– Fotografia de natură sălbatică – „wildlife” – are tot mai mulți adepți în România, iar rezultatele sunt pe măsură: imagini spectaculoase, cu păsări și animale despre care mulți nici nu știam că trăiesc la noi în țară. Am stat de vorbă cu autoarea unor astfel de superbe fotografii, despre provocările și satisfacțiile pasiunii sale –
Ședință foto cu o ciuvică
– Cum ai descoperit fotografia, Alexandra? Care au fost momentele ce te-au făcut să te axezi pe acest gen, dedicat naturii sălbatice?
– Am devenit atrasă de fotografie acum 10 ani, când mi-am cumpărat primul meu aparat foto. Am început cu peisaje și pe urmă am continuat cu portrete, flori, abstract, macro, am experimentat mai multe tipuri de fotografie, inclusiv cea comercială, dar nu mă simţeam pe deplin mulţumită cu niciunul. Am realizat că îmi doresc să mă concentrez pe „wildlife” într-o iarnă, când mă plimbam în zona lacului Snagov şi am întâlnit pentru prima dată o specie de pasăre răpitoare de la noi din ţară, şi anume – „şorecarul comun”. Atunci mi-am dorit să experimentez şi acest gen de fotografie, de care am fost atrasă încă de când eram mai mică şi urmăream documentarele naturaliştilor. Am realizat repede că acest tip de fotografie îmi poate oferi o libertate şi o senzaţie de adrenalină pe care celelalte genuri practicate nu mi le puteau satisface. În plus, este ca o terapie pentru suflet să petrec foarte mult timp în linişte, aer curat şi peisaj natural.
– Cum poți descrie sentimentul întâlnirii cu o sălbăticiune, doar tu cu ea? Care întâlniri ți-au rămas mai dragi?
– Cred că este mai presus de cuvinte sentimentul întâlnirii faţă în faţă cu o sălbăticiune. O senzaţie de împlinire şi de bucurie foarte mare, pe care nu le simţi în mod obişnuit în mediul urban. Mai ales atunci când ești prins în stresul și rutina unei munci de birou. Este foarte important să conştientizăm că facem parte din natură şi, practic, tot ce înseamnă viaţă sălbatică este în strânsă corelaţie cu viaţa noastră pe pământ. Dacă ar fi să aleg câteva întâlniri memorabile, îmi vine în minte întâlnirea cu ciuvica, o bufniţă din România, care apare doar în anumite zone şi e destul de rară şi, de asemenea, întâlnirea cu şacalul, o specie extrem de inteligentă şi discretă de la noi din ţară. Am căutat ciuvica de mai multe ori, în special în ultimii doi ani de zile, în lunile de iarnă, dar de fiecare dată mă întorceam fără poze şi rămâneam doar cu plimbarea la munte, uneori parcurgând mulți kilometri. Prin martie, am întâlnit această pasăre, care a şi stat exemplar pentru o şedinţă foto completă. Cu şacalul a fost ceva mai greu, dar şi palpitant. Chiar dacă am reuşit să îl fotografiez în repetate rânduri, eu încă sper la o fotografie în lumină perfectă cu el. Am avut ocazia să mă tolereze de câteva ori, deşi este extrem de dificil să te apropii de el în sălbăticie. Şacalul auriu este una dintre speciile mele preferate de mamifere din fauna României, împreună cu lupul şi râsul. Am fost şi pe înserat, doar să îi studiez comportamentul în pădure, şi am constatat că sunt mult mai toleranţi decât de obicei, pe lumină, când se ascund de om. Şi bursucii îmi sunt foarte dragi! La prima întâlnire cu ei, au trecut chiar trei exemplare pe lângă mine, atât de rapid încât am apucat să văd doar spatele ultimului bursuc, înainte să se retragă în vizuină. Bursucul este un animal nocturn, aşadar sunt rare ocaziile când îl puteam întâlni în plină zi. În prima fază, l-am auzit pe unul din ei în tufişuri, se scărpina de zor să scape de purici. Pe urmă, a apărut din vegetaţie încă unul, şi le-am făcut câteva fotografii destul de aproape, în timp ce mă ignorau complet şi îşi căutau hrana, adulmecând peste tot. Sunt extrem de frumoși, seamănă cu nişte ursuleţi panda.
Dihorul și popândăii
– Cum descoperi animalele? Ce metode ai, cum arată o zi la vânătoare de fotografii?
– Depinde foarte mult de situaţie. Unele specii le-am descoperit întâmplător, deşi îmi doream să le văd, și au apărut când nu mă aşteptam. Pentru altele m-am documentat înainte, am citit despre habitat şi am mers de mai multe ori până când am reuşit să obţin şi un cadru cu acel animal. Până acum, sunt şi câteva specii pe care le-am căutat şi nu am dat de ele deloc, cum ar fi dihorul pătat, care este strict protejat, au mai rămas doar câteva exemplare în Dobrogea şi stă destul de mult timp retras în vizuină. În luna mai 2020, am fotografiat, în schimb, dihorul de stepă, pe care l-am întâlnit în rezervația Gura Dobrogei din pură întâmplare, când l-am văzut alergând spre vizuina sa, cu prada pentru pui. De regulă, dihorii pot fi observaţi în apropierea zonelor aride, cu mulţi popândăi, deoarece aceştia constituie hrana lor preferată. După ce l-am observat unde s-a ascuns cu prada, în una dintre găurile galeriei, mi-am luat plasa de camuflaj, aparatul foto şi m-am aşezat la pândă, aşteptând să iasă din nou. La câteva minute, a scos capul curios din vizuină şi a şi ieşit să vadă ce se întâmplă în jurul lui. I-am făcut câteva fotografii, apoi s-a dus să caute iar popândăi. De obicei, vânează mai mult la apus, pe crepuscul, sau este foarte matinal şi prinde popândăii cu o viteză uluitoare, putând să îşi schimbe direcţia în care aleargă spre pradă într-o fracţiune de secundă. Sunt puţini fotografi în România care au fotografiat dihorul de stepă, aşadar, mă bucur că am reuşit acest lucru şi cred că anul 2020 a fost unul norocos din punct de vedere al experienţelor acumulate. Cam aşa decurge o zi obişnuită, pentru mine, fiecare experienţă de genul acesta reprezintă deja un stil de viaţă şi un mod de relaxare.
Educarea oamenilor și salvarea animalelor
– Crezi că acest tip de fotografie poate ajuta la conservarea faunei, poate trezi respect, simpatie față de animale?
– Da, sunt foarte sigură de acest lucru. Cred că fiecare persoană din comunitatea mea de fotografi de „wildlife” poate avea o contribuţie pentru conservarea faunei şi pentru educarea oamenilor. De câte ori discut şi cu cei din anturaj, indiferent că este vorba de fotografi sau de oameni care nu cunosc foarte multe despre sălbăticie, le povestesc din experienţa mea acumulată în ani, faptul că nu m-am simţit niciodată în pericol în preajma unui animal cu care m-am întâlnit faţă în faţă. M-am implicat şi direct în conservarea faunei, contribuind la promovarea ariei naturale protejate Snagov, la monitorizările speciilor de păsări, deoarece sunt înscrisă în Societatea Ornitologică Română, care se ocupă de protecţia păsărilor, dar şi prin participarea la expoziţii care au avut ca scop promovarea faunei ţării noastre.
– Există o comunitate a fotografilor români de wildlife? Mergeți în expediții împreună sau îți place să pornești singură?
– În prezent, am mai ieşit cu SOR-ul pe teren, pentru observarea păsărilor rare venite în România, dar am ieşit şi cu fotografi care îmi sunt prieteni. De obicei, îmi place să ies doar cu prietenul meu, mai ales atunci când merg într-o pădure, pentru mamifere. Ideal este să fie linişte completă şi să nu ai mai mult de o persoană care te însoţeşte, pentru a maximiza şansa de reuşită. Pentru mine, aceste drumeţii sunt şi plimbări în locuri cu peisaje minunate, ceea ce e din start un mare câştig. Îmi place foarte mult să călătoresc, atât prin ţară cât şi în afara ţării, aşadar pot să combin foarte uşor ieşirile pentru wildlife, cu explorarea unor locuri deosebite, unde mă pot simţi ca într-o vacanţă, de câte ori ies la fotografiat.
