Când am terminat clasa întâi cu coroniţă, tatăl meu mi-a dăruit cel mai frumos cadou: un canar. Mic, plăpând, auriu, un ghem de lumină vesel şi gălăgios. Vreme de 7 ani, Kiru a fost al cincilea membru al familiei. Locuia în bucătărie, cel mai cald şi mai primitor loc din casă. Avea o colivie albă, mare şi frumoasă. Când stăteam cu toţii la masă, canarul nostru ne cânta imnuri de bucurie şi sărea neastâmpărat de pe o „scară” pe alta. Doamne, ce triluri frumoase scotea! Aducea lumină în casă şi atunci când curentul electric era întrerupt. Când caloriferele crăpau de frig, dădeam drumul la aragaz, ca să nu ne răcească micuţul. Îl iubeam toţi și el ne iubea pe noi şi ne arăta aceasta în fiecare zi. Când era singur, Kiru tăcea posomorât. Când se deschidea uşa bucătăriei, Kiru începea să cânte şi să salte fericit.
Dar cel mai tare, Kiru al nostru îl îndrăgea pe tata. Tata îi fluiera şi vorbea cu el zilnic. Îi dădea frunze de salată şi gălbenuş tare de ou. Iar Kiru strălucea şi exploda de fericire când îi auzea vocea. Anii au trecut, iar noi, copiii, am început să-l privim pe Kiru ca pe un obiect de bucătărie. Nu mai prezenta un interes atât de mare pentru noi. Ni se părea normal să ciripească şi să salte. Ba, uneori, eram chiar furioşi că făcea prea multă gălăgie şi prea multă mizerie. Numai dragul de tata îi mai dăruia aceeaşi căldură şi dragoste.
Într-o seară, tata s-a dus la Dumnezeu, şi întunericul s-a pogorât asupra familiei noastre… Zile şi săptămâni întregi, Kiru a stat singur şi trist. Cum auzea uşa bucătăriei, scotea un tril sfâşietor, în speranţa că va auzi vocea aceea prietenoasă şi caldă. Dar a primit în schimb indiferenţă şi răceală. După câteva luni de frig şi pustiu, de tristeţe şi singurătate, Kiru a plecat, și el, la tata. L-am îngropat la cimitir, în zăpadă, pentru a fi mai aproape de el. Era prin preajma Crăciunului…
Casa devenise şi mai pustie, şi mai întunecată. Am plâns mult, realizând ce prezenţă plină de dragoste necondiţionată a fost plăpândul şi minunatul nostru Kiru. Şi acum, după 24 de ani, îi aud trilurile dulci şi nemaipomenite. Le-am luat şi eu copiilor mei doi canari galbeni şi jucăuşi, pe care îi ţinem în bucătărie. Mă uit la ei cu drag, le vorbesc şi-mi pare atât de rău că n-am ştiut să-i ofer Kirului nostru dragostea şi prietenia de care avea atâta nevoie…
ELENA U.
