Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Merele tinereții” de la Voinești

Venind dinspre Câmpulung Muscel pe o șo­sea care ar putea arăta mai bine, dacă aleșii județului Dâmbovița s-ar pre­ocupa mai mult de starea acesteia, ajung în comuna Voinești, tărâm al merelor pline de suc și savoare. Fructele sunt etalate pe mese, în grămă­joa­re strălucind în lumina zilei de toamnă. Prive­liștea e cu adevărat acaparatoare: de necrezut câtă bogăție de fructe e scoasă pe la porți, la vânzare! Reduc viteza ca să privesc mai bine această re­văr­sare din cornul abundenței, chiar aici, pe marginea șoselei. Merele și perele sunt tot atâtea surâsuri trimise către ochii șoferilor. Trimise de cine? Cred că prin fructele acestea luminate zâmbesc deo­po­trivă pământul și soarele, cerul și zilele de muncă și de speranță ale localnicilor. În cele din urmă, cedez ispitei și opresc. Din om în om, ajung să-l cunosc pe un tânăr bine înfipt în meseria locului: îngrijește o livadă, stoarce fructele și, săptămână de săptămână, duce la București sticlele cu suc așteptate cu nerăbdare de clienții lui.

Un băiat hotărât

Alexandru Ilie e un tânăr care abia a împlinit 25 de ani. Cei de vârsta lui, mulți dintre ei, încă nu știu pe ce drum să o apuce. Încă mai caută, mai bâjbâie. Alți tineri au plecat în străinătate, ca să câștige mai bine și, pe undeva, să descopere că sunt mai bine respectați decât în țara lor. Alexandru s-a dus și el la oraș, numai ca să facă o facultate. A absolvit Facultatea de Inginerie Economică în Agricultură a USAMV București, apoi s-a întors acasă, la merii lui din Voinești. „Părinții mei au un mic magazin peste drum. De copil, am stat pe acolo, printre picioarele lor, și mi-a plăcut să-i văd cum muncesc, cum primesc marfa și o vând, cum discută cu cli­enții. Așa mi-am dorit și eu să fiu, cum se spune, un „manager”, să am afacerea mea”, îmi spune, ară­tându-mi drumul spre livada situată în cealaltă jumătate a grădinii, spre dealul împădurit. Rân­du­rile de pomi sunt perfect aliniate, ca trase cu rigla pe o planșă. Pe crengile subțiri atârnă buchete de fructe din soiurile Ionagold și Golden auriu. Mere roșii și mere galbene, a căror bogăție îți ia ochii, le mănânci mai întâi cu privirea.

Prețul merelor

Peste gard, în altă grădină, cresc tot meri, care se învecinează cu o altă livadă. Pământul ăsta al Voineștilor parcă a fost creat de Dumnezeu anume ca să hrănească pomi. Peste tot, se întind rânduri de meri, unii cu trunchiuri bătrâne și crengi con­torsionate, după cum le-a condus foarfeca îngriji­torului, alții tineri, abia plantați, țâșnind drepți și subțiri din ogorul mărunțit. Cu vreo câteva sute de ani în urmă, zapisele scrise de di­eci pomenesc de câteva livezi prin aceste locuri. Carele trase de boi porneau toamna târziu, povârnite cu mere, spre Târgoviște și, mai departe, spre București. Cei mai nevoiași schimbau merele cu grâul și porumbul de prin satele de câmpie și așa își scoteau familia din iarnă. Mărul devenise monedă de schimb. Mărul Voineștilor era deja destinat să aducă câștigurile financiare din vremurile moderne. Așa cum Bărăganul are cerea­lele, așa cum Dunărea are peștii și Carpații au tur­mele de oi, dealurile acestea ale Voineștilor au merele, e bogăția lor cea mai de preț. Localnicii au săpat beciuri adânci, căptușite cu piatră de râu, și acolo au ținut merele, ca pe un tezaur. Unul fragil, supus descompunerii, dar care își dovedește prețul în lunile de iarnă. Nu știau cei de odinioară de vitamine, de principiile nutriționiste, dar știau că mărul le face bine, îi ajută să-și păstreze sănătatea. Din toate roadele pă­mân­tului, merele și perele își păstrează prospețimea, nu tre­buie conservate. De a­ceea, printre darurile puse în traista copiilor ieșiți la urat de Crăciun sau de Anul Nou se numărau și merele, care nu aveau numai valoare simbolică, așa cum ne place să sus­ținem astăzi, în mod sa­vant. Aveau o valoare prac­tică, alimentară, pe care înaintașii noștri o in­-tu­iseră și o aplicau prac­tic. Altfel, nu am fi ajuns să spunem în epoca modernă: un măr pe zi ține me­dicul la distanță. Ca să nu mai vorbim de parfumul și de gustul merelor!

Epoci vegetale

Voineștii au devenit, așadar, cea mai cunoscută sursă de vitamine a Munteniei. În perioada inter­belică, erau deja peste 150 de ha cultivate cu măr, mai târziu, în timpul regimului comunist, suprafața totală a fost de peste 600 ha. În 1950, a fost în­fiin­țată și o stațiune de cercetare, fiind obținute soiuri noi de măr, „Frumosul de Voinești” și „Deliciosul de Voinești”, soiuri de păr, „Timpuriul de Dâmbovița”, și soiuri de prun, „Tutun dul­ce”. Regimul comunist a tre­cut mărul, fructele, în ge­ne­ral, la capitolul „mărfuri ex­por­ta­bile”. România a deve­nit sursă de vitamine pentru alte state. Din livezile deja colectivizate, cantități uriașe de fructe erau duse direct pe piața inter­na­țională și trans­for­mate în va­lută forte. La stingerea dato­riei financia­re externe (obse­sia de căpătâi a lui Ceaușes­cu!) au contribuit desigur și merele de la Voi­nești. Dar, pe lângă producția colectivistă, a supraviețuit aici și activitatea privată: în­gri­jea omul o livadă mică, o culegea toamna, apoi fuga cu merele la piață, la Târ­goviște sau chiar la București. „Unde suntem noi acum, în livada asta nouă, înființată acum câțiva ani, a fost o livadă veche, plantată de bu­nicul meu prin anii ’50. Erau din soiul Ionatan. Cu tim­pul, însă, din cauza vârstei, nu au mai dat re­colta dorită de noi. Și-au făcut, oricum, datoria. Dacă vreți să vedeți un măr din generația buni­cului, uitați-vă acolo, la vecinul, peste gard”, îmi spune tânărul Alexandru. O altă epocă vegetală dăinuie încă în grădina din apro­piere. Trunchiuri groase, zdre­lite de vreme, coroane mari, ro­tunde, încâlcite, frun­ziș dens, din care merele mici, de un roșu intens, au căzut în mare parte în iarba veștejită.

Exemplul celor îndrăzneți

Fotogenie cu mere coapte

După revoluție, pomi­cul­tu­ra din România a cunoscut în multe zone un regres, mai ales cantitativ. Multe livezi în­fiin­țate în anii comunismului, pe pantele dealurilor terasate de buldozere, au fost abandonate, tăiate, și pământul a redevenit ceea ce fusese înainte de ex­pansiunea pomicolă: pășune, pârloagă, mărăciniș. Nu a mai existat motivație pentru a duce lucrurile mai departe, dar nu au mai fost nici oameni care să îngrijească livezile. În con­secință, România se numără în prezent printre țările care im­portă mere. La Voinești, însă, pomicultura mer­ge înainte. Au fost plantate su­pra­fețe noi, întinerite – vechile livezi. Beciurile căptu­șite cu piatră de râu sunt pline în fiecare toamnă. Alexandru Ilie și familia lui (soția, părinții, chiar și o bunică din partea soției) muncesc ca să aibă ce recolta în septembrie-octombrie. Dar lucrurile nu se opresc aici. După cum s-a prezentat singur, tânărul are spirit antreprenorial și știe să urmeze exemplul celor îndrăzneți. „Când am văzut că doi con­săteni au cumpărat și pus în funcțiune linii de pro­cesare a merelor pentru a obține sucuri natu­rale, mi-am zis că e o idee foarte bună și că trebuie să facem și noi la fel. Ne-am dus în Germania și am cumpărat de acolo echipamentele necesare. Ne-am pus pe făcut suc din mere. Asta facem de câți­va ani. În fiecare săptămână, umplem port­ba­gajul mașinii cu sticle cu suc și mergem la Bucu­rești. Avem deja mulți clienți. Lucrăm cu acte în regulă, sucurile noas­tre sunt autorizate de Direcția Sanitară-Ve­terinară de la Târgoviște”, mă asigură Alexandru, care are planuri mari: să înființeze o făbricuță, unde să mai producă și gemuri, dulcețuri și alte bunătăți. O iau din nou la drum și privesc me­sele pline cu fructe. Localnicii așteaptă ca șo­ferii să tragă pe dreapta și să cumpere din recolta lor. Privesc livezile bine îngrijite, unele noi, înfiin­țate în mare parte cu fonduri puse la dispoziție de Uni­unea Europeană. Când credeți că „în țara asta nu se mai face nimic”, gândiți-vă, vă rog, la po­mi­cultorii din Voinești și la Alexandru Ilie, tânărul care nu și-ar da livada pentru niciun alt loc din lume.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian