Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

IRINA ANTONIE: „Teatrul mă obligă să fiu vie în fiecare secundă”

– E îndrăgostită de operă, se topește după picturile lui Bruegel, dar nimic nu o încântă mai mult decât să știe că e pe scenă. Înainte de orice, Irina Antonie e actriță. Una extrem de versatilă și care, după ce i-a cucerit pe criticii de teatru, i-a convins și pe regizorii de film că locul ei e pe platou. Despre teatru, pandemie și cafeaua vieneză, cu protagonista din „Stă să plouă” –

„La Viena, toată lumea respectă regulile și poartă mască. Nu există isteria asta de la noi”

– Bună dimineața, Irina! Ești acasă?

– Bună dimineața, Dia! Nu sunt acasă, sunt toc­mai la Viena. Alaltăieri, Cosmin, parte­ne­rul meu de viață și călătorii, a avut niș­te treabă la Timișoara. Și dacă tot eram acolo, ne-am zis să dăm o fugă și până aici.

– Cum e toamna în capitala Aus­triei?

– E foarte multă liniște și foarte mul­tă civilizație. Aici oamenii sunt su­per relaxați, nu simți că ești în plină pan­demie. Sigur că toată lumea res­pec­tă regulile și poartă mască. Nu există isteria asta de la noi. Am urmărit în mod special știrile, unde nu se exa­ge­rează cu nimic. Câteodată, mă întreb ce repercusiuni o să aibă asupra noas­tră tot stresul ăsta mediatic la care suntem supuși.

– Pe voi, artiștii independenți, pare că noile reglementări v-au afectat cel mai tare.

– Da, pentru că un actor independent nu are un salariu, trăiește din spectacole, din biletele vândute în fiecare seară. Decizia guvernului de a închide sălile de teatru e destul de absurdă. Am fi putut juca la jumătate sau la o treime din capacitatea sălii. Ar fi putut să ne dea măcar câteva zile să ne orga­nizăm, să mutăm spectacolele afară, în aer liber. Am jucat vara asta Visul unei nopți de vară afară, în curtea unui muzeu, și a fost superb. Dar nu, ei ne-au luat tot de pe o zi pe alta. A doua zi aveam spectacol sold out la Teatrul de Comedie. Adio, nu s-a mai putut face nimic. Pentru mine, 2020 a fost anul marilor ratări.

– De ce spui asta?

– Când a început anul ăsta, chiar simțeam că, în sfârșit, o să fie bine, după foarte mulți ani de mun­că. Simțeam că o să se întâmple lucruri deosebite. Urma să scot anul ăsta opt premiere de teatru. Aveam o trilogie la Teatrul Act, urma să joc într-o piesă cu Șerban Pavlu. Primisem rolul principal din Domnișoara Iulia, de Strindberg, care e un fel de Hamlet feminin. Eram în al nouălea cer, ce cadou nesperat, să primesc un asemenea rol! Anul trecut am jucat și într-un serial britanic foarte premiat, Killing Eve. Am filmat la Viscri, cu o actriță en­glezoaică despre care nu știam mare lucru, cu care m-am împrietenit pe platou și care și-a dorit foarte mult să vină să mă vadă la teatru. Mi-a dat numărul ei să o anunț când vin în Anglia, pentru că anul ăs­ta, în iunie, urma să merg la Londra, cu un spec­ta­col al Teatrului Act. Și a venit peste noi izolarea. Și, stând închisă în casă, toată ziua cu ochii la fil­me, dau peste englezoaica din Viscri, Harriet Wal­ter, în filmul The Crown. Și descopăr uluită că e o actriță uriașă, a jucat cu cei mai mari actori posibili și e numită de regina Angliei „Damme”. Uite așa, am ratat ocazia să mă vadă și să mă reco­man­de unui agent. Sunt foarte decepționată, pen­tru că nu a fost ceva ce a depins de mine, de am­bi­ția, talentul și munca mea. Am 35 de ani, sunt la a treia facultate, nu am copii. Amâni să-ți trăiești via­ța crezând cu totul în teatru, și apoi se întâmplă o porcărie din asta și îți dai seama că nu ai nicio plasă de salvare, că sistemului nu-i pasă de tine, efectiv.

– Unde ești acum, Irina?

– Pe străzi, unde nu e a­proape nimeni. Ne-am plim­bat toată dimineața să găsim o cafenea deschisă, dar e du­mi­nică și e foarte greu. Ieri am fost amândoi în munți, nu de­parte de Vie­na. Azi vrem să mergem la „Kunsthis­to­rische Mu­seum” și poate la Zoo.

– Și ce vezi în fața ochi­lor?

– Opera din Viena. Am ajuns în Piață și bat clo­po­tele. E frig. Pare rece și aus­teră Viena. Dar Viena mea nu e rece, Viena mea e Viena pasiunilor mocnite, e Viena Angelei Gheorghiu, pe care am văzut-o aici pe scenă, într-o rochie roșie su­perbă, cu o trenă de zece metri, cântând în Tosca, cu o forță de tragedie antică. Și e Viena lui Bruegel, care continuă să mă surprindă cu energia univer­su­lui lui. Mi-aș dori să pot juca la teatru asemenea personaje.

„De câțiva ani, vară de vară fugim cu motocicleta în Alpi”

– Ai deci o dimineață lipsită de agitația va­can­țelor de vară.

– Zici bine. Mie, oricum, nici vara nu-mi place agitația. De câțiva ani, vară de vară fugim cu moto­cicleta la Viena, iar de acolo plecăm spre Alpi. Am făcut așa toți munții, toate trecătorile. Partea bună e că pandemia asta mi-a adus mai multă li­niște. Înainte, eram atât de dedicată muncii, că nici nu mă mai puteam relaxa. Dacă ieșeam cu prietenii la o terasă, îmi vâjâia capul de gânduri: „De ce am ieșit? Nu mai bine dădeam o tură de parc și-mi repetam în gând textul?”. Acum îmi dau seama că în viață e bine să mai ai și altceva în afară de mun­că. De pildă, o Fa­cul­tate de Arte Plastice, care te face să stai câ­­teva ore pe zi la cursuri online. O că­suță la Râșnov, unde să te poți ve­dea cu prietenii și să mă­nânci mă­mă­ligă. O bunică la Vâl­cea, unde să te poți plimba printre meri în li­vadă. Un rucsac cu care să urci mun­tele sau un teanc de cărți. Se poate trăi și cu mai puțin, în liniște, dacă stai și-ți vezi de treaba ta. Doar că li­niștea asta nu e ac­ce­si­bilă tuturor. Am prieteni căsă­to­riți, care sunt amân­doi ac­tori in­de­pen­denți, au și copil, pentru care mă­surile astea au fost o adevărată tragedie.

– Tu faci parte din categoria celor pe care pandemia nu i-a prins singuri. Ți-a fost de folos să ai pe cineva alături, în tot timpul ăsta?

– Foarte mult. Dar eu cu Cosmin suntem îm­preună de 11 ani, facem echipă de foarte multă vre­me. Cel mai mult și mai mult m-a ajutat că e din altă lume, că nu e actor, că prin intermediul lui am putut să cunosc mulți oameni care au făcut perfor­manță și să văd cum gândesc și cum se comportă acei oameni. Cosmin a făcut tenis când era mic, iar la 24 de ani era cel mai tânăr director de turneu din lume. Cu asta se ocupă și acum, face management sportiv, organizează turnee de snooker, de tenis, de șah. El l-a adus pe Boris Becker în România anul trecut. Datorită lui am cunoscut-o mai bine pe Si­mo­na Halep. Câți dintre cei care se uită la meciu­ri­le ei își imaginează că femeia asta are, după ce joa­că, sânge în palme sau răni la picioare de nu poate călca? Tot prin Cosmin l-am cunoscut și pe Horia Tecău, de la care am învățat ce importanță are psihicul, când urmărești victoria. Horia a ajuns la Wimbledon în finală și era atât de copleșit de asta că își spunea: „Doamne, e nesperat că am ajuns și până aici. Ce să mai vreau? Sunt un biet român”. Și-a dat seama nu doar că nu-și poate ima­gina o victorie, dar că nu poate duce psihologic ten­siunea meciului care va urma. Și atunci a în­ceput să lucreze zilnic cu el. În fiecare zi, în aștep­tarea meciului, și-a imaginat cum câștigă, urcă pe podium, primește medalia. Și-a imaginat până și ce o să zică atunci când va câștiga. Și-a dat singur medalia în fiecare zi, până când a simțit că o merită cu adevărat și a atins cu meciul ăla victoria.

– Te ajută poveștile lor în teatru?

– Da, mă obligă să compar mereu sportul cu ce înseamnă să faci performanță pe scenă. Lecțiile astea ale lor mi-au dat curaj și încredere că pot să fac și eu. Și la teatru e la fel. Dacă într-o zi nu-ți iese rolul, nu interesează pe nimeni, a doua zi tre­buie să fii fresh, să o iei de la capăt. Nu e nimic câș­tigat pentru tot­dea­una. Trebuie să te reinventezi în fiecare zi, n-ai voie să te odihnești. Partea fru­moasă e că teatrul mă obligă să fiu vie în fiecare secundă. Și toate mo­men­tele astea în care ești viu cu adevărat sunt viață câștigată. Nu numai că te descoperi pe tine, dar te și salvezi.

Foto: Ovidiu Moisin

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian