am fost copleșită, fascinată și fermecată de Radu și de universul lui. „Ce tare mi-aș mai dori să mai joc la el!”, mi-am spus. Nu s-a întâmplat asta prea curând. El a mai montat la Iași încă două spec­tacole, dar nu am intrat în distribuție. Și apoi a venit să monteze „Dansul Delhi”. Eu eram ca un copil care așteaptă Crăciunul. „Poate vine și la mine Moșul, că am fost cuminte”. Știm cu toții că este destul de dificil să lucrezi cu Afrim, dar, oricât de dificil ar fi, eu îl ador și-mi place la nebunie să lucrez cu el. Nu e ușor. Nașterile sunt dureroase, dar copilul iese mereu frumos.

– Ai fost consacrată ca actriță de comedie, dar rolul din „Dansul Delhi” este dramatic. Cum ai trecut de la râs la plâns?

– Da, în general, eu am fost distribuită în roluri de comedie, așa că „Dansul Delhi” a fost pentru mine, ca actriță, o încercare, dar și un dar extraor­dinar. Nimeni până la Radu nu a avut încredere că pot face un rol atât de greu și de serios. Și mă bucur că Radu a avut încredere și m-a distribuit apoi și în „Orașul cu fete sărace”, ultima montare a lui la Iași, un spectacol în care am un rol și mai mare, și mai greu. Îi mulțumesc foarte mult lui Radu pentru aceste șanse. I-aș fi mulțumit și dacă nu aș fi fost nominalizată la premiul UNITER, pentru că, așa cum ți-am spus, nu mă mai așteptam la astfel de daruri minunate în carieră. Unui actor, dacă îi acorzi un gram de încredere, el îți dă înapoi un munte. Asta mi-a acordat mie Radu în primul rând: încredere. Și îi sunt recunoscătoare pentru că, uite, chiar am de ce să îi fiu.

„Deschideam ușa compartimentelor și, din prag, întrebam: «Vreți să vă cânt ceva?»”

– E momentul să-i ajutăm pe cititorii revistei noastre să te cu­noască mai bine. Cum te-ai apu­cat de teatru, de fapt?

Portret de artist la tinerețe

– Când eram mică, mă duceam cu trenul la bunici. Și, de fiecare dată, îmi fă­ceam rudele de râs. Mă ridi­cam brusc de pe banchetă și porneam prin tren să cânt. Nu mă invita ni­meni, nu mă chema nimeni, dar eu, o mogâldeață de 6-7 ani, deschideam ușa compartimentelor și, din prag, întrebam: „Vreți să vă cânt ceva?” Simplu. Un­chiul meu avea un aparat de radio mare, cu pick-up. Și îi plăcea foarte mult Dan Spătaru! Învă­țasem, și eu, pe de rost, toate melodiile de pe fața unu, fața doi, dar cel mai tare îmi plăcea „Să știi, măicuța mea”. Făcea parte din repertoriul meu obligatoriu. Apoi m-am gândit să le arăt oamenilor că pot să cânt și alt gen, așa că după „Să știi, măicuța mea” băgam și „Mi-am luat bundiță no­uă”. Așa că aveam în repertoriu și muzică popu­lară, și muzică ușoară. Nu mă întreba cum de știam eu că e bine să fie una mai tristă și una mai săl­tă­reață, că nu știu. Nu îmi spusese nimeni. Dar am avut întotdeauna impresia că venim pe lume cu un anume bagaj și cu un anume țel. Eu, toată viața, parcă am fost ghidată de undeva, de sus. Cum ți-am spus, cântam prin tren, băteam frumos, la vecini, în ușă, și întrebam: „Vreți să vă cânt?”. Pe vremea aia, așa ceva nu se întâmpla. Nu cânta nimeni pe străzi, la metrou, prin gări sau prin trenuri. Era ceva nemaivăzut. Iar eu veneam din­tr-o familie foarte serioasă, cu frica lui Dumnezeu, nu mă trimitea nimeni să cânt, ba, dimpotrivă, nu știau cum să mă mai țină în frâu. Și cum eram mică și frumușică, călătorii ziceau: „Da, fetiță, cântă!” Iar eu mă uitam la fețele lor și, după o scurtă analiză, decideam dacă să încep cu „Bun­dița” sau cu „Măicuța.” Astea două erau. Dacă îmi cerea cineva bis, nu mai aveam.

„Tata ne-a părăsit și nu s-a mai întors. I-am luat eu locul”

– Câștigai ceva cu cele două cântece?

În spectacolul „Iașii în carnaval”, regia Alexandru Dabija

– Eu nu ceream niciodată nimic. Pe mine mă interesa să am public, nu bani. Dar oamenii erau așa de încântați, încât îmi dădeau. Îți dai seama că în familia mea, profund reli­gioa­să, nu mă învățase nimeni să cânt pe tren. Așa ceva era de necon­ceput. Dar nu mă putea opri nimeni. Ăsta era ritualul meu. Cum mă vedeam în tren, știam că trebuie să îmi fac spectacolul. Cei mai mulți bani pe care i-am primit au fost 25 de lei. Era o sumă imensă. I-am dat mamei „să ne cumpărăm și noi prăjituri și ceva de mâncare”.

– Prin urmare, de mică nu te mai încăpea talentul…

– Am știut dintotdeauna că asta voi fi. La școală, când ne puneau întrebarea aia penibilă, cu „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, eu răspundeam mereu: „Eu vreau să mă fac actriță, că de-aia am venit.”

– De-aia ai venit unde?

– Pe lume. Nu mă învățase nimeni astfel de lucruri, despre predestinare sau destin. Familia mea era una simplă și săracă. Ai mei nu erau intelectuali. Nu aveam în casă cărți sau pian.

– Dar în orașul tău, la Bârlad, era teatru. Mergeai la teatru?

– Mergeam, da, dar din mai multe motive. În primul rând, pentru că îmi plăcea teatrul, și iarna mergeam și pentru că în sală era cald. Nu mă dezbrăcam de palton tot spectacolul, ca să acu­mu­lez căldură și pentru acasă. Stăteam mereu în pri­mul rând. Eram nelipsită. Chiar dacă spectacolele se terminau târziu, mă întorceam fără frică acasă, sin­gură. Tata ne-a părăsit. A plecat într-o zi de aca­să și nu s-a mai întors. Am rămas numai cu mama, care mă lăsa să fac ce vreau, având încredere totală în mine. După ce a plecat tata, eu am luat ro­lul de protector al casei. De mică. Și, cum spu­neam, în casă nu aveam cărți. Mie mi-a plăcut car­tea, dar nu mi-a plăcut școala. Așa că mergeam de capul meu la Biblioteca „Stroe Belloescu” și îm­prumutam cărți. Dar să vezi ce cărți: Hartmann, Schopenhauer, Hegel, Spinoza. Asta, prin clasa a șaptea. Pare că eram un copil cam dus cu pluta. Se uita și bibliotecara prostită la mine. Citeam acolo, singurică, în legea mea. Nu aveam cu cine vorbi des­pre ce citeam, pentru că am fost un copil ex­trem de singur. Extrem de singur și extrem de să­rac. Extrem de sărac și extrem de bogat, în același timp. Și fericit. Pentru că făceam ce voiam. Dacă era de mâncare, mâncam, dacă nu, nu. Nu făceam nazuri, nu aveam pretenții. Copilăria mea a fost o combinație de sărăcie și bogăție. Nu aveam ce mânca, dar îl citeam pe Hegel, de la biblioteca orașului. Tot greul de atunci mi-a dat o forță extraordinară, care m-a împins în față. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru momentele grele. De Crăciun mă bucuram, uneori, dacă aveam o bucată de pâine și un cartof pe masă, dar nu spun asta ca să îmi plâng de milă, dimpotrivă.

„Stau cu bagajele pe jumătate făcute că, poate-poate, vine o propunere și mă mut la București”

– După liceu ai dat imediat la tea­tru?

Din spectacolul „Pețitoarele”

– Da, am dat la București și nu am intrat. În comisie era Olga Tudorache, Dum­nezeu să o odih­neas­că, și nu spun cine mai era, că ar trebui să spun de prea multe ori „Dum­nezeu să-l odihnească.” Eu eram co­ple­șită de tot ce mi se în­tâmpla, de faptul că un co­pil atât de să­rac și de neîn­semnat ca mine a îndrăznit să creadă și să ajungă până la facultatea de teatru din Bucu­rești. Astea se în­tâm­plau înainte de Revoluție. Când la teatru nu erau de­cât 5-6 locuri. M-am mutat în București, să mă îmbib de atmosfera locului, mi-am găsit diverse slujbe, pe la fabrica de bumbac, la „Informația Bucu­reș­tiu­lui”… Am tot dat la teatru și nu am luat. Erau puține locuri, eu nu eram fiica nimănui, familia mea nu avea parale, în sfârșit… Și până la urmă, dintr-o sfântă intuiție, mi-am zis: „Stop! Sunt săracă, dar nu fac compromisuri. Dacă vreau să joc, trebuie să mă duc într-un teatru, să mă angajez să fac figu­rație sau roluri mici”. Am plecat la Turda, unde am stat un an, apoi la Petroșani, după care m-am întors din nou la București. Am ajuns să fac roluri mici în filme și să înregistrez voci pentru postsin­cron în cinema. Pe vremea aia, vorbim de începu­tul anilor ‘80, nu se filma cu priză directă la sunet. După ce se filma, actorii erau chemați să înre­gis­treze sunetul peste filmare. Unii nu aveau voci bune sau nu aveau chef să mai facă și post­sin­cronul, așa că eram deseori solicitată. Primul film în care am jucat cu adevărat a fost „O lumină la etajul 10”, al Malvinei Urșianu. Când am aflat că o să filmez cu Irina Petrescu și cu Gheorghe Di­nică, nu mai vedeam pe unde merg. Nu mai ve­deam, la propriu! Am intrat cu capul într-un semn de circulație amplasat pe lângă magazinul Eva, atât eram de emoționată. Eram foarte fericită pe atunci. Iubeam Bucureștiul. Și acum, tot aștept să mă mut înapoi. De cum trec Milcovul, după Foc­șani, parcă mi se schimbă ADN-ul. Eu și acum, după zeci de ani de locuit în Iași, mă simt tot tu­rist. Stau cu bagajele pe jumătate făcute că, poate-poate, vine o propunere și mă mut la Bucu­rești.

– Cum ai ajuns, totuși, în Iași?

– Suntem cu povestea tot în anii ‘80. Am primit un telefon, că se înființează la Suceava o secție a Teatrului Național din Iași. Așa că am venit pentru prima dată în viața mea în Iași, să dau concurs pentru un post de figurant-mimant, așa se numea. În comisie era Teofil Vâlcu, împreună cu alți mari actori ai teatrului. Eu am intrat pe scenă concentrată, am cerut răspicat: „Ștanga jos, lu­mina să vină aici”… Cei din comisie se spărgeau de râs. Dar eu nu acceptam să îmi sufle nimeni în ciorbă. „Dacă e vreo problemă, eu pot să și plec. Pe mine mă așteaptă Bucureștiul!” La faza asta, s-au distrat și mai tare. Am apucat să spun doar jumătate din recitalul pregătit, m-au oprit, mi-au spus că sunt foarte bună, și așa mi-am făcut baga­jele și m-am dus la Suceava. Acolo a fost re­par­tizată jumătate din clasa care terminase anul acela la Olga Tu­do­rache, erau Carmen Tănase, Carmen Ciorcilă, Radu Duda, și jumătate de la clasa Sandei Manu: Adrian Păduraru, Mioara Ifrim, Cristian Rotaru, Răzvan Popa. A venit și o re­gi­zoare care terminase la Valeriu Moisescu, Cristina Ioniță. Erau zece actori, o regizoare și două fi­gu­rante-mimante, printre care mă număram și eu. Și la Suceava am stat din 1984 până în 1988.

– Ai fost colegă cu Adri­an Păduraru, idolul femeilor, după rolul pe care l-a jucat în „Decla­ra­ție de dragoste”, și cu Ra­du Duda, viitorul principe?

– Da, exact. Când mer­geam în turnee, se spărgeau uși, ferestre la teatru, la hotel, mii de fete în delir veneau să îl vadă pe Adrian. Noi îi ziceam: „Băi, ieși și spune-le câteva vorbe, că astea intră cu forța în clă­dire, rup, sparg și nu se știe, Doam­ne ferește, ce se mai poate întâmpla.” În fiecare turneu era la fel.

– Radu Duda cum era ca actor?

– Am jucat mult cu el. Sigur că după ce a ajuns principe mulți au început să spună că era actor prost, dar adevărul e că era nu doar un actor bun, ci și un coleg deosebit. Un om discret și cu o eleganță nativă.

– Cum ai plecat de la Suceava?

– Aveam un dor de ducă, voiam să schimb ceva în viața mea, așa că într-o zi m-am urcat în tren și am ajuns la teatrul din Satu Mare. În 10 minute m-au luat și m-au și distribuit în trei spectacole. După proba de acolo, m-am dus la mama, la Bârlad, și când eram încă acolo, am primit un telefon de la Mircea Radu Iacoban, di­rectorul Teatrului Național din Iași, cel care a în­ființat secția Suceava: „Tu, nebuno! Unde ai ple­cat? Hai, vino la Iași, dacă nu mai vrei la Su­cea­va!”. Și uite așa am ajuns la Naționalul din Iași, unde am jucat tot fără studii.

– Ai făcut până la urmă facultatea?

– După 1990, s-a înființat o secție de teatru la Universitatea din Iași, cu Geta Angheluță, care a fost mulți ani asistenta Sandei Manu. Eu îmi luasem gândul de la facultate. Făcusem filme, jucasem în mai multe teatre, ziceam că nu-mi mai trebuie. Mă credeam artistă mare, ce mai! Dar la gândul că voi lucra cu doamna Geta Angheluță, o profesoară extraordinară, am dat examen, am intrat și, uite așa, am închis și capitolul cu studiile. Și sunt de 30 de ani actrița Teatrului Național din Iași. Întotdeauna am simțit că locul meu e la București, dar iată-mă de o căruță de ani la Iași. Când Dumnezeu le orânduiește într-un fel, știe El de ce. El e la butoane. Și mai știu ceva: când Dum­nezeu are să îți dea ceva, te caută El. Eu încă mai am vise, mai am dorințe, dar de sus se vede altfel. Dumnezeu are ima­gi­nea de ansamblu.

„Cât ai zile și sănătate, bătrânețea nu există”

– Ce îți dorești?

„Terapia prin teatru” – spectacol independent

– În primul rând, să joc. Casă n-am, soț n-am, copii n-am. Datorii am, dar astea nu se pun la realizări. Ce îmi mai rămâne? Profesia. Eu nu știu decât teatru pe lumea asta. Cum spuneam când eram mică: de-aia am venit.

– Dacă trăiești doar prin teatru, înseamnă că perioada de pan­demie te-a lovit foarte tare.

– Da, rău de tot. Am spus și eu, acolo, două poezii online, dar, nu știu cum să-ți spun, mi s-a părut penibil să stau singură în fața unui telefon și să zic poezii. Teatrul e altceva. Teatrul e comuniune cu publicul, teatrul e o emoție vie. Și de când cu pandemia, mă simt de parcă mi-ar fi luat cineva butelia cu oxigen.

– Printre prietenii tăi cei mai buni se numără și Marius Manole. Cum v-ați „adoptat” unul pe celălalt?

– Marius nu este printre prie­tenii mei cei mai buni, ci este sin­gurul meu prieten. Mai în glumă, mai în serios, îmi spune: „Pușa, eu am impresia că voi fi singur la înmormântarea ta. Va fi cam plic­tiseală, dar eu sigur voi fi aco­lo.” Îl știu pe Marius de când era student. Trăgeam de o bere până dimineața și vorbeam despre teatru. S-a lipit el de mine de când era un puști. Seamănă atât de bine cu mine, că nici dacă îl făceam eu, nu eram la fel de asemănători. Va rămâne me­reu prietenul meu chiar și dacă m-ar renega.

– De ce spui că este singurul tău prieten?

– Pentru că așa este. Eu sunt un om singur, dar nu mi-e urât cu mi­ne. Mi-e bine așa. Citesc, scriu, fac și teatru independent, am ce face. Nu tânjesc după o familie. Mă gândesc chiar că mi-e mult mai bine așa, sunt eu cu mine, ne în­țelegem bine. Sigur că au fost și momente în care mă gândesc că nu ar fi rău un soț, dar știi când? Când am de bătut covoarele sau de cărat mobilă. Atunci zic: „Da, cred că acum ar fi fost util”. Dar dacă am mers pe mâna lui Dumnezeu o viață, nu o să mă sucesc tocmai acum. Tot ce mi s-a întâm­plat a fost parte din planul Lui. Și tot aștept să mi se mai întâmple lucruri. Pentru că eu nu cred în vârstă. Când aud: „Vai, dar ai și tu o vârstă, mai po­to­lește-te!”, mi se încrețește părul și mai tare. Ce prostie e asta! Am 61 de ani, dar nici dacă aș avea 150 nu aș avea genul ăsta de resemnare fatalistă. Cât ai zile și sănătate, bătrânețea nu există!

Foto: CRÎNGUȚA PÎNZARU, RADU AFLOAREI, PAUL PĂDURARIU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian