La o cafea, în parc, cu SILVIA DUMITRESCU: „Mi-aș dori să-l ajut pe Moș Crăciun să împartă zâmbete”

Un picur de speranță pe-un trandafir

„Hai să ne auzim într-o oră, când ies să-mi beau cafeaua în parc”, mi-a spus Silvia Dumi­trescu la telefon. „Îmi încep diminețile în natură”. Am sunat și Silvia vorbea, într-adevăr, de undeva, de afară. În spatele vocii ei se auzeau glasuri vesele de copii.

– Unde ești, Silvia?

– În Herăstrău, Bogdana. Salvarea mea, oaza mea de aer, de natură, de linişte! Am iubit mereu par­cul ăsta, dar anul acesta îl consider o adevărată binecuvântare. Mărturisesc că anotimpul meu pre­ferat e toamna, aşa că, acum, la final de noiembrie, aştept orele de la prânz, când soarele încălzeşte pu­ţin băncile şi ies cu cafeaua în parc. Îmi aduce multă bucurie să urmăresc priveliștile minunate care mă înconjoară. Deunăzi, între frunze maronii şi fire de iarbă brumate, am zărit un boboc de tran­dafir roz. Dincolo de faptul că această culoare vi­brantă e preferata mea, trandafiraşul acesta arăta exact ca un picur de speranţă într-o lume în plină derivă. Natura înseamnă enorm pentru mine, iar în perioada de izolare totală din primăvară ea a fost cea care mi-a lipsit cel mai mult. Totuși, pandemia a avut și o parte bună: am petrecut mult timp în familie. Florin, soțul meu (chitaristul Florin Oches­cu n.r.), şi fiul nostru, Iulian (pianistul Iulian O­ches­cu n.r.), nu mai avuseserăm de ani buni timp să luăm zile la rând masa în familie, să povestim, să râdem pe săturate, să ne destăinuim secretele sau să stăm ghemuiţi unul într-altul, la un film. Dar, cu toate acestea, două luni am tânjit, pur şi simplu, după natură, şi după Herăstrăul meu drag.

– Trec pe lângă tine oameni prin parc? Cum ți se par, așa, la o primă vedere? Îngrijorați sau destinși?

– Din fericire, cred că toţi oamenii care ajung în parc îşi schimbă starea de spirit. Dacă întâlneşti o persoană pe stradă, îi vei surprinde imediat îngrijo­rarea din priviri, dar dacă aceeaşi persoană îţi va ieşi în cale în mijlocul naturii, starea sa sufletească va fi cu totul alta. Asta văd eu în ochii lor, odată ce pătrund în acest univers verde: o uşurare, momente de linişte, în nişte vremuri extrem de stre­sante.

Nu e timp pentru miorlăituri

– Pari foarte senină și relaxată. Cum te descurci fără apariții pe scenă, fără concerte?

– Din fericire, eu sunt profesoară de muzică la Liceul „George Enescu” din Bucureşti. Asta îmi e meseria de bază. În pandemie, am avut un singur concert: de ziua mea, pe 3 octombrie, la „Clubul Ţă­ranului Român”. A fost un dar al soţului meu, Florin Ochescu, eu fiind invitatul special al trupei sale de blues. Concertele mele sunt restrânse, în cluburi, eu nu mai sunt pe val de mult timp, dar publicul mă iubeşte, iar eu mă înclin recunoscătoare în faţa lui. Pe de altă parte, eu nu am fost niciodată în cariera mea adepta unifor­mităţii. Efectul de turmă mi-a displăcut profund. Nici măcar la plângerile legate de blocarea activității artistice nu mă alătur. Este justificată. Trăim în vremuri de pandemie. Refuz să mă aliniez la aceas­tă miorlăială generală. Și nu din aro­ganţă reacţionez aşa, ci din convin­gerea că rolul artistului dintotdeauna, dar mai ales în ziua de azi, este să bucure oamenii, să le dea curaj și speranță. Sce­na, Internetul, Radioul, Televiziunea sunt locuri care deschid nişte uşi, iar noi, ar­tiş­tii, intrăm prin ele pentru a descreţi frunţile oamenilor. Aceasta este menirea noastră, iar eu o iau foarte în serios! Când românul care şi-a pierdut slujba, care e bolnav sau are vreun alt necaz, își mai vede şi artistul preferat lamentân­du-se pe ecrane, ce şansă mai are omul acela să se bucure?! Aduceţi-vă aminte că Marilyn Monroe şi Elvis Presley le-au cântat soldaţilor americani pe front. Aceasta este atitudinea unui artist adevărat, în vremuri grele: el le ridică moralul celor în sufe­rinţă, nu-i întristează şi mai tare.

– Silvia, tu cum îți păstrezi echilibrul? Provo­cările cu care ne confruntăm zi de zi nu sunt tocmai ușor de gestionat…

– Azi, cel mai mult mă interesează să fiu în re­gulă psihic, să nu las apăsarea şi frica să-mi ia min­ţile. Aud numai ştiri care generează panică, negati­vitate pe linie, dar eu încerc prin orice mijloace să-mi păstrez echilibrul, să-i dau vieții mele un sens, în ciuda neliniștilor care mă înconjoară. Vreau ca fie­care clipă din viaţa care îmi este dăruită de Dum­nezeu să fie marcată de optimism şi de frumuseţe, deși este un efort considerabil pentru mine să fac asta, pentru că sunt o persoană extrem de sensibilă. Mă afectează profund cifrele alarmante care se ve­hi­culează peste tot, mă tulbură imaginile din spitale şi mă întristează enorm victimele colaterale ale aces­tei pandemii: oameni rămaşi fără serviciu, co­pii lipsiţi de hrană şi căldură. Aşadar, ca să nu o iau razna, îmi creez în jur o atmosferă plăcută, un me­diu pozitiv: mă rog zilnic, ascult muzică cu bucurie extremă, le predau muzică online copiilor – ceea ce îmi dă mult de furcă. Eu mă hrănesc pur şi simplu cu această artă, nu sunt doar un simplu interpret şi profesor. De altfel, în perioada aceasta, exact mu­zica m-a salvat, cea de care unii se plâng că le-a fost „furată”. Dacă Dumnezeu ne va ajuta să trecem de această perioadă sănătoşi şi cu mintea întreagă, ar trebui să-i fim recunoscători. Personal, văd totul ca pe o lecţie: Dumnezeu ne-a lăsat să ne iubim, să ne ajutăm, să avem grijă de planeta noastră, iar noi nu prea mai facem asta de ceva vreme. Omenirea nu va muri de coronavirus, dar are toate şansele să dispară din cauza poluării, a nepăsării şi urii.

– E decembrie deja şi se aud, timid, clopoţeii… I-ai scris lui Moş Crăciun?

– Cred că Moşul este mai copleşit ca niciodată de cereri anul acesta, nu-l mai deranjez şi eu. Dar, totuşi, i-aş sugera să îndese în sanie saci de iubire şi zâmbete, dacă mai are loc. Nu mi-am dorit nici­când mai mult ca acum să fiu o Crăciuniţă şi să-l ajut pe Moşul să împartă zâmbete. La mulţi ani cu sănătate şi frumuseţe, dragi români!