Pământul Făgăduinței – ANII BUNI

• Epopeea emigranților români în Canada a avut un final fericit. Cu un optimism neclintit și o putere de mun­că uriașă, au izbutit să îmblânzească preeria cana­dia­nă, făcând-o să rodească și să le aducă belșug. Strâns uniți între ei, res­pec­tând tradițiile de-acasă, și-au întreținut per­manent speranța și bucuria, celebrate cu muzică, dansuri și lăutari: dragul de viață, pe care românii n-au uitat să și-l pună în traistă, în greaua pribegie de peste ocean •

Surprise Party (Povestește Marița Roșca din Wood Mountain)

„Dacă aș fi iar tânără, nu aș putea trăi la oraș… Aveam tot ce ne trebuia la fermă. Mulgeam vacile și trimiteam smântâna la vândut sau făceam unt. Laptele îl dădeam la porci – tare mofturoși mai erau. Aveam un gard zdravăn, un izvor cu apă bună… Toți spuneau că sunt vremuri grele peste tot în Canada, dar la fermă era bine. Dădeam petreceri surpriză câteodată. Într-o sâmbătă la unul, în cea­laltă sâm­bătă la altul. Nimeni nu știa când îi venea rândul. Țin minte cum, într-o iarnă, în decembrie, au trecut pe la noi, într-o sâmbătă seara, doi prie­teni, Petrache și Moldoveanu. Am cinat pe cinste, împreună cu dăscălița, care stătea la noi în gazdă, am mâncat tot și am golit o sticlă de brandy. Cei doi tot bufneau în râs și nu știam ce-i cu ei de râd atâta… Se făcu timpul să mergem la culcare, am stins lumina și, dintr-o dată, auzim niște clopoței. „Sur­prise Party!” (petrecere surpriză), strigă băr­batu-meu. „Voi ați știut, pungașilor, v-au trimis aici să spionați!” strigă către cei doi. „Încuie ușa, Marița!” îmi spune el. Am încuiat-o, dar ce folos? Petrache și Moldoveanu au descuiat-o și am fost invadați de aproape toți vecinii. „Nu te-ai întrebat, Marițo, de ce ți-am cerut fierul de călcat să-mi calc rochia? N-ai bănuit nimic?” întrebă dăscălița. „Nu”, i-am răspuns, și cu asta am tras deoparte du­lapul și am deschis ușa spre baraca din spate. Am mai pus lemne pe foc, am aprins două-trei lămpi și am întins masa din nou. Toată lumea a adus băutură și mâncare. Se sfătuiseră împreună și numai cel ce era gazdă nu știa nimic. Au adus și un taraf… Cum ziceam, casa era plină… și toți au mâncat și au băut și au dansat până în zori. Când a venit primăvara, ne-a părut rău că nu am putut trece cu petrecerea pe la toți. Unii, cei care locuiau mai departe, au scăpat…

Trei miri și o bicicletă (Povestește JOHN LASCUE din Regina)

Eram flăcăi în toată firea și puteam merge deja la dansuri. Duminica, după biserică, ne adunam în podul șurii la dans. Urcam și taraful acolo sus. Se dă­deau petreceri grozave în podul acela cu podele bune. Aveam secărică și gustări. Animalele erau dedesubt: cai, vaci, oi, porci. Sus, aveam loc pentru 300 de oameni. Era mare șopronul, mai bine de 15 metri pe 10, și luminat cu lămpi de petrol. Noi, frații, acolo am făcut nunțile. Îmi aduc aminte cum, înainte de a ne cumpăra tata bicicletă, furam calul din grajd și călăream noaptea peste arături, să mă întâlnesc cu Mărioara. Ea punea o lampă cu flacăra mică în fereastră și ținea colțul perdelei ridicat, semn că mă aștepta. Calul necheza de departe când îi spuneam „Acum, viteazule!” Era semnalul să iasă Mărioara la poartă. La început, mergeam acolo o dată pe săptămână, apoi de două ori, apoi de trei și până la urmă în fiecare noapte… Nu l-am întâlnit pe tatăl ei, părintele Tatoiu, decât când mi-am luat bici­cletă. Eram mândru și mă lăudam că sunt bo­gat. Părintele Tatoiu zicea, „E bun băiatul ăsta, Marițo, are bicicletă.” Numai că, după ce ne-am căsătorit, bicicleta a dispărut. Am împrumutat-o fratelui meu, Traian, pe trei dolari. Și eu îi dădusem fratelui Vasile trei dolari pe ea. Mă jur, bicicleta aceea a fost răspunzătoare pentru însurătoarea noastră, a tuturor fraților: Vasile, Gheorghe, Traian și, cum spunean, eu însumi.

Nuntă între zăpezi (Povestește DUMITRU BOGHEAN din Wood Mountain)

A fost o nuntă foarte mare: 40 de oameni plus taraful. O întâlnisem pe Maria numai o singură dată înainte, la o altă nuntă, în clădirea școlii. A doua oară ne-am întâlnit la nunta noastră. Familiile ve­nite din Sucevița s-au îngrijit de toate binecu­vântările noastre. Am mers cu toții în sănii la bise­rică. Era un ger de speriat, că și pielea de pe crupa cailor era poleită cu gheață. Îi schim­bam tot la trei mile cu alții mai odihniți, pe care-i adu­ceam în urma săniilor. Îmi dau cuvântul, zăpa­da ajun­sese până la sârmele de te­le­graf. Drumul prin pre­erie era mai mult un fel de tunel. An­drei Lăzărescu și Maria Donison au făcut nunta deo­dată cu noi. Fiecare oas­pete avea în mână o sticlă de țuică. Îm­podobisem caii cu ștergare românești țe­sute de mama, și nașii aveau batiste brodate cu flori pe sub cojoace. Muzi­cienii, taraful lui Ni­cuță Moscaliuc, erau în sania din față, lân­gă nași. Ne­vasta lui Nicuță tot adormea de ger cu cobza-n mână și bietul om o tot îm­pungea cu ar­cu­șul. „Scoală-te, ro­­mân­co, pentru Dum­­nezeu!”, îi striga el. Am aranjat masa de nuntă în hambarul nostru la Wood Moun­tain și atunci am început și eu să cânt. Un om din Banat îmi vânduse un acordeon pe doi dolari, și am cântat eu, băiete, așa de fru­mos, tot cântece din Bucovina, de i-am lăsat cu gura căscată. Toți din familia noastră eram cântă­reți de muzică românească. Fiica mea, Lena, a în­vățat de foarte mică să cânte la vioară, la acordeon, la tobe, la chitară și la pian. Acum are formația ei, în Assi­niboia. A învățat să cânte la vioară după ureche, când avea 4 ani. Ca o ți­gan­că!… Țiganul merge să se spovedească: Știi să zici Tatăl Nostru, țigane? îl întreabă popa. Nu-l știu, binecuvântea­ză-mă, părin­te, dar cântă-l tu o dată și ți-l zic la vioară cât ai clipi…

„Hai să mai bem o gușă, băieți!” (Povestea lui TOM BANDA, din Moose Jaw)

Era o comunitate românească mare în Kay­ville. Cei câțiva ger­mani și evrei care locuiau prin­tre noi vorbeau și ei românește. Bucovi­nenii erau cei mai mulți. Oameni tare voioși mai erau; le era drag cântecul și dansul. Se adunau duminicile într-un hambar de-al lui Vasile Rițcu și jucau pâ­nă-și rupeau încălțările. Toată lumea aducea mân­care și băutură. Când jo­cul se ter­mina, mer­­geau cu toții pe la câ­te unul care avea cărți cu poezii și po­vești. Și, după fie­care po­veste: „Hai, să mai bem o gușă, băieți!”. Până venea poliția și le confisca băutura. Aveam două iepe, Peggy și Molly, pe care le călăream nu­­mai când mer­geam la dansuri. Alt­fel, nu le deranjam, nici mă­car să care gunoiul din grajd în curte. Iarna, ne ur­cam câte 18-20 de băieți și fete în sănii și hai la dans! Când nepoții lui Costan Ursu lo­cuiau la fer­mă, îi luam cu noi, să ne cânte. Îi luam în sa­nie, hai la Kay­ville, la sala mare! Hai să dansăm!… Ne omora gerul… Ne întorceam dimineața. cântând cu voie bu­nă… Ră­suna preeria de gla­su­rile noastre. Cum ajungeam acasă, dă­deam fuga la graj­duri, să dăm de mân­care găinilor și anima­lelor. Apoi făceam focul. Doamne, ne învârteam ca trași de sfori, până că­deam, morți de oboseală. Le luam locul în pat fraților mai tineri. care se trezeau, că le era prea cald.

Pe vremurile acelea de bună amintire, Pri­cochie Siminiuc și Nicuță Moscaliuc, cu tarafele lor, cân­tau neasemuit de frumos. Amândoi aveau obiceiul de a adormi când cântau… Nicuță începea să sfo­răie, cu o țigară stinsă între buze. Dar scripca nu-i tăcea nici măcar un moment. Cântau și dor­meau, că n-avuseseră timp de somn. Cine să-i fi lăsat? O nuntă dura două, trei zile. Oamenii dă­deau fuga acasă cu brișca, dădeau mâncare vite­lor și ce mai aveau, și fuga înapoi la petrecere… Ambii scripcari cântau la nunțile mari. Nicuță cânta înăuntru, pen­tru neamurile mirelui și ale miresii, iar Pricochie afară, pentru cei tineri. Dar și bătrânii dansau pe muzica lui Nicuță și a ne­vestei lui. Când se termina cu mâncatul, se dădeau la o parte masa cu scaunele din bucătărie și înce­peau și nevestele să joace și să salte… Ce mai strigături… Când venea momentul unui „pahar dulce”, adică strigarea darurilor, cineva făcea liniște: „Bună seara, bună seara, onorați oaspeți! Paharele-s vopsite, luați unul fiecare, și dați mire­lui și miresei o bucată cât de mare!” Apoi spunea: Domnul… Cutare!… Să zicem, „Domnul Joe Do­bra, mare fermier, rudă a însurățeilor! Are 100 de cai, 100 de boi, 500 de găini și… 500 de cocoși! Are două ogoare și vorbește englezește!”. Și tot așa, enumera alte merite ale omului respectiv, ca să-l facă cât mai generos… Eu eram foarte priceput la strigarea darurilor, la „paharul dulce”, cum se spunea. După o săptămână, nunta se muta la casa miresei. Și părinții miresei plăteau lăutari și pre­găteau mâncare. Oaspeții rămâneau acolo două, trei zile, în special iarna, când nu aveau mult de lucru acasă. Alte petreceri se făceau de zilele nu­melui, când fiecare persoană sărbătorea onomas­tica și ziua numelui sfântului respectiv. Îl chemau pe Prico­chie… Dacă-i dădeai găluște și țuică, cânta cu orele… Nu-i trebuia altă plată, că era om bun. Dacă îi prindeai un dolar de cămașă, cânta și cânta… Avea o față negricioasă, ca un țigan. Era înalt, ca Mike Juravlea, chiar mai înalt. Și ce cân­tece știa!… Când cânta cântecul miresei, cu vocea aceea înmuiată, unsă de țuică, făcea și mireasa și pe mama ei să plângă.

Cum dansa Gus Donison? (Povestea lui GUS DONISON din Regina)

Fusesem mare dansator în tinerețe… Mulți ve­neau la nunți să mă vadă pe mine dansând… O sută de oameni au venit la nunta mea cu Zanova Stra­tulat, o sută de fermieri… Țiganul Nicuță Mosca­liuc, ăl care venise cu tata pe vapor, ne-a cântat. Doamne, Doamne, cum cânta la vioară… Și ce în­florituri… Nu mai era nimeni ca el, pe toată preeria. Dar și călcâiele mele îi țineau pasul, Doam­ne, de credeai că se rupea podeaua sub ele. Și normal că femeile mă rugau să le invit la dans. Le jucam pe toate, de-și pierdeau răsuflarea. Le spuneam, vai de mine, vai de mine, mă omorâți, dragele mele. Îmi aduc aminte, când m-am hotărât să mă statornicesc în Stonehenge, am venit cu trenul din Regina. Făcusem ceva bani lucrând pentru unul sau altul. Să vezi petrecere acolo, ce au dat-o în cinstea mea nevestele și fetele!… Mă așteptau la gară, parcă aș fi fost rege, cu sticle de țuică de casă! Nu inventez asta – întreabă pe cine vrei, de atunci, cum dansa Gus Donison? Ce fel de dansator era el? Du-te la orice petrecere sau nuntă și pariez pe 100 de dolari că-ți vor spune că-s unul din cei de frunte…