DAMIAN DRĂGHICI: „Lipsa iubirii a fost drama vieţii mele”

„M-am îndrăgostit lulea și am un băiat”

– Dragă Damian, n-am mai vorbit de patru ani şi nici nu ştiu cu ce să încep… S-au în­tâm­plat multe de atunci. Ai divorțat, ai pus politica în cui, eşti iarăși prezent şi dinamic în viaţa artistică și, mai presus de toate, te-ai logodit și ești tată… Alege tu dintre toate acestea ceea ce este cel mai important pentru tine.

– Tată şi îndrăgostit! Îți răspund dintr-un foc! Nu trebuie să mă gân­desc prea mult. Dar lucrurile-s mai pro­fun­de decât atât, în mine s-a pro­dus o ma­re schimbare. Vorbesc des­chis, pentru că prin interviurile pu­blicate în „For­mula AS”, vorbele me­le au ajuns la inimile oamenilor ne­trun­chiate, iar asta îmi dă curaj la des­tăinuiri. Aşadar, sunt un alt om, Bog­dana! Mai ales în ulti­mii doi ani, de când am cunoscut-o pe Cristina. (Cris­tina Stroe, n.n.) M-am îndră­gos­tit lulea de ea, și avem un bă­iat, An­drei, de un an şi opt luni. Co­pilul acesta a schimbat în mine totul, responsabilitatea creşterii lui m-a făcut să înţeleg că fără să aflu cine sunt, nu voi fi un tată bun.

– Și ai aflat?

– La un moment dat, uni­ver­sul îţi dă ceea ce ai nevoie, fără să fi cerut tu asta. Noi de multe ori vrem anumite lucruri, iar când le obţinem, ne dăm seama că suntem la fel de nefericiţi. De ce? Fiindcă erau lucruri care de fapt nu erau potrivite pentru noi, ni le doream deoarece nu le avusesem în co­pi­lărie, sau ni se spunea despre ele că sunt o garanție a fericirii. Ei bine, la un moment dat universul îţi oferă ceva care să te vindece, care să te facă să înţelegi care este, de fapt, drumul tău. Mie cred că pru­n­cul acesta mi-a luminat dru­mul. Andrei Yeshua a apărut în viaţa mea pentru ca eu să-l iubesc aşa cum nu am fost niciodată iubit în copilăria mea. Dragostea pentru Cristina şi Andrei a venit într-un interval scurt de timp, imediat după ce divorţasem, şi mi-au dat peste cap viața, în sensul cel mai bun cu putință. Oamenii se schimbă foarte greu, doar un şoc foarte puternic îi poate schimba, pe mine m-a schimbat dragostea, ea m-a făcut să înţeleg că până acum, tocmai lipsa ei a fost drama vieţii mele.

„Un copil îți schimbă viața. Nu este un clișeu”

– De când te cunosc, eşti întruna în căutări. Ai ajuns la capătul lor?

– Da, m-am întâlnit cu mine. Miracolul apariţiei lui Andrei m-a condus către asta. Abia acum înţeleg ceea ce înainte consideram a fi un clişeu: faptul că un copil îţi schimbă viaţa. Ca artist, am crezut că această schimbare ar fi o frână, o piedică în avântul nostru prin viaţă, când, de fapt, abia iubirea pentru un copil te ajută să afli cu adevărat cine eşti. Eu m-am lăsat mult timp afectat de modul în care am fost crescut, apoi de şirul nesfârşit de discriminări pentru faptul că sunt ţigan. Nu am făcut bine nici la început, când sufeream din cauza asta, dar nici mai târziu, când am ales să ignor aceste aspecte. Trebuie să laşi răul să treacă prin tine, să-l înfrunţi, numai aşa te poţi maturiza, numai aşa ajungi să te cunoşti cu adevărat.

– Şi muzical pare că te-ai regăsit, iată-te întors la tradiţia şi rădăcinile tale: muzică lăutărească autentică…

– Bogdana, îți spun cu since­ritate, nu ştiu dacă muzică trebuia să fac eu în viaţă, sau dacă, pur şi simplu, asta fac cel mai bine, pentru că aşa am fost crescut. Lumea zice că am har. Eu zic că aş fi avut har, dacă din familia mea de lăutari eu ajungeam doctor, sau inginer sau pictor… Faptul că fac muzică mi se pare ceva normal, dacă neamul meu este unul de lăutari de două, trei sute de ani, nu e normal să fac şi eu bine meseria asta?! Nu e vorba de har, sunt ţigan lăutar pentru că aşa era firesc să fiu! Sigur, a fost și muncă la mijloc, toată familia îmi spunea, de mic, că sunt un bâlbâit ca­re nu va ajunge nicăieri, și atunci m-am închis în mine şi m-am ambiţionat numai ca să le do­ve­desc că voi fi cel mai bun dintre toţi. Patruzeci de ani am luptat ca să demonstrez că sunt valo­ros. Nici nu știu dacă dru­mul meu ar fi fost altul fără a­ceas­tă su­ferință pornită din anii copi­lăriei. Dar ce mai contează! În prezent fac ceea ce ştiu cel mai bine să fac: muzică.

„Violențele apar atunci când nu există iubire”

– Damian, te cunosc demult și-mi permit să-ți pun o între­ba­re grea: cum poate exista o prăpastie așa de mare în etnia romă, între oameni ca tine, educați și profunzi, şi oamenii violenţi, clanurile țigănești care se ucid azi pe străzi?

– Te miri de ce se întâmplă la noi? Nu vezi ororile care au loc în America? Americanii au avut timp de opt ani un preşedinte de culoare, cine s-ar fi gândit că problemele rasiale vor reapărea cu atâta violenţă şi, mai ales, în timpul unei pandemii, când toată lumea spunea că vom deveni mai buni? De fapt, ne-am înrăit. Pe de altă parte, eu cred că atât problema rasismului de pretutindeni, a luptelor între găşti din cla­nu­rile de ţigani de la noi, nu mai este una socială, ci una care ține de educaţie și emoție. Nu ar mai ajunge nimeni să se înjunghie pe străzi, dacă în familie ar avea parte de o anumită educaţie emoţională, adică de iubire. Dacă de mic ţi se spune că eşti prost, că nu se va alege nimic din tine, că nu vei obţine niciodată nimic, tu atunci vei face tot posibilul să dovedeşti contrariul. Tocmai lipsa acestei prezențe emoționale face ca metoda prin care ei dovedesc că sunt pu­ternici să fie una violentă, primitivă. Sună com­plicat, dar chiar nu e. Complicat este să te vin­deci, să ajungi la acel moment în care să-ţi dai seama de ce faci anumite lucruri. Eu am mers pe jos toată Europa, am studiat în Statele Unite, am ajuns un nume, de ce? Acum ştiu răspunsul: ca să am faimă, bani şi să mă iubească lumea aşa cum nu au făcut-o mama şi tatăl meu. Realizez abia acum că toată viaţa am căutat dragoste. Atâta timp cât copiii de ţigani, români, americani sau de orice naţie nu vor fi crescuţi cu afecțiune, într-o iubire pre­zen­tă zilnic, astfel de violenţe vor apărea mereu. Iar între ţiga­nii mei, acest proces de schim­bare este foarte dificil. Fe­lul lor de a fi le e atât de a­dânc scris în gene, că schim­bările apar doar accidental, nu în an­samblu.

– Tradiția țigănească este foarte bogată, muzica, meşte­şu­gurile, costumele, dansurile trebuie să fie un filon de edu­cație puternic, o sursă de iden­titate…

– Îți mărturisesc, Bogdana, că eu am obosit. Dumnezeu mi-e martor că am încercat to­tul: ani întregi mi i-am de­di­cat apărării drepturilor ţiga­nilor, luptei anti-discriminare, încu­rajării educaţiei între romi. Din­tre toate, cel mai greu a fost să le schimb men­talitatea ţiganilor mei. Chiar dacă am reuşit să creez legi şi să-i apăr chiar de la Bruxelles, pe ei nu am reuşit să-i schimb mai deloc şi am obo­sit. Problema nu mai este pentru mine o pri­oritate. Pur şi simplu nu mai pot. Am încercat tot ce am putut, nu am reuşit. Îmi văd mai de­par­te de viaţa mea.

„Îi spun de sute de ori pe zi băiatului meu că-l iubesc”

– Tu ce fel de tată eşti? Îți vei putea pune băiatul pe drumul cel bun?

– Sunt un tată foarte implicat. Pe de o parte, simt această responsabilitate extraordinară, de a mă asigura că nu-i lipseşte nimic, pe de alta, nu vreau să-i las „moştenire” propriile mele trau­me, pe cele ale neamului sau ale zonei acesteia balcanice, încercate mult de istorie. Tot ce-mi doresc este ca el să fie o versiune mult mai bună a mea. Da, îi mai şi cânt, dar mai mult ne jucăm şi cel mai mult îi spun că-l iubesc, că e deştept, că e frumos. Îi spun mereu, me­reu, aproape obsesiv. Ştiu că ori­ce copil are nevoie să audă asta, ştiu pentru că mie nu mi s-a spus niciodată şi am suferit ca un câine. E mai important ca în memoria lui să existe un tată care-i spune că-l iubeşte, că este aproape de el, că e un copil inteligent şi că va reuşi în viaţă, decât să-i umplu conturile cu bani. Încerc să-l învăţ să fie puternic, să accepte succesul şi eşecul, bucuria şi durerea, cu se­ninătatea omului care înţe­lege că toate fac parte din viaţă. Aşadar, de zeci, de sute de ori pe zi îi spun din suflet că-l iu­besc, că e frumos şi că e inte­ligent. Dacă am fi mai afectuoși cu copiii noştri, nu am mai ve­dea pe stradă oameni trişti, dro­gaţi, nefericiţi, cu sufletul sfărâmat. Oamenilor aceştia nu li s-a spus de mici că sunt iubiţi.

– Cred că în cazul tău, pandemia a fost o pe­­rioadă benefică de a sta la un loc cu familia…

– Da. Trei luni împreună în casă au fost extraordinare, ceva cu totul nou pentru mi­ne. Nu-i uşor, după o viaţă în­treagă de alergat, să pui stop total. Dar uite că pe mi­ne „m-a obli­gat” pandemia să mă joc cu copilul meu, să-l observ, să-l cunosc, să-mi deschid toată inima către el. O minune!

Serenadă pe balcon

– Am aflat de pe internet că le-ai cântat oa­menilor de pe balcon. Cum se aude naiul între betoane?

– A fost aşa: stăteam pe balcon cu Cristina, iar ea m-a întrebat, dintr-odată; „Îmi cânţi ceva la nai?”. M-am bucurat de cererea ei și mi-am luat naiul și i-am cântat. Bineînțeles că a auzit întreg cartierul, iar după ce Cristina a postat momentul pe internet, am văzut cu uimire că într-o singură zi se uitaseră peste un milion de oameni. Reacţia aceasta virală, precum şi cea în direct, a vecinilor mei, care ieşeau unul câte unul la ferestre, aplaudând, a fost ceva extraor­di­nar. Am simţit că efectiv le aduceam linişte cu sunetul naiului şi am realizat că oamenii aveau nevoie de asta. Nu a fost ceva premeditat. I-am cântat iu­bi­tei mele, iar oamenii au ascultat. Le-a plă­cut pentru că a fost ce­va sincer, fără aş­teptări.

– Ce urmează pen­­tru tine, Da­mi­an?

– Deocamdată vreau să fiu con­şti­ent de prezent, de no­ua mea viață, să accept şi să apreciez ceea ce mi se în­tâm­plă. Ac­cep­tare, a­dap­tare, a­preciere – a­cestea sunt cu­vintele pre­zen­tului meu. Mu­zi­cal, vreau să vă sur­prind, ca de obi­cei. Muncesc cu tru­pa Damian & Brothers la proiectul de mu­zică lăutăreas­că pe care-l cunoaşte lu­mea de atâta timp. Mai am şi alte pla­nuri, dar le păstrez de sur­priză. Cristina, care e și ea cântă­rea­ță, a lansat un pro­iect minunat, cu cân­tece de leagăn. Se nu­meş­te „Pentru pu­iul meu”, iar vo­cea ei minunată are un timbru perfect pentru asta.

– Damian, vei putea împăca zona asta cas­ni­că a vieții tale, cu munca? Nu se bat cap în cap?

– Încerc. Am mereu ceva de făcut, aşa îmi este firea, dar realizez în ultima vreme că tre­buie să mă şi relaxez. Pot face asta doar acasă, când simt iubirea din jur. În unele zile, apuc să mă încarc cu această dragoste liniştitoare, în altele, alerg până târziu în noapte şi o ratez. Abia atunci îmi dau seama cât de mult îmi lipseşte, ce bine îmi face, de fapt, pacea că­mi­nului. Încerc să nu-mi consum toată ener­gia pe muncă, aşa cum făceam îna­in­te, ci să fiu, înainte de toate, un tată bun, responsabil, un familist care are grijă de micul său trib. Adică, exact ceea ce ar trebui să facă un bărbat.