Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

OLIMPIA CIOREI (Pensionară din Târgu Jiu): „Satul copilăriei mele s-a întristat. Și-a pierdut glasurile de altădată”

Fosta mea colegă de clasă din liceu, Olim­pia Ciorei, a lucrat toată viața într-un spi­tal din Târgu Jiu, ca asistentă medicală. Născută la țară, în comuna Albeni, și-a petrecut co­pilăria în lunca Gilortului, pe dealurile Hertiului și pe Coasta Câlnicului. Părinții ei au fost Alexandru Ciorei, zis Gigică, și Mărioara Ciorei a lui Bârțaru. Olimpia trăiește singură la oraș, dar, ca să nu uite de unde a plecat, a lăsat în casa de la Albeni o gră­madă de albume cu fotografii. Cei doi copii, Mi­oara din Montreal și Constantin (Bo­biță) din Cluj, vin la Albeni și copiază pozele bunicilor și străbunicilor, pe care le transformă, pentru cinstire, în ta­blouri. Fotogra­fii în care, pe lângă oa­meni, încape și un trecut țărănesc, după care Olim­pia suspină adânc.

„Moșul marxist n-avea nicio valoare”

– Vine decembrie, și tot Câmpul Mare și toată Valea Gilortului, pe care se află comuna Albeni, în care te-ai născut și-ai crescut, îi așteaptă pe Moș Nicolae și pe Moș Crăciun. Îți mai a­mintești, Olimpia, vremurile de a­tunci?

– Noi am crescut cu „moșii” cei vechi, Nicolae și Crăciun, părinții și toți bătrânii din sat ne vorbeau numai despre ei. Degea­ba ne umpleau mintea la școală cu moșul „marxist”, pentru noi nu avea nicio valoare. Părinții noștri erau țărani vrednici, aveau pământ, chiar dacă era colectivă, iar la câmp munceau cu carul și boii noștri, con­fiscați de c.a.p. Eu și sora mea, Emilia, am avut o copilărie fericită, cum nu mai are niciun copil din ziua de azi. În dimineața zilei de Moș Nicolae, în ferestre găseam călușei de turtă dulce și bomboane. Afară erau zăpezi mari, care depă­șeau pridvorul și ajungeau la geamuri. Ne duceam cu sania, aveam derdeluș pe dealuri, și copiii sa­tului luau cu asalt toate pantele. Un vacarm de văicăreli și plânsete ale celor care că­deau sau se izbeau de meri și pruni; dar și de țipete de bucurie, ale celor care țineau bine pârtia printre pomi; plus năvala mă­micilor care veneau să-și ia acasă pruncii care plecaseră pe furiș. În timpurile acelea, cele mai dorite clipe le aveam sub corlată, unde ardea focul toată ziua și ne încălzea obrajii roșii ca florile de salvie.

– Copiii din sat mai așteaptă sărbă­to­rile iernii cu aceeași bucurie ca în trecut?

– Astăzi nu mai e nimic din ce-a fost… Nu mai există Moș Nicolae, iar pe Moș Crăciun îl cunosc doar de la televizor. Au murit aproape toți bătrânii și au rămas prea puțini copii, prea puțini bunici, prea puțini țărani adevărați. Satele s-au întristat, și-au pierdut glasurile de pe văi, și-au pierdut ulițele, viile, livezile, grădinile de legume. Nici nu-ți mai vine să te duci la țară. Dacă nu mai e mama, tata, bunicii, al cui ești? Ești al nimănui… Când­va, satul era încon­jurat de pă­șuni de lucernă, acum intră pă­durea în casele bă­trânești. Din drumul comunal începeau li­vezile. Azi nu mai trece nimeni pe el, iar în locul pomilor au crescut salcâmi, rugi și pâlcuri de mesteceni.

„Dacă nu mai e mama, tata, bunicii, al cui ești?”

– La o primă strigare, ce amintiri ți se întorc în gând?

Olimpia Ciorei

– Îmi amintesc de ei, de robii pământului. Îmi amintesc de anotimpuri, de ploi, de cântece, de clăci, de venirea ursului, de hainele naționale cu șoarțe, de pantalonii schilărești, de poalele mamei Marița, de torsul femeilor din capul uliței… Îmi amintesc de torcătoarea Bâda… Era cam rea și ne supăra pe noi, fetele de școală… Până când, drac de copil ce eram, i-am ridicat poa­lele și i le-am pus în cap, lăsând-o cu fundul gol… „Bâdo, să nu ne mai cerți!”, i-am strigat pe sub furca ce căuta să mă lo­vească… Mai liniștită eram când venea ursul de toam­nă, cel cu botniță, sărmanul… Avea stă­pân un ursar pe nume Țăpuș, care bă­tea din tobă și îl ținea toată ziua pe bietul urs în două pi­cioare. Pe urmă venea „călcatul”, când se deschideau porțile la Vergilă, ca să intre ursu în ogradă și lumea din sat. După câteva cântece de pahar, intrau în pro­gram cura­joșii cu dureri de spate. Sco­teau banii și se întindeau pe rând, pe un macat de lână, cu burta în jos. Dirijat de Țăpuș, ursul se urca pe om, cu toată greutatea lui. După câteva pocnituri, bolnavul zicea „acuș e bine” și se ridica iute de pe pătură. Altul venea la rând, în general numai bărbați, fe­meilor le era frică. Cânta toată lumea: și noi, copiii, și muierile, îmbrăcate în costum național. Venitul ursului se transforma în prilej de serbare. Nea Vergilă avea pantaloni schilărești, iar Marița lui, ie cusută cu borangic. Frumoși mai erau!

– Dar adevărata sărbătoare a satului când era?

– La Sfânta Maria, în 15 august, de Ziua Ador­mirii Maicii Domnului. Atunci venea lume din toate satele și se aduna în zăvoiul Câlnicului, unde erau plute înalte de 20-30 de metri, și groase la trunchi de peste un metru. Se întindeau fețe de masă pe iarbă și fiecare gospodină punea mâncare în străchini de pământ și turtă coaptă în spuză de cenușe. Se mânca numai cu linguri de lemn. Ru­darii, urmașii dacilor, după cum ne spunea pă­rin­tele Iancu, făceau postăvi, polonice și linguri din plută, pe care le cumpăram noi, sătenii. Și astăzi am o grămadă de postăvi rudărești în podul casei. Fă­cute de rudari, chiar în curtea bordeielor de pe ma­lul Gilortului. Acolo locuiau și tot acolo mun­ceau.

„O, Doamne! Frumoasă era toamna în satele Gorjului”

– Am trecut prin multe sate gorjenești și m-a întristat liniștea care a cuprins viața țărănească. De dragul cititorilor noștri, evocă o zi din copilăria ta.

– Primul lucru pe care-l vedeam, după ce mă spă­lam pe ochi, era mulsul vacilor. Mama era maes­tra mulgătoare, la ea stăteau vacile și ea le descânta cu voce lină, unduioasă. Când venea timpul, făcea unt în putinei și pregătea zară. Zara este un fel de lapte bătut. Avea putinei și făcea tot ce se poate din lapte. Îl pusesem în podul casei, dar a dispărut, cred că l-a luat băiatul meu, Constantin Bobiță. El a strâns toate lucrurile vechi din casa de la Albeni, ventuzele, aparatele de radio, mașina de cusut, vârtelnițele, le-a dus pe toate la Cluj, într-un muzeu al familiei noastre. În rest, din amintirile mele n-a mai rămas mai nimic în Albeni. Multe vii s-au uscat, o mulțime de terenuri agricole s-au împuținat, le-a acoperit pădurea…

– De brumele lui Noiembrie îți amintești?

– O, Doamne, toamna, viața era frumoasă în satele Gorjului. Și aprigă! După ce se culegea porumbul, urma tăierea cocenilor. Se făceau țoțe, iar locurile erau arate și se semăna grâul. Săpam grădina și mama punea ceapă și usturoi, pentru a avea primăvara legume proaspete. Nu conta că ningea, rezistau fără adăpost, fără niciun înveliș. Primăvara, când le elibera zăpada, înverzeau odată cu ghioceii. După munca grădinii, culegeam viile din Curmătura. Veneau și bunicii în ajutor, cu carele și boii, coborau pe coasta Câlnicului. Acasă, cazanele de țuică își începeau treaba, mi­rosea tot satul, de amețeai. Noi, copiii, pu­neam lângă ele ceaoanele și fierbeam dovleci. Cu dovleacul în mână, plecam la lemne, în pădure, cu tata. Mă pomeneam la toate muncile cu el, eram mai mult „băiatul” tatei, decât fata mamei. Când venea frigul, făceam focul în sobă și îmi plăcea să ascult lemnele troznind. Coceam dovleci turcești în cuptor, iar mama făcea o mâncare de gu­tui de-ți lăsa gura apă, încă de când îi sim­țeai mirosul din cratița de sub țest. Și cocea pâine și mălai. Se fierbea vin sau țuică. Ca să fie sigur că nimerește, tata n-o mai în­tre­ba pe mama ce ne dă să mâncăm, le fierbea pe amândouă. Beția de mirosuri îi zăpăcea și pe vecini, una-două intrau în curte și-și găseau de treabă, mângâind câinele. Tata îi vedea și ieșea afară cu țuica fiartă. „Hai, no­roc!”. Și ca la o vrajă, se pornea dintr-odată să ningă. Stăteam la fereastră și parcă vedeam un film mut. Tata cu cănuța aburită în mână, vecinii roșii la față și ninsoarea care cădea peste bucuria lor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian