– Suntem la capătul unui documentar de excepție: „Pământul Făgăduinței” – epopeea țăranilor români care au emigrat în Canada, la începutul secolului trecut. Un capitol foarte puțin cunoscut al istoriei românești. Cum l-ai descoperit?
– În anul 1979, pe când eram jurnalist la revista Tribuna României, am însoțit un grup de canadieni de origine română, care ne vizitau țara. Aveam pentru prima dată ocazia să aflu că urmașii țăranilor bucovineni, dobrogeni, munteni și ardeleni, care emigraseră în Canada, în anii 1900, încă vorbesc românește, dansează pe ritmuri folclorice și cântă cântece populare din Carpați, se roagă lui Dumnezeu în biserici ortodoxe, cu preoți români, fac nunți, botezuri, petreceri și înmormântări ca la Rădăuți sau ca la Constanța, sunt mereu primii în festivalurile multiculturale canadiene și câte altele. Câțiva dintre vizitatori erau în vârstă, se întorceau în Țara Mamă, deoarece plecaseră când erau copii. Emoția lor a fost fierbinte, mai ales când au ajuns în satele și în locurile în care își petrecuseră primii ani. Însoțindu-i, am avut ocazia să aflu întreaga poveste a destinului lor, de oameni porniți în căutare de pământ și libertate. Am fost extrem de impresionat, și mi-am dorit pe loc să scriu o carte pe această temă.
– Când ai ajuns în Canada, românii erau deja adaptați?
– În 1983, când am ajuns în vestul Canadei, mai trăiau doar câțiva dintre cei care veniseră peste Ocean cu părinții. Majoritatea încă vorbeau bine românește. Am cunoscut și o categorie de vârstă medie, născută în anii ’40-’60, pe pământul Canadei, care mai vorbește destul de bine, dar folosește multe cuvinte englezești. După ei, urmează generația tinerilor care, în general, nu mai știu românește, dar merg la bisericile ortodoxe românești, unde slujbele sunt ținute parțial sau total în englezește. Spre exemplu, la biserica „Sfântu Nicolae” din Regina, unde se duc și românii ajunși acolo în ultimele decenii, slujba este ținută jumătate în engleză, jumătate în română. La biserica „Sfântu Gheorghe”, din același oraș, slujbele se țin aproape numai în engleză. Aici vin și alți credincioși ortodocși, pe lângă români: greci, ucraineni, sârbi, bulgari, ruși. Toți sunt, până la urmă, canadieni, nu mai vorbesc nici limbile țărilor din care vin, nici limba română.
– Ce te-a impresionat cel mai mult la românii pe care i-ai cunoscut în Canada?
– Păstrarea limbii, a obiceiurilor de iarnă, a muzicii populare, a jocurilor, a bucătăriei și a credinței. Respectul pe care-l poartă lăutarilor și petrecerilor surpriză, când apăreau, spre miezul nopții, la fermele singuratice și întunecate, cu muzica după ei, pentru a declanșa o petrecere până la ziuă. La acestea se adaugă tradiția cazanelor de țuică, ascunse în bordeie sub pământ, pe care poliția le descoperea numai cu aeroplanul. La data vizitei mele, cei în vârstă erau mulțumiți cu pensia, cu numărul mare de copii, nepoți și strănepoți, cu mutarea la oraș.
– Vreunul dintre guvernele de după 1989 a încercat să intre în legătură cu românii stabiliți în Canada? Reușita lor financiară i-ar fi putut fi de mare ajutor României.
– Așa este, ar fi putut fi de mare ajutor. Dintre toți oamenii de afaceri români, l-am cunoscut pe unul singur, din Toronto, care și-a deschis o afacere lângă Oradea. Dar nu guvernul l-a invitat. În realitate, guvernele de după 1989 n-au știut nimic despre vechii țărani emigrați în preeria Canadei. Nimic! Aceștia au făcut parte din istoria „secretă” a românilor, iar, după cum știm, guvernele de la București au scos istoria din școala generală.
