Selecția „Formula AS”

* Linn Ullmann, „Ne­li­niște”, traducere și note de Ovio Olaru, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 370 p.

Linn Ullmann (n. 1966) este cea mai mică dintre cei nouă co­pii pe care i-a avut celebrul ci­neast Ingmar Bergman, iar ma­ma ei este actrița Liv Ullmann, ca­re a jucat în zece dintre filmele lui. Pe lângă capodoperele cine­ma­to­gra­fice – „Fragii săl­ba­tici”, „Per­so­na”, „Stri­găte și șoap­te”, „Sce­ne dintr-o căs­­ni­cie”, „So­nata de toam­nă”, „Fanny și Ale­xan­der” sunt doar câ­te­va dintre ele –, pe lân­gă cele 170 de spec­tacole de teatru puse în scenă, Ingmar Berg­man a fost și un bun scriitor. Do­va­dă – căr­țile lui auto­bio­grafice. Nu știu de ce nu se re­editează, eventual în­tr-o nouă traducere, „Lanterna ma­­gică” și „Copil de duminică”, publicate în ro­mâ­nește în anii ‘90 și care nu se mai găsesc nici la anticariate. În fa­milia Bergman, mai toată lumea ține jurnale, dar talentul lui de scri­­itor l-au moș­te­nit doar cele do­uă fiice mai mici, Maria von Ro­sen și mai ales Linn, con­si­derată „o vo­ce mar­cantă a lite­raturii nor­vegiene con­tem­po­rane”. Ea a ales să scrie în nor­vegiană, limba mamei și a copilăriei, deși e po­liglotă și cu tatăl a vor­bit su­edeza. Cartea pe care v-o reco­mand e un roman autobiografic despre iubire filială, singurătate și relații de familie anormale. Linn și-a petre­cut mare parte din viață între pă­rinți despărțiți (nici n-au fost căsă­toriți), dar care au rămas prieteni și colegi de mun­că, aca­parați fie­care total de pro­fesiile lor și de viața boemă. Cu Ing­mar, fata își pe­trece toate verile pe insula Faro din Ma­rea Baltică, un­de acesta locu­ieș­te cu ultima lui soție, In­grid van Rosen. Dacă celelalte pa­tru neveste cu acte fu­seseră din lumea artistică – co­regra­fe, actrițe, regizoa­re, muziciene – In­grid e doar o femeie prac­tică ce i se devotează total: îi ține conta­bi­litatea și corespon­dența, îi dac­tilo­gra­fiază manuscrisele, îi e șofer și menajeră. În plus, e o gaz­dă și gospodină harnică pen­tru cei nouă copii ai lui și încă trei ai ei din prima căsătorie, ca­re-i vizitează la Faro cu familiile lor. Conviețuirea cu Ingrid a durat 34 de ani, până la moartea ei de cancer în 1994, care a fost devastatoare pentru Ingmar, dependent de ea și fizic și psihic. Desigur, cartea ne interesează în primul rând, fiindcă personajele ei principale sunt artiști de referință care au lăsat omenirii o operă pre­țioasă. Dar Linn Ullmann e ro­man­cieră și, chiar dacă scrie des­pre oameni reali, reușește să-i fic­ționalizeze cu mijloace literare care le insuflă viață, cu tot ce în­seam­nă bucurie, suferință, pa­si­uni, nevoie de independență, mo­men­te cruciale în ea. Cartea e al­că­tuită din fragmente de lun­gimi variabile, necrono­lo­gice, montate ca un film în care alternează scene realiste cu sec­vențe evanescente, năs­că­toare de emoții trans­misibile. Unele coboară spre copilăria și adolescența ei, când mama, Liv, e mai mult ab­sentă, urmându-și existența de star internațional – filmări în di­ferite țări, spectacole, amanți, tur­nee de promovare. Fetița, lăsată în grija bonelor, suferă cumplit de dorul ei și se simte abandonată. Vacanțele la Faro nu sunt nici ele mai confortabile sufletește, căci Ingmar Bergman e un om dificil, temperamental și irascibil, care-și terorizează apropiații și impune reguli stricte tribului reunit pe proprietatea lui. Tampon între genialul, autoritarul ei soț și toți ceilalți, Ingrid e un monument de răbdare și afecțiune. După moar­tea ei, Linn, deja adultă, observă cu tandrețe, dar și cruzime, de­clinul fizic și mental al tatălui oc­to­genar. Abia atunci, între bă­trânul neputincios, amnezic și fiica lui de 47 de ani, la rândul ei ma­mă, se naște un soi de co­mu­nicare, după care ea a tânjit me­reu.