Minunile Sfintei Xenia de Sankt Petersburg

– De la moartea Sfintei Xenia de Sankt Petersburg s-au scurs două veacuri. În răstimp, aleile cimitirului Smolensk, unde se află mormântul ei, au ajuns mai aglomerate decât străzile orașului. Mii de oameni aș­teap­tă zilnic la rând pentru a se închina la capela sa. Dintre ei, unii nădăj­duiesc să se vindece de boli incurabile, alții să se izbăvească pe sine și pe ai lor de tot felul de nenorociri: patimi, condamnări, șomaj… Sfânta Xenia îi primește, îi ascultă și îi ajută pe toți, miracolele săvârșite de ea făcând înconjurul lumii creștine. Și mulți credincioși români ajung, prin pelerinaje, la cimitirul Smolensk, în nădejdea mântuirii de rău. Întâm­plările pe care vi le relatăm în paginile de față sunt doar o filă din cartea cea mare a minunilor Sfintei Xenia –

Vindecarea oloagei

4 ianuarie 1914. E noapte și va mai fi încă mult timp, pentru că, în acest timp al anului, zilele sunt scurte aici, în Sankt Petersburg. Felinarele descope­ră prin ceața deasă umbrele firave ale credincioșilor care se îndreaptă spre mormântul Xeniei. A trecut un veac de la adormirea ei și de atunci mi­nunile se țin lanț în cimitirul Smolensk. Încet-încet, umbrele oamenilor, furișate prin ceață, se adună pe aleile cimitirului, care ajung neîncăpătoare. Mulțimea se re­varsă atunci pe străzile și în piețele din apropiere. Așa e în fiecare zi. Când soarele mijește timid la orizont, lumina sa scaldă, deja, o mare uriașă de pelerini. E cumplit de frig, dar nimeni nu se clintește. Toți așteaptă răbdători să ajungă la mormânt, să se închine, să ia puțin untdelemn din candelă și un săculeț de pământ. Ore în­tregi stau aproape nemișcați, uniți de nă­dejdea în puterile sfintei și de durerile pe care fiecare le poartă în inimă. Printre ei, în dimineața aceasta de iarnă, se află și o biată femeie oloagă. Abia își mișcă un pi­cior, și acela beteag. Rezemată în două cârje, stă în rând, fără să se plângă, fără să ceară să ajungă în față. Vrea doar să sărute crucea sub care își doarme somnul de veci una din cele mai prețuite sfinte ale Rusiei. Așa, aninată în cârje, a stat la rând ziua întreagă. Soarele, care a mijit de dimineață la orizont, s-a arătat puțin, iar apoi a scăpătat la apus. Gerul o mușcă acum prin hainele prăpădite. Mai are un pas de făcut și intră în capelă. Obosită, de-abia ținându-se în cârje, bă­trâna cade, împiedicându-se de piatra mormântului. A ajuns. Nu-i pasă că s-a lovit. Îmbrățișează mar­mu­ra rece și o roagă fierbinte pe Xeniușka să îi dea putere, ca să își poarte crucea grea a infirmității. Iar sfânta i se revarsă în inimă. Nicicând în viața ei nu s-a simțit mai bine, mai fericită și mai liberă. Se ri­dică iluminată. Încearcă să își facă drum prin mulți­me și iese afară. Acolo, pe aleile cimitirului, se dumirește că merge singură, fără cârjele pe care le uitase la mormânt. Dă să se întoarcă după ele, apoi o luminează un gând cât un fulger: nu mai are ne­voie de ele! Xenia i-a ascultat rugăciunile! Merge, plânge și le spune tututor, printre lacrimi, minunea petrecută cu ea.

Povestea micuței Olga

Agatia se așezase la rândul de oameni ce ducea la mormânt. Erau mii și mii. Uneori așteptai ore în șir până să ajungi în fața capelei Sfintei Xenia. Dar atunci era primăvară și lumina se strecura printre aleile cimitirului. Dar Agatia nu vedea lumina. În inima ei sufla viscolul. Când a ajuns la capelă, a cumpărat două lumânări, pe una a așezat-o în sfeș­nicul de lân­gă mormânt, iar pe cealaltă a aprins-o și a ținut-o în mână tot timpul cât a ținut slujba de pomenire a sfintei. Din când în când, îngăima printre suspine: „Xeniușca, ajută-mă, Xeniușca! Vindec-o pe Ole­cika!” La doar trei ani, Olga e o minune de fetiță. Deși Agatia îi era doar doică, o iubea ca pe copilul ei. La sânul ei supsese, cu ea spusese primele cuvinte și tot cu ea învățase să se roage. Fusese tot timpul un copil sănătos, așa că, atunci când a spus că o doare capul, i-au dat pace. Niște dulceață de căpșuni, un ceai fierbinte, o pla­pumă mai groasă și va să se facă bine. Nu s-a făcut. A doua zi, Olecika a făcut febră și a început să se plângă că o doare o ureche. Părinții, nobili ai înaltei aristocrații peters­bur­gheze, au chemat doctorul, care i-a prescris pică­turi și a făgăduit să se întoarcă. Noaptea, Olga a început să urle de durere. Tempera­tura a ajuns la 40 de grade. Doctorul a venit din nou, și-a frânt mâinile și a re­ve­nit cu specialiști. Cu greu au putut să o con­sulte, iar diagnosticul a nău­cit toată familia – co­pila avea un abces în ure­che atât de grav, încât tre­buia operată. Dar și dacă operația va reuși, își va pierde auzul definitiv. Da­că operația va da greș, va face septicemie și va muri. „Boierule, lasă-mă să merg la cimitirul Smo­lensk, la mormântul Xeniei, să mă rog!”. „Mergi unde vrei, roagă pe cine știi, numai să ne ajute bunul Dumne­zeu!”, a răs­puns disperatul tată al copilei. Agatia s-a întors de la cimitir cu un săculeț cu pământ luat de pe mor­mântul Xeniei și cu o sticluță de untdelemn sfințit, luat direct din candela care veghea neîncetat capela. Leacurile credinței, care, date cu rugăciune, sunt mai puter­nice decât orice medicamente. Olga era întinsă pe pat, arsă de febră, țipând de durere. Agatia a luat-o în brațe și i-a picurat în ureche uleiul sfințit, mur­murând rugăciuni. Copila a pă­rut că se liniștește. A întins-o pe pat și i-a strecurat sub pernă săculețul cu pământ. Brusc, de parcă ar fi fost strânsă în brațe de Dum­nezeu, fetița a contenit cu geme­tele și a închis ochii. În câteva clipite a adormit. Nu mai lipise geană pe geană de două nopți. Părinții s-au speriat de tăcere și au năvălit în cameră. Au crezut că fetița lor murise. În toată casa nu mai fusese liniște de trei zile. În lumina amiezii, Olga părea că visează îngeri. În scurt timp, au sosit doctorii. Urmau să o opereze acasă, dar s-au mirat văzând-o că doarme. S-au gân­dit că e bine să prindă puteri, înainte de chinurile care o așteptau. Dar Olga nu s-a trezit. Au trimis-o la ea pe Agatia, însă doica nu a vrut să-și tulbure îngerașul, se întorsese de la mormântul Xeniei plutind de nădejde și aștepta minunea. Era sigură că se va întâmpla. Au mers în dormitorul fetiței mama, apoi bunica, dar Olga nu se trezea nici scuturată. A venit și tatăl, care s-a panicat și a luat-o în brațe. Din urechea stângă, unde avu­sese abcesul, șiroia un puroi murdar. Fetița era salvată. Uimirea medicilor a venit când, la câteva zile, au consultat-o și au aflat că timpanul era intact. Cum se eliminase infecția? Numai Sfânta Xenia știa.

Bărbatul înviat din morți

Evghenia ținea strâns în pumn sticluța în care se vedea un bob de vată. Înăuntru fusese cândva puțin untdelemn luat din candela care ardea neîn­cetat la mormântul Sfintei Xenia din Sankt Peters­burg. Cu timpul, uleiul se evaporase. Dar ce e tim­pul, la Dumnezeu? Sticluța aceea călătorise din Rusia comunistă până aici, în Canada, ajungând la Varvara Kirilovici, o prietenă apropiată, care apoi i-o dăduse ei, știind că soțul i se zbate între viață și moarte. Evghenia și-a legat toată nădejdea de ea. Își agățase toată speranța de mica sticluță, care pur­ta în ea, (credea asta din tot sufletul) dragostea de oameni a Sfintei Xenia. Cu mâna tremurândă, Ev­ghe­nia a scos bobul de vată din sticluță și a început să facă semnul crucii pe fruntea îmbrobonată de sudoare a soțului ei. Și, în timp ce-și închina băr­batul, prin inimă i se depăna viața scursă alături de el. Trăiseră până atunci liniștiți, aici, în Canada. Plecaseră din Rusia și se izbăviseră, slavă Dom­nului, de urgia roșie. De șapte ani, era pace și bucu­rie în casa ei. Soțul ei, deși nu-i împărtășea cre­dința ortodoxă, era un om corect și de o mare bunătate. Evghenia își aducea aminte bine ziua în care se nă­rui­se totul. Parcă trecuse o viață de atunci. De dimi­neață, bărbatului ei i se făcuse rău. Avea ulcer și boala îi frânsese brusc trupul, dure­rile ajunseseră de nesuportat. De abia ținându-se pe picioare, a fost dus la spital. I s-a descoperit o masivă hemoragie internă, așa că a fost operat de urgență. Dar în tim­pul operației, inima i s-a oprit. Doctorii au numărat clipele: mai bine de zece mi­nute – domnul Theodor Günee a stat cu inima în­ghe­țată. Doctorii au reușit, totuși, să îl resusciteze. Prea târziu! Creierul nu poate rezista atâta timp fără oxigen. Încât i-au spus Evgheniei că, deși soțul ei respiră, el nu va mai fi niciodată om întreg. Niciodată! Să se pregătească pentru o suferință îndelungată…

Lovitura destinului a prăbușit-o pe Evghenia într-o disperare adâncă. Omul cel bun al vieții ei intra­se pe jumătate în moar­te, iar ea, rusoaică, era singură printre stră­ini. Din starea de depre­sie nea­gră a scos-o prie­tena ei din copilărie, Var­vara, care trăia în Rusia. Cu încredere și entu­ziasm, ea i-a vorbit de fericita Xe­nia din Peters­burg, o sfântă pe care biserica nu o canonizase, dar care tre­cuse, și ea, prin drama morții soțului ei. „Roa­gă-te și înseam­nă-ți soțul cu bobul ăsta de vată, care a fost înmu­iat în can­dela de pe mormântul sfintei! Și spune-i părin­telui să slujească un parastas la biserică, întru po­menirea Xeniei! O să vezi că în doar câte­va ceasuri, totul va fi bine!”. Evghenia a făcut în­tocmai. Altă nădejde nici nu avea. Așa că atunci când în biserică s-a slujit parastasul întru pome­nirea Sfintei Xenia, ea și-a însemnat soțul cu sem­nul crucii, pe piept. Imediat, Theodor a deschis ochii. Evghenia a crezut că moare de bucurie. „Mă simt mai bine”, a îngăi­mat, apoi s-a cufundat din nou în somn. Evghenia sim­țea că plutește de feri­cire. Sfân­ta Xenia îi adu­sese soțul înapoi, la viață. Vestea că Theo­dor și-a re­venit din comă s-a răspân­dit ca ful­ge­rul, iar ru­dele s-au adunat în jurul patului. Când s-a trezit din nou, bărbatul le-a spus: „Am văzut îngeri, dar de acum voi rămâne în viață. Vă rog să îmi aduceți icoana al­bas­tră!” Evghe­nia a cre­zut că delirează, pen­tru că în casă nu aveau așa ceva. Apoi, zilele au tre­cut, Theo­dor s-a în­zdră­venit pe deplin și a po­ves­tit dru­mul pe care-l făcuse pe celălalt tărâm.

„Când am murit, am ajuns în niște tune­luri în­tu­necate, din care mă stră­duiam să ies. Îmi amin­tesc că era rece, groaz­nic de rece. La un moment dat, știu că era să cad într-un hău fără fund. Dar, ca prin minu­ne, atunci mi-a apărut în față o femeie în vâr­stă, îmbrăcată ciudat – purta o manta militară verde și era încălțată cu niște cizme înalte. M-a apucat de mână și a început să mă tragă afară. De câte ori sim­țeam că mă afund în hău, ea mă scotea. În cele din urmă, m-a scos la lumină. Acolo am văzut că bătrâ­na trage după ea o sanie în care se afla o icoană a Maicii Dom­nului nespus de frumoa­să, iar Preasfân­ta era îmbrăcată în albas­tru. Bă­trâna a mers apoi la o bise­rică aflată în construcție și a înce­put să care cărămizi. Am ru­gat-o să mă lase să o ajut. M-a refu­zat, spu­nân­du-mi că trebuie să facă asta cu mâna ei. După care m-am trezit pe patul de spital.” Domnul Theo­dor Günee nu știa nimic despre Xenia de Petersburg. Nu avea de unde să afle că ea pur­tase în tim­pul vieții mantaua de militar a soțului ei, mort de tifos. Dar, când i-au adus o carte cu via­ța sfin­tei, a recunoscut-o imediat din ilus­trații. Ea era bătrâna care îl sal­va­se. Iar icoana pe care sfân­ta o purta cu sine era a „Maicii Dom­nului din Kursk”.