Bătălia „listelor”

Ca de fiecare dată înaintea unor alegeri, alcătuirea lis­telor de candidați a dat mari bătăi de cap partidelor. S-au ve­hiculat criterii de selecție, s-au pus în balanță perso­na­litățile aspiranților, s-a luat în calcul rolul lor în creșterea impactului electoral al formațiunilor aflate în joc. Listele în sine, dar și poziția candidaților pe locurile eligibile sau decorative, au provocat certuri, dezvăluiri din „bucătăria” partidelor sau din biografiile celor ce au concurat pentru ca acestea să îi promoveze ca repre­zentanți ai lor. Unele grupări au făcut din procesul de selecție un proces trans­parent, altele și-au construit ie­rarhiile candidaturilor „pe tăcute”, cele din urmă mizând pe notorietatea electo­rală a partidului ca ansamblu. La transparență au apelat, în genere, partidele care, anunțând că își doresc refor­ma­rea clasei politice actuale, au propus „oameni noi”, veniți din afara jocului politic. Celelalte, cu formule ideologice cât de cât precizate, au sugerat că, în selecție, a contat ex­pe­rien­ța candidaților, obișnuința lor cu „frecușurile” par­la­mentare, chiar dacă ei nu au fost întotdeauna adepți ai doc­­trinei politice pe care vor, acum, să o reprezinte. În alcă­­tuirea listelor au contat și calculele liderilor fiecărei for­mațiuni, calcule mergând de la nivelul „investițiilor” fiecărui candidat în „susținerea fi­nanciară a partidului”, la fidelitatea acestuia față de conducere. Mediile au lansat tot felul de informații legate de aceste calcule, au produs – în funcție de „arondarea” lor la grupările intrate în com­petiție – „dezvăluiri cutre­murătoare” ori insinuări privi­toare la candidați și relațiile lor cu partidele ce i-au selec­tat. Alegerile pentru Parla­ment sunt, pe scurt, cel mai im­por­tant eveniment din viața oricărei grupări politice în funcțiune, reprezentând mo­mentul în care contribuția lor la administrarea efi­cientă a țării este cuantificată statistic prin votul favorabil sau nefavorabil al cetățenilor. Parti­dele dau socoteală pentru îndeplinirea programelor pro­pu­se de ele, pentru inițiativele legislative din timpul man­da­tului încheiat și pentru „activitatea” reprezentanților lor în forul le­gis­lativ. Alcătuirea listelor este deci influențată de percepția acestor activități și de presupusa lor influență asupra concretizării programelor fiecărui partid.

Momentul parlamentarelor din 2020 depășește ca im­portanță alte alegeri de acest tip de până acum. Timp de peste trei decenii de „democrație românească”, PSD-ul a fost gruparea ce a dominat total scena politică. Chiar și în (relativ) scurtele lui perioade de opoziție, el a con­dus ța­­­ra, pentru că, de la „fondarea” sa, în 1990, a avut repre­zen­tanți, pe față sau acoperiți, în toate instituțiile majore ale statului. Lustrația – care a avut loc în toate fostele țări co­muniste – nu s-a produs în România, lăsând majoritatea fos­telor „cadre de partid și de stat” în posturile lor din con­­ducerea acestor instituții. În mod firesc, ele au aplicat par­tizan „indicațiile” grupării ce a preluat structurile fos­tului partid unic, PCR-ul, indiferent de formațiunile pe care revenirea la democrația pluripar­tidică le-a împins, prin votul popular, în vârful adminis­trației naționale. Deși s-a adaptat la situație, dar a con­tinuat să domine statul prin instituțiile ocupate de „cola­boratorii” săi, PSD-ul nu a renunțat niciodată la nostalgia după puterea partidului unic, mai ales că renunțarea la statutul de „activist al PCR” le-a lăsat posibilitatea li­derilor și clienților săi să se transforme, peste noapte, în prosperi oameni de afaceri. Oli­garhia pe care au cons­tituit-o prin prăduirea „avuției socialiste” a proprietăților statului a fost mereu conștientă că separarea puterilor în stat, specifică democrațiilor rea­le, îi pune în primejdie dominația prin avere, realizată du­pă „marile privatizări” aduse de căderea comunismului. „Par­tidul” – reînființat ca partid socialist – a încercat de mai multe ori să anuleze „discret” această separare, re­adu­­când puterile juridică și administrativă în subordinea pu­­terii politice pe care și-o (re)constituise. „Lovitura de stat parlamentară” a lui Ponta, din 2012, a fost – până la ascensiunea în vârful PSD-ului a lui Dragnea – cea mai evidentă manifestare a faptului că oligarhii PSD-iști se săturaseră de limitările pe care o justiție independentă le punea arbitrariului lor. Cu Dragnea, încercarea s-a reluat, fiind grăbită de încurcăturile personale ale acestuia cu jus­tiția. Dragnea își promovase „pe liste” slujitori fideli și in­­competenți – chiar dacă acoperiți cu titluri și diplome de­rizorii, „de fudulie” – pentru că știa că aceștia se supun or­­bește ierarhiei. Prin ei, el a încercat să suprime demo­cra­ția cu mijloacele puse la dispoziție chiar de ea. Că­derea lui a dezvăluit total amestecul de slugărnicie, prostie vicleană și rapacitate mafiotă a componenților echipei de conducere a „partidului” și a pus în lumină falsitatea pro­gra­melor de „mai bine” pe care acesta le propunea pentru acoperirea diversionistă a scopurilor sale reale. Multă vreme, PSD-ul nu a realizat că electoratul – chiar și elec­to­ratul captiv – s-a mai deșteptat, „aventura drag­nis­tă” aler­­tându-l la maximum. Ca urmare, PSD-ul a pierdut, suc­cesiv, alegerile din 2019 și „localele” din 2020. Pen­tru prima oară, după aceste alegeri, noua lui conducere a în­țeles că formula „clasică” de selecție și promovare a „ca­dre­lor” nu mai funcționează, slujitorii fideli ai „par­ti­dului” trebuind să facă un pas înapoi. Ciolacu și echipa sa au ales – în consecință – să promoveze pe listele pen­tru par­­lamentare personalități reale, mai puțin com­pro­mise în afacerile grupării, precum medicii Rafila și Streinu-Cercel, puși în lumină de neașteptata pande­mie provocată de Covid-19. Ei au, însă, rolul „tovarășilor de drum” din listele de odinioară ale comuniștilor, prin care aceștia că­utau să atragă „masele populare” și să ascundă aspirația lor la cucerirea totală a statului. Rafila și Stre­inu-Cercel nu pot acoperi, însă, prezența pe liste a li­derilor postdrag­niști ai grupării, lideri formați în „partid” și păstrători ai idealurilor acestuia. „Bătălia pe liste” există, însă, și în gru­pările adverse. Conflictele interne din USR-PLUS sunt deja cunoscute. PNL-ul și-a struc­turat propunerile cu o apa­­rentă liniște, dar și cu riscul pre­luării unor „obiceiuri PSD”-iste, acceptând destui „transfugi” din „marele par­tid” și grupările lui satelitare. Acceptarea traseiștilor pune la îndoială posibilitatea concretizării programului radical de schimbare a ins­tituțiilor statului, anunțat de el, și s-ar pu­­tea traduce în costuri electorale. PMP-ul pare și el atins de efectele unei selecții „prea partizane”, în timp ce fu­ziu­nea dintre Pro România și ALDE a dus la o „listă a dis­peraților”. Doar UDMR-ul este sigur de listele sale, pen­tru că, la orice alegeri, minoritatea etnică a strâns rân­durile. Alegerile din 6 decembrie 2020 (dacă pandemia nu le va amâna) reprezintă o „probă de foc” pentru forma­țiunile politice, dar și pentru maturitatea electoratului român, pentru că, de data asta, se cumpănește cu adevărat viitorul țării.