NICHIFOR LEPROSUL – Sfântul ocrotitor de molime

– În primăvara acestui an, pe când pandemia se instala în întreaga lume, unui credincios din Athena i s-a arătat un sfânt care i-a spus: „Să le transmiți oamenilor să nu se teamă de coronavirus! Chiar dacă se va îmbolnăvi cineva, să mă cheme în rugăciune, iar eu îl voi vindeca!” Sfântul era Nichifor cel Lepros, un om al lui Dumnezeu, care a trăit întrea­ga viață chinuit de lepră, una dintre cele mai cumplite molime de pe pământ. Răbdând boala cu rugăciune, și-a sfințit sufletul, și a ajuns să îi tămăduiască miraculos și pe alții –

Băiatul cel sărac din Creta

Nichifor a văzut lumina zilei în 1890, în Sirikari, un sătuc vechi de veacuri, pierdut în pădurile de castani ale munților Cretei. Numele îi fusese dat de bizantini și înseamnă „meș­­teșugarii mătăsii”, după îndelet­nicirea pe care o vor fi avut strămoșii săi. Sirikari era împărțit de sute de ani în douăsprezece „vecinătăți”, fiecare pur­tând numele familiei care le înte­me­iase. Sfântul s-a născut în cea a Kosto­ghianiților, o ramură cu oameni foarte evlavioși, care clădiseră trei biserici, pen­tru câteva sute de suflete. Nichifor a rămas orfan de ambii părinți încă din pruncie și a fost crescut de bunicul său, Ioannis Tzanakakis. Erau vremuri as­pre, poporul nu mai îndura asuprirea sul­tanului de la Constantinopol și se răs­cula mereu. Când băiatul a împlinit opt ani, Creta și-a câștigat neatârnarea. Nu se știe cât se va fi bucurat copilul de ruperea jugului otoman, pentru că era sărac și cu totul lipsit. Atât de lipsit, în­cât la doar treisprezece ani a trebuit să plece de acasă pentru a-și câștiga pâi­nea. Bunicul său l-a dat ucenic la un fri­zer din Hania, al doilea oraș al Cretei. Acolo avea să își afle crucea grea a vieții. O cruce care aproape că l-a strivit sub povara ei.

Proscrisul

Era doar o mică pată pe piele, cu un cerc roșu de jur împrejur. Dar Nichifor știa ce înseamnă, pen­tru că la școală îi controlau adesea – era lepră, moar­tea vie. Pata aceea roșie i-a înghițit copilăria, câtă îi mai rămăsese după ce plecase din Sirikari. În fața lui se deschidea iadul pe pământ, un iad care avea și un loc, și un nume – insula Spinalonga, po­reclită de greci „mormântul morților vii”, unde autoritățile îi deportau pe toți leproșii. Nu scăpa nimeni. Copiii erau smulși de la sânul mamelor, bătrânii, din familiile lor. Molima era atât de cum­plită și, la acea vreme, fără de niciun leac, încât ni­meni și nimic sub soare nu te mai putea salva de în­dată ce erai descoperit. Gândul că ar fi putut fi dus în Spinalonga îl înspăimânta pe Nichifor atât de tare, încât a făcut ce face orice om atunci când e îngrozit – a fugit. S-a urcat pe o corabie și a plecat în Egipt, unde încă prospera o comunitate grecească puternică. Acolo unde nu îl știa nimeni, unde ar fi fost străin de toți și de toate, și unde ar fi putut să își ascundă mai bine boala. Într-un colț al sufletului îi pâlpâia o nădejde: Hristos. Crescuse legănat cu rugăciunile mamei, iar copilăria îi fusese fermecată de istoriile cu sfinți pe care le auzea în sat din gura tuturor. Minunile lor nu erau povești, credea asta cu tărie. Și atunci, de ce nu ar face Domnul și pentru el un miracol? În căutarea minunii, a făcut un pele­rinaj în Țara Sfântă. Acolo, pe piatra mormântului lui Hristos, și-a vărsat tot amarul vieții nenorocite de boală. Iar suferința Domnului, chinurile și moar­tea pe Cruce a Mântuitorului i-au dat vieții lui Nichifor un sens. Domnul suferise din iubire de oameni. Oare felul acesta al dragostei lui Iisus nu i-ar putea umple și lui viața?

Nichifor s-a întors în Egipt, cu trupul bolnav, dar cu inima plină. Anii au tre­cut, iar lepra a continuat să îi roadă carnea. Știa că va veni o clipă când rănile nu vor mai putea fi as­cunse de hainele lungi pe care le purta mereu. Știa că într-o zi, care avea să vină curând, poate foarte curând, o pată roșie o să îi apară și pe față. Și atunci iadul din Spinalonga avea să se deschidă și în fața lui. Și-a spovedit groaza în fața unui slujitor al Patriarhiei Alexandriei, iar acesta i-a deschis un drum cât o lumină. Nu trebuia să aștepte să fie deportat. Arhie­reul știa că un părinte cu faimă de sfânt, Antim Va­ghianos, ridicase o le­pro­zerie în Hios, unde trăiau în pace câteva zeci de bolnavi. Acolo nu era iadul pe pământ, ci o obște prin care curgea firul dragostei de Hristos. Arhiereul i-a scris părintelui Antim, iar acesta i-a răspuns că-l primește cu dra­goste pe Nichifor. Avea doar douăzeci și patru de ani și urma să se în­carcereze pentru tot res­tul vieții sale. Din le­prozeria din Hios bol­na­vii nu mai puteau ple­ca nicăieri. Doar în pă­mânt, când Domnul bi­nevoia să le curme chinurile.

Ucenic la un sfânt

O minune se întâmpla în fiecare zi și în fiecare clipă în leprozeria din Hios: de părintele Antim Va­ghianos lepra nu se atingea! Leproșii îl vedeau cum locuiește cu ei, cum mănâncă împreună cu ei și că se împărtășește împreună cu ei, dar că rămâne sănă­tos. Iar asta nu s-a întâmplat o zi sau două, ci zeci de ani la rând! Părintele Antim a murit la 91 de ani, fără ca lepra să îl fi atins. Fusese apărat de chiar Dum­nezeu. Când Nichifor a ajuns în Hios, cuviosul avea cincizeci de ani. Era, așadar, în plină putere duhovnicească, un munte de credință și un izvor de dragoste, a cărui faimă depă­șise cu mult granițele insulei. Mulțimi de credincioși alergau spre Hios pentru a fi bi­ne­cuvântați de părintele Antim, care îi pri­mea într-o mânăstire ridicată de el pe insulă. Veneau aici o mulțime de îndrăciți, pe care cuviosul îi exorciza cu o simplă vorbă, ori oameni betegi de boli în fața cărora me­dicina vremii nu avea leac.

S-a întâmplat ca însuși senatorul insulei Hios, Cundura Rodocanakis, să se îmbol­năvească de moarte. Pentru că era membru al unei mari familii aristocrate, la casa lui au fost aduși cei mai buni medici ai Eladei. În van. Bolnavul nu avea scăpare. Atunci, fiica senatorului l-a adus pe cuviosul Antim. Când părintele a intrat în casă, toată lumea plângea. S-a apropiat de patul bolnavului și le-a spus plin de credință rudelor: „Încetați, nu mai bociți, domnul Rodocanakis se va face bine, iar mâine va merge la birou!” Apoi l-a însemnat pe senator cu semnul Sfin­tei Cruci și a suflat asupra lui. Domnul Rodocanakis s-a dat jos din pat imediat și, a doua zi, așa cum proorocise cuviosul, a mers la birou ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut! O altă minune care vădea harul părintelui Antim și dragostea lui pentru toată zidirea s-a petrecut chiar în micuțul paraclis al leprozeriei, cu un șoricel poznaș, care noaptea ve­nea și făcea stricăciuni – rodea fitilele de la lu­mânări și candele, iar paracliserului îi era teamă că ar fi putut să facă rele și mai mari, pentru că pe Sfânta ­Masă este ținută tot timpul, într-un chivot, Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi. Așa că i-a spus părintelui Antim că îi pusese gând rău șoricelului. „Nu te mâhni, i-a răspuns cuviosul. Preasfânta va prin­de hoțul.” La liturghia pe care părintele Antim o săvârșea de praznicul Nașterii Sfântului Ioan Bo­te­zătorul, șoricelul a apărut și s-a cățărat pe un sfeș­nic, dar o putere nevăzută l-a ridicat în aer. Toți leproșii care participau la slujbă au putut vedea șori­celul levitând și stând aninat în aer, până la mo­mentul Axionului, când părintele Antim a ieșit din altar să tămâieze. S-a uitat spre micuța vietate, apoi i-a spus blând: „Îți ajunge, acum hai jos!”. Șoricelul a coborât din aer și i s-a urcat cuviosului pe umăr. „Sper că te-ai învățat minte și nu o să mai vii să ne mănânci fitilele!”, i-a zis părintele Antim, vesel. Mi­cuța vietate l-a ascultat, i s-a dat jos de pe umăr și de atunci niciun șoarece nu le-a mai făcut pro­bleme. Cuviosul Antim ucenicise în tinerețe la ace­lași părinte la care se spovedea și Sfântul Nectarie din Eghina, cu care se asemăna, de altfel, în haris­me. Ar fi putut alege liniștea mânăstirii unde se călugărise, dar dragostea sa arzătoare de oameni îl purtase să le slujească leproșilor.

Pentru tânărul Nichifor, întâlnirea cu părintele Antim a fost ca o întâlnire cu Hristos. În omul acesta sfânt el și-a găsit toată dragostea pe care nu a putut-o afla în familie. Și dragostea tatălui și a mamei, de care fusese lipsit din pruncie, și cea a bunicului, pe care nu îl mai întâlnise de ani de zile, toate iubirile lui s-au revărsat din inima acestui bărbat al lui Hristos, de care s-a lipit cu totul. Atâta dragoste avea față de cuviosul, încât nici apă nu bea fără să îi ceară mai întâi binecuvântare. Dorea să fie călugăr, așa cum era și părintele Antim, iar duhov­nicul său i-a împlinit dorul. La doar doi ani după ce intrase pe porțile leprozeriei, cuviosul l-a tuns pe Nichifor în monahism. Așa a ajuns călugăr, într-un așezământ de leproși. Își va petrece aici aproape tot restul vieții.

Monah la leprozerie

Zilele lui Nichifor în leprozerie erau aidoma una cu cealaltă. Mărgele înșirate pe ața vieții lui de om bolnav. Se trezea în fiecare dimineață, înainte ca soarele să străpungă bezna nopții, și începea să facă metanii. Teodoraki, un copilaș care fusese adus pe insulă de la doar zece ani, și căruia Nichifor i-a fost ca un tată, povestea că monahul lepros bătea meta­nii ore întregi, spunând odată cu ele rugăciunea lui Iisus. În fiecare dimineață și seară, când se slujea în micuța bisericuță a leprozeriei, Nichifor mergea și cânta la strană. A iubit atât de mult aceste slujbe, încât le-a învățat pe de rost, și, după câțiva ani, putea să le spună fără să aibă nevoie de vreo carte. Uneori, în timpul Liturghiei, îl putea vedea pe pă­rin­tele Antim luminându-se atât de puternic, de parcă toată făptura îi era străpunsă dinlăuntru de duh. Cuviosul Antim transformase leprozeria în­tr-un soi de mânăstire cu slujbe regulate, spove­danie, împărtășanie și multă dragoste frățească. Printre cele 35 de căsuțe ale așezământului, sădise pomi și flori și îi îndemna pe bolnavi să cultive legume, să trăiască normal, ca și cum ar fi sănătoși. Și, așa cum locuiau, câte doi-trei într-o căsuță, alcătuiau un soi de familie mai mare, unită de dureri și dragoste. Era un rai pe pământ, față de iadul în care erau aruncați de obicei leproșii. Veneau aici greci de toate vârstele, de la copii și până la bătrâni, din toate clasele sociale, bărbați și femei, pentru că lepra nu cruța pe nimeni. Nichifor s-a lipit cu totul de această nouă familie a lui și a iubit-o din tot su­fletul. Inima sa, încercată de spaima morții, strălu­cea de bucuria iubirii de Hristos, chiar dacă boala îl măcina încet. Mai întâi, lepra i-a mâncat dege­tele de la mâini. Cu cioatele rămase nu mai putea să dea paginile cărților din strană, dar a continuat să fie protopsaltul așezământului. Apoi rănile i s-au întins pe față și, în cele din urmă, i-au luat lumina ochilor. Dar așa orb cum era, continua să vină la biserică, spunând apostolul și evanghelia și toate slujbele pe de rost. În cele din urmă, nu a mai putut să facă nici atât. Lepra i-a atacat picioa­rele și nervii, lăsându-l paralizat. Dar, pe măsură ce boala îi surpa trupul, Hristos îi întărea duhul. Apropiații spuneau că, în ciuda chinurilor, era mereu vesel, cu un surâs de neșters pe chipul plin de răni. Părea că trăiește într-o altă lume și, într-un fel, chiar așa era. „Când mergeam la chilia lui”, își amintea un ierarh, „îl vedeam râzând din toată inima, de parcă Hristos însuși era lângă el”. Un alt creștin scria: „Ochii săi erau vătămați, vederea aproape lipsea, iar mâinile îi erau schiloade. Cu toa­te acestea, el era tot timpul vesel, liniștit, zâmbitor, mulțumit, bucuros, plăcut și iubitor de sfătuire.” Răbdarea, rugăciunile și nevoințele săvârșite noapte de noapte îl aduseseră aici. Se sfințise.

În 1947, când a fost descoperit leacul leprei, cuviosul Nichifor avea 67 de ani. Pentru el era deja prea târziu. Noile medicamente nu i-au putut reda înapoi nici vederea, nici mâinile, nici picioarele, dar i-au alinat ultimii ani, oprind boala din marșul ei dis­trugător. În 1957, leprozeria din Hios s-a des­ființat. Nu-și mai avea rostul. Sfântul Nichifor și toți ceilalți leproși care erau grav afectați de anii de boală au fost trimiși la un spital din Athena, unde slujea un alt părinte minunat, Evmenie Saridakis. Cuviosul Antim i-a scris acestuia o scrisoare, care avea doar câteva rânduri: „Părintele Nichifor este un monah desăvârșit. Vei fi și tu desăvârșit dacă îi vei sluji până la sfârșitul vieții. Ai mare grijă de co­moara pe care ți-a trimis-o Preasfânta, căci ai să te folosești mult, în viața ta, de viața lui.”

Semnele sfințeniei

Se lasă seara peste spitalul „Sfânta Varvara”, din apropierea Athenei. Părintele Evmenie, care le slu­jește leproșilor, devenit ucenicul Sfântului Nichifor, intră în rezerva în care stă cuviosul și îl pregătește de culcare. Îi învelește picioarele înțepenite, îi ser­vește cina, iar apoi se retrage. Ajuns în chiliuța lui, își începe pravila de seară, dar un gând îl sfredelește – oare l-a pregătit cum se cuvine pe părintele Ni­chifor de noapte, oare n-a uitat să îi aprindă focul? Așa că s-a întors în rezerva unde era sfântul și a deschis ușa încetișor, să nu îl trezească. Ceea ce a văzut l-a înlemnit – în întunericul adânc al cămă­ruței de spital, înconjurat într-o lumină miraculoasă, sfântul Nichifor plutea în aer, la un metru de pă­mânt, cu mâinile ridicate în rugăciune. Uimit, pă­rintele Evmenie s-a re­tras fără să scoată o vor­bă. Dimineața, rușinat că intrase fără să bată la ușă, tulburându-i sfântu­lui rugăciunea, i-a cerut iertare: „Nu-i nimic, fiul meu! Însă cât voi trăi, să nu descoperi nimănui cele pe care le-ai văzut.”

Harisma pe care o do­bândise cuviosul Ni­chifor făcuse vâlvă în lume. Prin rezerva sa se perindau mulți creștini din Athena. Unii veneau pentru sfat, alții pentru rugăciune, iar unii doar ca să vadă un orb cum îi strigă pe nume, fără să îi fi întâlnit vreodată. Și poate că cel mai uimitor lucru era să îl vezi cum îi mulțumește mereu lui Dumnezeu. „Fața lui”, își amintea un ucenic, „care era mâncată de semnele bolii și ale rănilor, strălucea și împrăștia bucurie tuturor celor care îl vedeau pe acest om cu totul săr­man și cumplit de bolnav, dar care nu înceta a spune: Slăvit să fie numele cel sfânt al Domnului!” El, oropsitul sorții, proscrisul care petrecuse întrea­ga viață închis într-o leprozerie, iar acum era țintuit de un pat de spital, era mai fericit și mai bucuros decât toți bogații capitalei Eladei. Șapte ani a mai trăit Sfântul Nichifor în spitalul Varvara din Athena. S-a stins din viață pe 4 ianuarie 1964, și a fost în­mor­mântat în cimitirul spitalului. Câțiva ani mai târziu, sfintele sale moaște au fost dezgropate de uce­nicul său, părintele Evmenie Saridakis, și au de­venit, repede, un izvor de miracole.

Una dintre minuni

Atanasie din Tesalonic era un băiat de 14 ani. Un copil energic, căruia îi plăcea să sară de pe stânci în mare. Într-un astfel de plonjon, s-a lovit cu capul de o piatră și și-a fracturat coloana. A fost operat, a scăpat cu viață, dar a rămas paralizat com­plet. Nu-și mai putea mișca nici mâinile, nici picioa­rele. Stătea întins pe un pat de spital, putea doar să vorbească și să își miște ochii. De la gât în jos era mort și așa urma să rămână pentru toată viața. Sau cel puțin asta spuneau medicii. Dar într-o zi, în dis­pe­rarea familiei a intervenit o prietenă credincioasă, care le-a propus părinților să îi aducă la spital, lui Atanasie, o părticică din moaștele Sfântului Nichi­for. După ce băiatul s-a închinat, în rezerva de spital s-a răspândit un parfum de mir puternic. Era semnul prin care, de obicei, cuviosul Nichifor își făcea simțită prezența. După o scurtă rugăciune, copilul a adormit adânc. Moaștele sfântului au fost așezate la capul lui. „Tata, cine este părintele care îmi ma­sează picioarele?”. Tatăl l-a privit uimit. Credea că băiatul aiura. În rezervă erau doar ei doi. Cine să îi maseze picioarele? Dar Atanasie nu aiura. Din cea­laltă lume, Sfântul Nichifor a venit, zi după zi, și, cu răbdare și dragoste, i-a masat picioarele betege. Acestea se petreceau în vara anului 2009. Acum, Atanasie este complet vindecat.

Pentru toate minunile săvârșite, pentru viața lui, aprinsă ca o torță a iubirii de Dumnezeu și de oa­meni, Patriarhia Ecumenică l-a canonizat pe Sfântul Nichifor cel Lepros în anul 2012, și i-a fixat ca dată de pomenire ziua trecerii sale în veșnicie – 4 ianua­rie. Cu douăzeci de ani înainte, Patriarhia îl cano­nizase și pe Sfântul Antim din Hios, povățuitorul Sfântului Nichifor Leprosul. Ar trebui ca în rugă­ciuni să îi chemăm împreună pe amândoi, așa cum au și trăit. Și să nu uităm că în molima care ne bân­tuie, Sfântul Nichifor cel Lepros ne poate oferi aju­torul!