În rândurile care urmează, aș dori să vă spun o poveste din familia noastră, pe care o evocăm de fiecare dată când nostalgia trecutului ne cuprinde pe toți. O poveste pe care bunicul o ia mereu de la capăt și, de fiecare dată când o spune, în ochii lui urcă lacrimi de tristețe.
Pe calul Bubi l-a cumpărat străbunicul, când bunicul meu, sora și fratele său erau copii de-o șchioapă. Era orb de un ochi. Fostul lui stăpân îl lăsase infirm, ca să nu fie luat pe front. Dar așa, cu un ochi, i-a slujit străbunicului și le-a fost celor mici prieten credincios în tot acel timp cât a stat în sânul familiei.
Într-o vară, calul Bubi s-a înțepat la o copită într-un cui ruginit. Străbunicul l-a dus la un medic veterinar, dar acesta i-a spus că nu mai are nicio șansă: „Trebuie împușcat, ca să nu se chinuie”, a spus veterinarul. Dar străbunicul nu a ascultat de vorbele doctorului. A ținut calul o vară și o iarnă ascuns de ochii oamenilor. Îi oblojea copita rănită cu fel de fel de unsori, ajutându-se în această treabă și de fierarul satului. În primăvara următoare, calul a ieșit din grajd, călcând țanțoș pe toate cele patru picioare. Se vindecase.
A continuat să-l slujească pe străbunicul cu același devotament, până într-o zi când a fugit… Nimeni nu știe unde. Bunicul își mai aduce aminte de el din când în când și ne spune că-l mai aude nechezând… Trage primăvara după el o căruță plină cu petale de flori…Vara îl vede la o căruță încărcată cu nori pentru ploile ce urmează să ude pășunile… Toamna, duce o căruță cu frunze… Iarna, plimbă într-o sanie brazi pentru copiii nenăscuți…
De câte ori ne strângem la cuibul copilăriei și curtea casei se umple de vocile noastre, în ograda ce dă în pădure se aude și ecoul unui galop de cal.
Și atunci, iubirea dintre noi, cei care ne revedem, e și mai mare…
AMALIA ENE – loc. Ileand, jud. Sălaj
