Pr. IOAN COVERC: „Numai cu Dumnezeu poți trece prin încercări”

– Ne bucurăm, mereu, să vorbim despre sfinți. Dar drumul sfințeniei pornește adesea de jos, de la oameni modești, care și-au plătit credința cu prețul iadului. O credință mare, pe care o dau mai departe și-o fac să ardă, ca lumânările din bradul Crăciunului –

În cartierul bucureștean Militari, marea de blocuri e despicată de silueta albă a unei biserici asemănătoare ca o picătură de apă cu vechile ctitorii ale domnilor noștri valahi. Istoria ei nu începe însă în vremuri străbune. Lăcașul a fost ridicat în plin comunism, de un preot care și-a zidit viața în temeliile ei: părintele IOAN COVERCĂ. Un om care a știut să-și păs­treze credința și li­bertatea într-un regim care făcuse din Româ­nia o închisoare.

În leagăn de mânăstiri

Părintele Ioan Co­vercă s-a născut pe 20 martie 1933, într-un sat aflat între două mânăs­tiri vâlcene, pline de ani și de har – Surpa­tele, ctitorie a voievodului martir Constantin Brân­coveanu, și Dintr-un lemn, ridicată de Matei Basarab. A crescut, așadar, ocrotit de o boltă de rugăciuni, care coborâseră și asupra oamenilor din sat, întorcându-i pe toți cu fața la Dumnezeu. „Țăranii mei erau, aproape toți, sfinți. Toți mergeau la biserică, toți se spovedeau, toți se împărtășeau. Se ajutau mereu, își uneau perechile de boi ca să are, se înțelegeau. De divorț, în sat, eu nu am auzit niciodată, necum de bătăi sau avorturi. Erau oameni crescuți ca fii ai mânăs­tirilor, majoritatea aveau prieteni sau chiar rude maici, se vizitau reciproc sau munceau la mânăs­tire ca să ajute.”

Părintele Ioan a venit pe lume într-o familie de oameni ai bisericii și ai cărții, cei doi stâlpi pe care s-a rezemat toată aristocrația noastră țără­nească. Aristocrații nu se disting numai după averi, ci după purtări, iar în satul românesc, cea mai aleasă purtare era rânduiala creștinească, închinarea, cuviința. De aceea, nu am fost mirat când părintele mi-a mărturisit că a învățat să se închine… „de la un țăran bătrân, deși preot în sat era unchiul meu, fratele mamii, iar tata era preot în satul învecinat. Bunicul după tată a fost primar, iar bunicul după mamă, deputat și sena­tor în Parlamentul României. Asta a fost familia mea. Pe toți copii, tata ne-a dat la școală, ceea ce era tare greu pe vremea aceea.”

Vis întrerupt

Pentru micul Ioan, viața fusese aspră din prun­cie. Crescuse, ca toți copiii din sat, la muncă. Dar când a dat de carte, s-a adâncit cu totul în ea. În carte și în credință. Și-a dorit mereu să fie preot. Preot ca tata, preot ca unchiul. A dat la seminar și-a intrat primul. Se și visa slujind în fața alta­rului. Comuniștii i-au aținut însă mereu calea. În 1947, imediat ce au venit la putere, semi­nariile teologice au fost desființate, și Ioan s-a trezit în drum. Școala lui, o școală ilustră, care dăduse României mari prelați intelec­tuali, nu mai era de trebuință comuniștilor. Ca să îi apere pe se­minariști, Patriarhul Iustinian Marina a în­ființat imediat o școa­lă-paravan: „Școala Tehnică de Cântăreți Biseri­cești”. Acolo i-a primit pe cei mai buni semi­nariști, care aveau note peste nouă. O generație care a format, ulterior, o elită. Când a dat admitere la „Institutul Teologic” din București, Ioan Co­vercă a intrat al doilea, cu bursă de merit. Era fericit că nu mai apăsa ca o povară pe umerii familiei. A învățat, a ter­minat facultatea și s-a înscris la doctorat. Tot într-o elită. Era coleg cu Antonie Plămădeală, cu Mircea Păcurariu, cu Dumitru Abrudan, mari teologi, care vor face is­torie. „Pe vremea aceea, se făcea școală foarte serioasă la teo­lo­gie. Când lucram pen­tru doctorat, mer­geam la Academie și mun­ceam câte opt luni de zile la un singur ar­ticol.” Dar școala doctorală teologică intrase în vi­zorul Securității. Înainte de a începe să-și redac­teze lucrarea de doctorat, a fost exmatriculat. Fără explicații și fără scrupule. Viața sa, munca de ani de zile erau aruncate la coș. Tânărul student de­venise periculos. „Nu aveam origine sănătoasă… V-am spus că bunicii fuseseră unul senator, iar celălalt primar în sat, așa că am fost dat afară. Știu și cine m-a turnat, din invidie, că eu și frații mei eram, toți, cu școală.” Nu numai porțile alta­rului i se închideau în față, ci și ale vieții. Dintr-un tânăr strălucit, care avea așternute în față o carieră universitară și o slujire la o biserică din București, ajunsese un nimeni. „Am fost dat afară și, deși aveam buletin de bucureștean, nu mi-au dat voie să rămân în Capitală.” Așa a ajuns, din docto­rand, pribeag.

Întâlnirea cu Arsenie Boca

Stăm de vorbă într-un apartament ticsit de cărți. Prin ferestre, toamna târzie își varsă lumina mierie, învelind interiorul casei în umbre aurii. E cald, bine și foarte liniște. O liniște pe care cuvin­tele părintelui Ioan o îmbracă într-un fel aparte. Vorbește rar, cu acea dicție și ținută a cuvintelor pe care o auzi la toți preoții născuți în interbelic. Limba lor românească are straie de sărbătoare princiară, cuvintele sunt alese cu grijă, rostite clar, pe-îndelete, în fraze lungi, boierești. Părintele Ioan e mărunțel de statură și foarte blând. Are ochi albaștri, senini, care privesc mereu pe fereas­tră, se prind de razele soarelui și pleacă, în răstim­pul dintre întrebările mele, spre alte lumi. Părin­tele surâde mereu, chiar și când îmi povestește de marile nedreptăți la care l-a supus comunismul, surâde, de parcă toate durerile din viața lui ar fi fost o adiere de vânt. Răul nu contează, spune zâmbetul lui, umbrele toate trec, și ceea ce rămâ­ne e lumina din noi, dragostea, bucuria. Părintele cade apoi pe gânduri, afundându-se în trecut.

– Și cum ați ieșit din prigoană? Perioada în care ați trăit e încă foarte aproape de noi, n-a ieșit pe deplin la lumină. E bine ca lumea să știe ce s-a întâmplat…

– Dumnezeu le rânduiește cum știe pe toate. Izbăvirea mea a venit de la Patriarhul Iustinian Marina, la care m-am dus într-o audiență. Mulți l-au criticat, poreclindu-l „Patriarhul Roșu”, eu însă l-am cunoscut foarte bine, chiar mai bine decât pe tatăl meu. A fost omul lui Dumnezeu prin ce a făcut pentru oameni și pentru biserică. Am fost la el să îi cer să mă hirotonească la o parohie în București, însă era foarte greu pe atunci să primești un post de preot în Capitală, pentru că trebuia aprobat de autoritățile comu­niste. Era mai ușor să ajungi ministru, decât preot în București, pentru că partidul se împotrivea. Unde murea un părinte, autoritățile desființau postul și nu erau de acord să fie numit un alt preot în loc. Ca să mă ajute, Patriarhul Iustinian m-a luat în administrația bisericii, numindu-mă responsabil de Atelierele Patriarhiei, care erau atunci la Schitul Maicilor. Acolo l-am cunoscut pe părintele Arsenie Boca, de care am fost foarte apro­piat și despre care v-am vor­bit într-un interviu prece­dent. A fost o mare binecu­vântare pentru mine! Pă­rintele Arsenie venea des la mine acasă, apoi, după ce a plecat să picteze biserica de la Drăgănescu, mergeam eu la dânsul. Prietenia aceasta, o prietenie cu un mare sfânt prigonit, a fost, poate, răs­plata lui Dumnezeu pentru nedreptățile pe care fusesem obligat să le îndur. După alți câțiva ani de încercări, pă­rintele Ioan Covercă a fost hirotonit preot, iar Patriarhul Iustinian l-a numit chiar președinte al Consistoriului Central, cel mai înalt tribu­nal ecleziastic al Bisericii Ortodoxe Române.

„Te trimit acolo să faci biserică!”

– Părinte Ioan, erați un proscris, căruia Ca­pitala îi era închisă. Cum ați reușit să ajungeți, până la urmă, preot?

– M-a numit Patriarhul Iustinian preot la o capelă improvizată, care se afla în cartierul Mi­litari. În 1943, o familie din Chiajna (Dumitru) a dăruit un teren bisericii, pentru a fi ridicată o capelă. În cel de-Al Doilea Război Mondial, nemții au profanat-o, au transformat-o în grajd, și-au ținut caii în ea, dar după terminarea răz­boiului, credincioșii au redeschis-o. „Te trimit acolo să faci biserică!”, mi-a spus Patriarhul, știind, probabil, că partidul nu îi va aproba nicio­dată unui tânăr cu dosar „nesănătos” un post de preot în Capitală. Când am ajuns și am văzut capela, mi-au dat lacrimile. Pe atunci, cartierul nu era cel de acum. Militarii erau pe vremea aceea un sat fără nicio stradă pavată. Dacă mergeam cu Botezul sau cu Icoana, înotam până la genunchi în noroaie. Mi-am dorit foarte mult să ridic o biserică frumoasă în locul acelei barăci, dar mi-a fost imposibil să obțin aprobare. Gândiți-vă că eram la începutul epocii Ceaușescu, care mai apoi va mutila 27 de biserici din București. Așa că dosarul depus de mine la Primăria Capitalei cu cererea de aprobare pentru ridicarea bisericii era aruncat ori de câte ori ajungea în mâinile vice-primarului de atunci. „Eu în Militari nu fac biserici, ci fabrici și blocuri pentru muncitori!”, mi-a zis când am mers la el în audiență. În cele din urmă, Patriarhul Iustinian a avut o idee bi­ruitoare. Mi-a dat o scrisoare pentru primarul ge­neral, ocolind astfel aprobarea vice-primarului. Am dus cererea la Primăria Capitalei, am lăsat-o la secretariat. Peste două săptămâni am fost su­nat – și mi s-a spus că ni se dă aprobarea pentru ridicarea bisericii.

„Tăticule, matale te-ai ținut numai de Dumnezeu!”

– Cum se ridică o biserică în plin comu­nism?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu și al credin­cioșilor… Aveam și câte patruzeci de oameni care lucrau cu mine, veniți să ridice o biserică, în timp ce regimul închidea altele… Am lucrat cot la cot cu ei. Nu erau utilaje ca acum. Am făcut betonul cu găleata și lopata, am urcat până în vârful turlei 350 de metri cubi de beton! O găleată cu beton cântărea 40 de kilograme, eu căram câte două odată. Așa am ridicat biserica. Vă închipuiți? 350 de metri cubi de beton cărați cu găleata… Eu nu am avut fami­lie… Și acum îmi reproșează băieții mei: „Tăticule, matale te-ai ținut numai de Dumnezeu.” Ple­cam dimineața, îi lăsam dor­mind, mă întorceam seara, îi gă­seam tot dormind. Când am terminat biserica, am trăit cea mai mare bucurie din viața mea. Apoi multe bu­curii mi-a adus parohia, care dintr-un sat cu drumuri de pă­mânt s-a trans­format în car­tier de oraș. Ea era foarte mică la început, dar apoi s-au construit foarte multe blocuri, așa că a ajuns cea mai mare parohie din țară. Păstoream 12.000 de familii, cu câteva zeci de mii de credincioși! Un mic orășel. Ar fi fost nevoie de cel puțin patru biserici noi în cartier, dar comuniștii nu au mai dat aprobare.

„Crede, și te vei mântui!”

– Părinte Ioan, ați trecut prin vremuri grele, dar Dumnezeu v-a scos la lumină. Suntem acum în mijlocul unor noi încercări de altă natură, dar nici măcar nu știm când se vor termina. Dați-ne, vă rog, un sfat. Cum să ieșim teferi din necazuri, păstrându-ne pacea, bucuria?

– Eu cred că numai cu Dumnezeu poți trece prin încercări. Cu credință în El și cu nădejde mul­tă. O credință ca a femeii cananience. Ea nici măcar nu era evreică. Și, deşi era străină de nea­mul şi de credinţa iudaică, se apropie de Domnul şi strigă: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol” (Matei XV, 22). Strigătul ei izvora din această credinţă puter­nică şi mare în Hristos, din durerea de mamă şi din mila faţă de propriul său copil. La rugăciunile sincere şi stăruitoare, Domnul nostru Iisus Hristos a răspuns întotdeauna, fiind mişcat de suferinţa oa­menilor. Dar, iată, vedem de data aceasta ceva cu totul neobişnuit. „Domnul nu i-a răspuns niciun cuvânt” (Matei XV, 23). Socotind că rugă­ciunea ei de la distanţă poate este o necuviinţă, iar strigătele ei nu exprimă destulă evlavie, smerenie şi dragoste, femeia se apropie, cade în genunchi la picioarele Domnu­lui şi I se închină zicând: „Doamne, ajută-mă!”. O rugă­ciune fierbinte, care conţine un singur cu­vânt: „Ajută-mă”. O abandonare întru-to­tul puterii nemăr­gi­nite a lui Dumnezeu. Și Iisus îi răspunde: „Nu sunt trimis decât către oile cele pier­dute ale casei lui Israel. Nu este bine să iei pâinea de la gura copiilor și să o arunci câinilor.” (Matei XV, 24, 26). Dar, cu neputinţă de crezut, femeia nu deznădăjduieşte, nu se descurajează, ci dă un răspuns extraordinar: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâ­miturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei XV, 27). Credinţa aceasta mare a fost răsplătită de Domnul cu prisosinţă. Pe lângă faptul că o lau­dă pentru credința ei: „O, femeie, mare este credința ta” (Matei XV, 28), Mântuitorul îşi des­coperă bunătatea, dragostea faţă de creaturile Sale şi mila Sa, căci îndată îi îndeplinește rugăciunea, spunându-i: „Fie ţie după cum vo­iești. Și s-a tămăduit fiica ei din cea­sul acela”. (Matei XV, 28). O astfel de credință să avem și noi în încer­cări, și ne vom mântui.