CARME HUERTAS (cercetător în lingvistică și dialectologie): „Dacă ar vorbi despre daci, europenii ar trebui să rescrie istoria”

În Catalunia, pe urmele ciobanilor daci

• În urmă cu câțiva ani, lingvista catalană Carme Huertas surprindea opinia publică internațională cu o teorie incredibilă: limbile popoarelor latine nu vin din latină, ci invers, latina e o rudă îndepărtată de-a lor. Am profitat de o călătorie prin Barcelona, pentru a o reîntâlni pe Carme Huertas și pentru a afla noutăți despre legăturile ibericilor cu dacii •

„Am primit sute de scrisori și mesaje”

– Se împlinesc trei ani de când v-ați lansat în România cartea „Nu venim din latină” și de când v-am cunoscut, la București, cu ocazia prezentării ei. De atunci, studiul dvs., dedicat originii limbilor romanice, a făcut înconjurul lumii. V-ați așteptat la un asemenea succes?

– Nu mă așteptam la un asemenea succes, dar speram ca vocea acestei cărți să se audă. Mă bucur foarte mult de aprecierea, dar și de felul în care citi­torii români m-au primit pe mine, personal, în călă­toria din România. Cred că, în bună măsură, succe­sul cărții s-a datorat și excelentei traduceri făcute din catalană de Mihaela Alda. Reacții au fost foarte multe, din locuri neașteptate. Am primit sute de scri­sori și de mesaje, am fost contactată chiar și de o româncă din Australia, care a fost dată afară din fa­cul­tate în timpul comunismului tocmai pentru că susținea aceeași teză ca și mine, că limba română și spaniolă nu se trag din latină, ci dimpotrivă, latina s-a născut din vechile noastre limbi. Această româncă a renunțat la facultate din cauza pre­siunilor exercitate asupra ei, și a emigrat în Australia, unde și-a continuat cercetarea în filosofia limbajului. Acum ea este profesoară acolo și, ca mine, îi învață pe tineri să aibă spirit critic cu ceea ce li se spune despre tre­cut. Încurajată de ea, am tradus cartea în engleză, și acum ea poate să fie citită oriunde în lume. Vestea cea bună este că pornind de la ea, s-au demarat noi cercetări pe această temă. Destinul acestei cărți nu încetează să mă surprindă chiar și pe mine.

– Cum vă explicați această „siluire” isto­rică, impunerea limbii latine ca „mamă” a limbilor romanice din Europa – româna, spaniola, italiana, franceza…

– Limba latină a fost o limbă minoră, pe care aproape nimeni nu o vorbea, dar Vaticanul a decis ca ea să devină limba oficială, transformând-o în limba unei elite sau, mai bine zis, în limba unei cas­te, în așa fel încât doar un număr re­strâns de oameni să aibă acces la infor­mația timpului. Limba latină a fost, de fapt, un instrument de supunere și de do­minare, iar nu rădăcina celorlalte limbi, așa cum am învățat noi la școală. Au inventat și o istorie care să se potriveas­că cu această teorie a lor, ceea ce este fals. Există studii genetice serioase care infirmă acest lucru, negru pe alb. Iberi­cii, ca și dacii, sunt unele dintre cele mai vechi popoare ale Europei – or, tocmai asta au încercat ei să schimbe, aceasta a fost miza lor, impunând latina. Sunt date arheologice certe care vorbesc despre faptul că noi suntem urmașii unei populații montane, ai unor cio­bani migratori, care s-au deplasat din zona răsări­teană a Europei spre Vest. Ei sunt primii locuitori ai vechii Europe.

„Cred că ciobanii veniți din est au colonizat Europa”

– Înainte de pandemie, pe când reporterii revistei noastre mai puteau călători liber prin Eu­ropa, am descoperit „la fața locu­lui” lucrurile pe care le afirmați. Indiferent de țările prin care am trecut, în munți am găsit aceeași populație, asemănătoare cu cioba­nii noștri de acasă…

– Sigur că ați găsit, pentru că este aceeași populație care există și la noi, cu aceleași preocupări, aceleași credințe și aceeași limbă și cultură, aceleași valori… În Pirinei, în nordul Spaniei, încă mai sunt vechi păstori care nu vor să părăsească muntele și să coboare la oraș. Încă stau acolo, agățați de munți, și trăiesc din brân­za pe care o fac cu oile lor. Eu cred că acești ciobani sunt exact aceiași ciobani care au venit din estul Europei, poate chiar din Carpați, același neam care, într-un fel, a colonizat Europa cul­tu­ral foarte mult. Ei merg și azi pe munți cu oile și trăiesc în mici sate, greu accesibile. Au și cuvinte vechi, care exprimă o origine comună. Sper că veți reveni cu toată echipa dvs. în Spania, și vom merge să îi vizităm pe acești ultimi păstori ai noștri, ca în felul acesta să con­struim poduri între țările noastre.

– În România, ciobănia e încă foarte puternică, o tradiție mile­nară, care, în loc să se piardă, s-a întărit.

– Mi-aș dori foarte mult să văd și eu realitatea aceasta pe viu! Ce norocoși sunteți, că încă mai aveți asemenea sate și asemenea tradiții! Noi mai avem foarte puțini ciobani, dar sunt autentici, am mers și am vorbit cu ei și am descoperit că folosesc cuvinte vechi, care sunt la fel în Spa­nia, Italia sau România. Totul în Europa a început, de fapt, cu acești ciobani. Vedeți dum­neavoastră, dacă privești un munte la noi, vei avea diferite nivele: la bază sunt pini și măs­lini, mai sus dispar și apar tufișuri cățărătoare, iar sus de tot este o vegetație compusă din soiuri rezistente de iarbă. Și așa cum pe un munte, de jos până sus, ai plante etajate diferit, tot așa ai și limbaje diferite. Jos, oamenii vor­besc într-un fel, iar sus, unde trăiau ciobanii, se vorbea altfel, sunt cuvinte diferite pentru plan­te, locuri și animale. Am descoperit asta studiind ciobanii noștri, care trăiau pe înălțimi, iar limbajul lor conține cuvinte pe care le găsești peste tot în Europa, pentru că pes­te tot ciobanii aveau preocupări specifice, unelte și chiar și priveliști asemănătoare: lumea văzută de pe înălțimi. De aceea, mu­zicalitatea și sunetul limbii vorbite sea­mănă între greci, catalani, italienii din nord sau romanșii din Elveția. Suntem par­te din natură și traiul într-un anumit fel de natură ne-a format într-un fel asemă­nător.

„Civilizația noastră nu a început cu venirea romanilor”

– În deplasările noastre din Europa, de multe ori ne orientăm după numele locurilor. Am fost surprinși să găsim în Bretania, Normandia sau Italia nume identice cu cele din România. Cum ex­pli­cați acest lucru, ca lingvist? Sunt simple coin­cidențe toponimice?

– După cum v-am spus, această civilizație stră­veche a Europei mergea mai cu seamă pe munți, de la un capăt în celălalt al continentului. Noi, ca să ne întâlnim aici, în Barcelona, ne-am dat întâlnire la o adresă, însă vechile civilizații nu aveau adrese, și ca să se întâlnească, stabileau niște repere, într-o anumită vale sau vârf de munte sau râu. Numele acelor repere s-au păstrat peste secole, fiind trans­mise ca denumire din generație în generație. Deci, nu este vorba de coincidențe. Numele asemănătoare din Europa sunt, de fapt, numele vechi, date de pri­mii ciobani călători. Încă o dovadă a unei singure civilizații, a unei culturi comune.

– Mai cunoașteți și alte asemănări, între vechii ciobani catalani și ciobanii din Dacia?

– Nu sunt expert în etnografie și culturi popu­lare, însă din ce știu, există asemănări puternice legate de cultul morților. Știu că la români încă este o legătură puternică cu cei morți, se dau daruri pen­tru ei, li se dă de mâncare și de băut. Pare incredibil, dar vechii iberici aveau exact aceleași obiceiuri! Cei care mureau dispăreau doar fizic, însă ei făceau parte în continuare din familie, li se dădea de mân­care, li se făceau daruri și existau ritualuri speciale, pentru că nimeni nu credea că morții locuiesc în cimitir. Moartea nu era văzută decât ca o trecere dincolo de o frontieră, însă era același univers. Știu că și dacii aveau aceeași înțelegere a morții, și asta se explică, de fapt, printr-o profundă înțelegere a vieții, doar cine înțelege viața în adâncimea ei înțelege și moartea în acest fel, înțelege că ambele fac parte din același tot unitar. Dar, deși civilizația iberică veche avea un asemenea grad de înțelegere a universului, o adevărată filosofie, la fel ca dacii, și la noi, ca și în România, în cărțile de istorie scrie că eram popoare barbare și că civilizația, pentru noi, a început cu venirea romanilor. Aceeași mare nedreptate care îi leagă pe spanioli de români.

„Proiectul studierii scrierii vechi pe care am descoperit-o mi-a fost luat…”

– La întâlnirea noastră precedentă, mi-ați vorbit despre o scriere străveche, nedescifrată, pe care o cercetați în cadrul unui proiect. L-ați finalizat?

– Am avansat cu el. Am scanat toate literele descoperite în săpăturile arheologice. Ne-a luat doi ani să facem asta și acum sunt puse într-un program special și sunt și publice, oricine le poate vedea și studia pe internet. O universitate din Boston s-a ară­tat interesată de acest studiu și mi-au cerut mai multe detalii… Însă așa cum se întâmplă, rodul este râvnit de altci­neva… Universitatea din Barce­lona vrea să lucreze direct cu ameri­canii în acest proiect, fără mine. Nu mă supăr, le do­resc succes, însă câtă vreme nu te preo­cu­pă identitatea ve­chilor iberici și înțe­le­gerea sufletului unui popor, ci doar să punctezi, ca cercetător, și să câștigi glo­rie, nu ai cum să reușești. Voi, la revista voastră, știți ce căutați, și căutați cu sufletul și cu inima, și la fel este și în cer­cetarea mea. Oameni ca noi pot schim­ba ceva, pas cu pas, încet, dar sigur, în direcția bună. Și mai sunt astfel de oameni pe care îi pasionează adevă­rul, iar nu teoriile construite de la cate­dră, de unii care vor doar să păstreze puterea și să fie în vârful unor instituții. Îmi pare rău să vă spun, dar o știu din expe­rien­ță, să nu aveți așteptări mari de la mediul academic, nu le pasă decât de „ce știu ei” și de putere, în niciun caz de cunoașterea adevărată, de schimbare sau de strămoși.

„Nu cred că este nimeni dispus la nivel academic să o ia de la capăt cu istoria Europei și să o pună pe făgașul adevărat”

– Credeți că ar trebui rescrisă istoria înce­putului Europei?

– Sunt foarte multe date care asta ne arată, că ar trebui revizuită istoria întemeierii Europei. Dacă rămânem strict la discuția dintre Iberia și Dacia, nu ai cum să nu remarci ase­mănări izbitoare, chiar și pentru un om obișnuit. De exemplu, am văzut că și dansurile noastre tradițio­nale sunt foarte asemănă­toare. Avem chiar și iarna obiceiuri asemănătoare, la noi fiind, de asemenea, gru­puri de bărbați (colin­dă­torii dvs.) care merg și cântă vechi cântece ritua­lice, și sunt doar bărbați care fac asta, destul de ase­mănător cu obiceiul călu­șa­rului de la voi. Dacă da­cii îl aveau pe Zamolxe, care îi învăța să creadă într-un singur zeu, și vechii iberici erau pentru greci o ciudățenie, pentru că aveau un singur zeu în care credeau, și considerau că el se află peste tot, în jurul nostru. Această idee de zeu unic cred că aparține tot răsăritului Europei, pentru că egiptenii și grecii aveau mai multe zeități. Personal, nu cred nici în teoria indo-euro­peană, cu migrația masivă din est. Europa a avut poporul ei străvechi, pastoral, despre care ar trebui să aflăm mai multe. E ade­vărat că o bună parte din acest popor stră­vechi s-a tot mutat dintr-o parte în alta a continentului, însă este cel mai vechi. Din păcate, nu cred că este nimeni dispus la nivel academic să o ia de la capăt cu istoria Europei și să o pună pe făgașul adevărat.

„Este imposibil de explicat limba română printr-o romanizare care nu a avut loc, de fapt”

– În călătoriile noastre, am descoperit și un lucru trist: deși dacii au avut o influență însem­nată în Europa, și muzeele sunt pline cu dovezi importante ale prezenței lor, mai nimeni nu îi po­menește. Cum vă explicați acest lucru?

– Știți, eu am fost fascinată de daci și de români, pentru că nici noi, aici, nu știam nimic despre ei! Nu sunt menționați nicăieri! Nici măcar la uni­versitate. Și dacă întrebi anume… îți vor spune că da, a fost o oarecare civilizație în Dacia… Dar știți de ce nu vorbesc despre români? Pentru că este im­posibil de explicat limba română printr-o roma­nizare care nu a avut loc, de fapt. Dacă ar vorbi despre români și daci, europenii ar trebui să schim­be istoria. Când le-am vorbit despre vocabularul românesc, au zis că este imposibil, că jumătate din vocabular provine de fapt din… Ungaria! Ce să mai vorbim despre faptul că scrierea străveche, de la Turdaș, are semne identice cu cele descoperite la noi, la iberici, deci posibil aceeași scriere veche, de peste 7.000 de ani…

– De ce credeți că nu s-a păstrat o scriere nici de la iberici și nici de la daci?

– Părerea mea personală este că acești oameni călătoreau foarte mult, mai ales cu turmele lor de oi. Era foarte greu pentru ei să scrie pe piatră sau pe ceva solid ce ar fi putut să reziste în timp. Cred că ei scriau pe piei de animale, așa erau obișnuiți. Din cauza asta, mare lucru nu s-a păstrat. Totuși, ceva a rămas, ca dovadă sunt plăcuțele de la Tărtă­ria sau semnele de la Turdaș. De altfel, și noi avem, coincidență sau nu, o zonă cu scriere străveche numită… Turdetania.

– Ce credeți că a schimbat, în Spania, cartea dumneavoastră, în care spuneți că nu venim din la­tină?

– Dacă a schimbat ceva în lumea academică sau la oamenii obișnuiți? Sunt două categorii foarte diferite… Am fost invitată în mai multe uni­ver­sități ca să le explic studenților cartea și teoria mea. Unii dintre ei au înțeles și mi-au dat dreptate, alții, mai sceptici, au spus că se vor mai gândi. Dar indiferent de concluziile la care vor ajunge acești tineri pe care i-am întâlnit și cititorii mei, în general, important este că am trezit în ei un simț critic, că nu vor mai înghiți orice teorie spusă de la o catedră doar pentru că o enunță un profesor, și vor trece prin filtrul gân­dirii lor ceea ce li se spune. Cred că este un mare câștig să facem doar și un pas, ca să aflăm adevărul. În lumea academică, pur și simplu nu se permite să se vorbească în public despre car­tea mea, nici măcar sub formă de critică. În privat sunt oameni din mediul academic care îmi spun că apreciază teoria mea, însă nimeni nu spune asta cu voce tare. Ceea ce consider că este, totuși, o schim­bare importantă. Cartea de-acum are destinul ei, circulă și își răspândește singură argumentele.