Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

FORMULA AS ÎN MUNȚII TRASCĂULUI: Din Germania, pe Valea Ampoiței

Bucurie în vreme de pandemie

Locație în paradis

Cine ar fi crezut că pentru o familie liniștită din nor­dul Germaniei, pandemia de coronavirus s-a trans­format într-o binecuvântare? A fost de ajuns ca Lee Ann Heike să-și convingă mama că, atât timp cât pe lume există autorulote, evadările sunt po­sibile. Trei generații de nemțoaice – mamă, fiică și nepoate – au urcat într-o astfel de autorulotă și au por­nit la drum, în toiul acestei bătălii cu un virus ne­văzut. Inconștiență? Poate. Nevoie de evadare? Cu sigu­ran­ță! Răsplata? Descoperirea unor locuri de basm și a unor oameni de poveste. Regăsirea unor adevăruri simple care de acolo, din nordul Ger­maniei, din în­depărtatul Hamburg, păreau să se fi pierdut de mult. O călătorie în plină pandemie, o aventură care a de­venit totuna cu o revelație: Ro­mânia. Ca să ajungă aici, au traversat Germania de la nord la sud, au po­posit pentru câteva zile în Slo­vacia, au trecut, fără să se oprească, prin Ungaria și au așteptat la granița de la Nădlac, ca să intre într-o țară despre care nici An­drea și nici Lee Ann Heike nu știau mai nimic. In­ten­ționau să călătorească mai departe, spre sud, dar noile restricții de circulație le-au găsit la poalele Mun­ților Trascău, în satul Ampoița, din comuna Me­teș, județul Alba. O pajiște verde, la buza pădurii, în imediata apropiere a unor stânci fabuloase, pe care hărțile le numesc Calca­rele de la Ampoița, iar oa­menii de aici – Sto­gurile Popii. Un loc, „Transyl­va­nia Velo Camp”, special ame­najat pentru a găz­dui cor­turi, rulote și autorulote. Din păcate, unul dintre puținele spa­ții de acest fel de la noi din țară. Familia Heike s-a văzut nevoită să rămână aici mult mai mult decât s-ar fi așteptat. Dar ceea ce a pă­rut la început un ne­caz, a devenit, în doar câteva zile, prilejul unei mari bucurii.

Vraja cea veche a locului

Familia Heike și puiul de ciobănesc

Am ajuns în Ampoița pe urmele poveștilor ne­știute ale stâncilor de aici. Așa l-am cunoscut și pe Că­lin Tămaș, cel care, în urmă cu 10 ani, a hotărât să lase Alba Iulia pentru liniștea de la poalele Tras­căului. „Nu e vorba de o mare îndrăzneală”, îmi spune el. „Până la ur­mă, sunt doar 10 kilo­metri distanță între Al­ba și Ampoița. Cred că, mai degrabă, a fost o chemare.” La 15 ani, Călin descoperea alpi­nismul și locurile a­cestea presărate de stânci de pe Valea Am­poiului. „De la asta a început tot: de la ne­voia de a avea un pe­tec de pământ în locul ăsta care mi-e atât de drag și de care mă lea­gă atât de multe povești… N-am plecat niciodată de la ideea de afacere. Și nici acum, de fapt, nu gân­desc lucrurile în termenii ăștia. Dacă azi există „Tran­sylvania Velo Camp”, e doar o consecință a fap­­tului că iubesc acest loc.”

Lucrurile se leagă mereu cu un fir nevăzut, magic. Din dragostea veche a lui Călin pentru acest loc a apărut campingul. Iar odată cu acest camping, au apărut turiștii și poveștile lor. Oameni, tot felul de oameni. „Am cunoscut, în toți anii ăștia, australieni, chinezi, thailandezi, americani, nu mai vorbesc de europeni. Și n-a existat un singur om care să nu rămână vrăjit de ceea ce a descoperit în părțile astea ale țării!”, îmi spune Călin. Asta și pentru că el, Călin Tămaș, a înțeles un lucru esențial. „Pri­mul și cel mai de preț lucru pe care îl dobân­dești atunci când lași în urmă orașul ca să te muți la sat, e liniștea. Și exact asta m-am gândit să păstrez în campingul din Ampoița. Înțeleg foarte bine că mulți oameni caută să se destindă cu chiote, muzică și petreceri până dimineața. E dreptul lor, dar nu în campingul ăsta. E o formă de respect pentru locuri, e felul în care poți păs­tra nealterată frumusețea lor veche. N-am cum să nu mă gândesc că e și datoria mea, ca gazdă, să arăt oamenilor țara pe care, la rândul meu, îmi doresc s-o am. Și, crede-mă, bucuria lor e totuna cu bucuria mea!”

Două nemțoaice și degetul lui Dumnezeu

Satul Ampoița

Lucrurile se leagă mereu cu un fir invizibil. A fost de-ajuns să întreb mirat dacă există bucurie în pan­demie, ca să-l văd pe Călin cum zâmbește. „Vrei să vezi bucurie? Uită-te aici câtă bucurie!” Facem câți­va pași și îmi arată una dintre autorulotele cu număr de Germania parcate în curtea campingului său.

Se aud lătrat de câini și râsete de copii. Câteva vorbe în germană, două mame care zâmbesc și ele în soarele ăsta blând de toamnă, în liniștea cuminte de lângă Stogurile Popii. Așa am ajuns să le cunosc pe Lee Ann și Andrea Heike, așa am intrat în vorbă, așa am aflat că rețeta de a zâmbi în vremuri grele cere puțină îndrăzneală. „Sau inconștiență, depinde cum privești lucrurile”, îmi spune Andrea Heike și mi-o arată, zâmbind mai departe, pe fiica ei, Lee Ann. „Ea e de vină. Ea mi-a spus – „ma­mă, hai să învingem pandemia asta cu puțină ne­bunie. Hai să plecăm unde vedem cu ochii! Dacă stai pe loc, teama e mai mare!”. Și m-a convins! Am pus degetul pe hartă, am luat copiii, ne-am lăsat soții și am pornit la drum. Pentru asta s-au inventat auto­rulotele.” Nu le-a fost simplu. Două mame și copiii lor, călătorind împreună printr-o Europă paralizată de restricții. „Nu cred că a existat în secolul ăsta moment mai prost de a călători! Atâtea măști și atâta frică! Și noi, două nebune cu copiii noștri, căutând bezmetice o oază de liniște! De la nord la sud, nimic, nici urmă de așa ceva! Asta, până când ne-a luminat Dumnezeu și degetul ăla pus pe hartă ne-a arătat România… Suntem deja de 10 zile aici, s-au anunțat noi restricții de călătorie, dar noi suntem în al nouă­lea cer de bucurie!”

Atunci când familia Heike și-a plănuit călătoria, ideea a fost simplă – să caute mereu liniștea, să evite orice loc turistic și aglomerat. Lucrurile par simple atunci când învârți o cheie și casa ta pornește cu tine la drum. Dar și o autorulotă are nevoie de spațiul ei de odihnă. Un loc de parcare, apă, curent, o bucă­tă­rie, un petec de pământ care să te găzduiască. Și liniș­te. Liniș­tea pe care familia Hei­ke a că­utat-o în toată Europa, ca s-o afle abia în Ampoița. „Tră­iască internetul!”, spune An­drea Heike. „Așa am aflat că există locul ăsta despre care nu știam nimic”. Ar fi fost mare, mare pă­­cat…”

Chemarea clopotului

Călin Tămaș, la Piatra Boului

Lucrurile se leagă mereu cu un fir invizibil. Mai întâi a fost ideea nebună de a trece prin pan­demie cu o călătorie, apoi un deget pe hartă, apoi un nume găsit pe internet, „Transylvania Velo Camp”, apoi liniștea și prima înserare din Ampoița. „Eram frânte de obo­seală când am ajuns, după tot calvarul de la graniță și toate controalele sanitare. Și primul lucru care ne-a izbit a fost mirosul ăsta de pădure, de iarbă proaspătă, de fum care se ridică de pe hornurile caselor, am văzut stâncile astea albe și am auzit lătratul liniștitor al câinilor din sat, greierii, iar oboseala a dispărut ca prin farmec. Am rămas vrăjite!” Se gândeau să-și tragă sufletul pentru două zile și apoi să plece mai departe. N-au mai plecat. Puțin câte puțin, odată ce au aflat gustul vrăjit al tihnei, cele două femei au redescoperit bucuria. De ce n-au plecat înapoi, în Germania ? A fost simplu, spun ele. În ziua în care trebuiau să plece, au auzit clopotele bisericii din sat. Era dimineață, era du­mi­nică. Ceva le-a chemat acolo, în locul de unde se auzea clopotul. Au intrat în biserică, la slujbă, s-au ames­tecat printre oameni și au înțeles. „Aveți o minunăție de țară! Asemenea căldură ca în biserica asta micuță n-am întâlnit în toată Europa. Și doar și România e lovită din plin de pandemie! Și atunci cum se face că oamenii te întâmpină zâmbind, se oferă să te ajute, te primesc cu brațele deschise și îți vorbesc din suflet, iar în alte părți te simți ca un străin? Cred că abia aici am înțe­les că, un­deva, în drumul ăsta spre civi­lizație, Europa vestică a făcut un pas greșit. Oamenii au devenit mult mai egoiști, fiecare s-a în­chis în casa lui și a uitat să mai comunice cu ceilalți. În Ger­mania nu există ideea asta de sat, ca aici, în Ampoița. Sunt doar lo­calități, o suită de case și de fa­milii. Un pic de politețe formală și atât! În schimb, aici, satul e o mare familie, care te face să te simți binevenit. E uluitor!”

Zi de zi, Lee Ann, Andrea Heike și copiii lor au călătorit într-un alt loc. Mai întâi au vizitat împrejurimile – Piatra Boului, Cheile Ampoiței, satele răsfirate de-a lungul Ampoiului. „E incredibil ce păduri aveți! Păduri adevărate, nu trasate cu rigla, artificiale, cum sunt cele din Elveția!” Apoi au mers și mai departe, și au ajuns în Cheile Râmețului, la Iezerul Ighiel, în Cheile Caprei, Poiana cu Narcise, Piatra Craivii și chiar până la Vadul Crișului… A fost dra­goste la prima vedere. „Într-un muzeu al satului din Germania, tot ce vezi e încremenit, fără viață. Ce am descoperit aici e un uriaș muzeu în aer liber! Și e viu, cu oa­meni, cu credință și tradiții!” De asta, atunci când s-au anunțat noile restricții de circulație în toată Europa, familiei Heike i s-a luat o piatră de pe inimă. „Am țopăit de bucurie! Avem motiv oficial să mai rămânem!”

Da, lucrurile se leagă mereu cu un fir invizibil. Am ajuns în Ampoița pe urmele poveștilor neștiute ale stâncilor de aici și am descoperit rețeta nevăzută a bucuriei. E toată aici, cuprinsă într-un singur zâm­bet. Trei generații de nemțoaice – mamă, fiică și ne­poate – au descoperit România la început de toamnă și s-au îndrăgostit iremediabil de ea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian