TORA VASILESCU: „Las viața să vină spre mine, așa cum vrea ea”

„Ne-a jucat și nouă festa Covidul”

– De la o vreme încoace, întrebările legate de pandemie au devenit tema prioritară a vieților noastre, pe care a reușit să le schimbe din temelii. Mă conformez și eu să vă întreb: ce faceți, doam­nă Tora Vasilescu? Cum rezistați la atâtea ame­nin­țări?

– Ca să fiu sinceră, tocmai vin de la nişte vizite medicale, care s-ar putea să fie primele dintr-un şir ceva mai lung. Ne-a jucat și nouă festa Covidul anul trecut, în noiembrie, când m-am infectat îm­pre­ună cu soțul meu, și sistemul imunitar este puţin com­promis. Nu știu cum l-am luat. Mâncarea noas­tră este în proporţie foarte ma­re rodul propriei gră­dini, iar anul acesta am adăugat în dietă şi cure de vitamine, vaccinuri naturale. Iar anul trecut, aproa­pe că nu am ieşit din curte. Nu mi-a fost foarte greu. Eu mi-am pregătit din timp bătrâneţea, lo­cu­iesc în Buftea, la casă, şi am o curte mare, care poa­te să suplinească o plim­bare în toată regula. Pri­mă­vara și vara a fost chiar uşor, toată atenţia mi-a fost concentrată pe plante, pe munca în solarii. Dar pro­babil că după o ieşire a soţului meu în oraș, îm­pre­ună cu nişte prieteni, deşi cu toții au purtat mască și au respectat și ce­lelalte măsuri de prevenţie, s-a prins virusul acesta de noi. Aici, în Buftea, oamenii se joacă de-a v-ați ascunsa cu boala, se încăpă­ţâ­nează să spună că e vorba doar de o simplă răceală, abia la confir­ma­rea pozitivă realizează că acest vi­rus chiar există şi că e tare perfid. Mulți s-au testat abia după ce au avut simptome. La insistenţele fa­miliei, ale copii­lor, şi-au făcut testul pentru anti­corpi, care le-a de­monstrat că „răceala” fusese Co­ronavirus. Noi am fost norocoşi, am dus boala pe picioare, slavă Dom­nului! Dar chiar şi aşa, am re­simţit-o ca pe o viroză puternică, cu nişte mani­festări pe care nu le-am mai trăit până acum. Eram pregătită, aveam medicamente în casă şi ne-am tratat aşa cum ne-au sfătuit medicii. Apoi am făcut amân­doi o lună de oxigenoterapie, la o clinică spe­cializată. Dar uite că eu am ceva sechele, respiraţie îngreunată, de unde şi vizitele pe la medici. Dar, revenind, în gene­ral, suntem bine.

„În lumea de azi, rulează alt film decât cel pe care-l iubesc”

– Mi se pare grozav că în ciuda încercării prin care ați trecut, aveți un ton optimist. Depresia face victime…

– În ultimii ani m-am înţelepţit şi las viaţa să vină spre mine aşa cum vrea ea. Prin urmare, nu m-am lăsat mai deloc afectată de presiunea acestui an. În plus, am avut bucuria curţii, a florilor, legu­me­lor, iar acum, a lecturilor, a filmelor de pe Net­flix. Mare parte dintre aceste preocupări îmi păzesc mintea de scenarii negre, cu sau fără pandemie. În ultimul timp, în afară de rugăciunea rostită, îmi propun să atrag doar lumină, din tot ceea ce mă înconjoară.

– Demersul acesta cere linişte, solitudine și discreție, câteva însușiri aflate în opoziție față de exuberanța și energia debordantă care v-au caracterizat strălucitoarea dvs. carieră cine­ma­tografică. Ați făcut roluri de neuitat. Cu toate as­tea, v-aţi retras de pe scenă şi din film foarte devreme, la cincizeci de ani…

– Eu încă de acum douăzeci de ani am ajuns la concluzia că nu mai am ce învăţa din teatru şi film. Nu-mi mai găseam lo­cul în acea lume. Azi există o al­tă societate decât aceea în ca­re am trăit și pe care mi-a plă­cut să o cunosc, rulează un alt film decât cel pe care-l iubesc. Un rol frumos de film pentru o femeie de vârsta mea este aproa­pe de negăsit. Noi, actri­ţele mai în vârstă, poate şi dato­rită profesiei, avem atâtea sen­si­bilităţi, atâtea frumuseţi inte­rioare de ex­primat, dar pe ni­meni nu pare să intereseze acest aspect. Inte­resul regizo­ri­lor de astăzi nu ajunge la noi. Sunt la curent cu ab­solut toate filmele noi şi îmi pare că asist la o deta­şare rău­tăcioasă a creatorilor faţă de acest subiect.

„Caut soarele în tot ce ne învăluie”

– Puține actrițe rivalizează cu performanțele dvs. din cinema. „Probă de microfon”, „Glissan­do”, „De ce trag clopotele, Mitică?” sunt doar câteva filme în care ați făcut roluri mari. Chiar nu aveți nici un fel de regrete pentru o carieră întreruptă aşa de brusc?

– Nu. Aşa cum am spus, nu-mi este dor de scenă şi film. M-am retras în momentul în care am simţit că pentru mine actoria devenise un proces repetitiv. Nu neg că poate mi-ar plăcea să particip la o zi, două de filmare, pentru un rol mic, doar aşa, de dragul atmosferei de care aminteaţi. Un personaj din acela, în urma căruia iei Oscar pentru rol secundar. Ha, ha! Sau poate aş ieşi să recit, să ros­tesc „Postumele” lui Eminescu, dar pe cine mai in­teresează azi aceste lucruri?! Aşadar, am pus punct vieţii de actor, iar atenţia mea este îndreptată acum către spiritualitate, către adevăratele bucurii sufle­tești. Nu mă refer aici la religie, ci la bucuria pe care o am întorcându-mă la natură, la cărţi, la a trăi prin lectură vibraţii înalte.

– Credeţi în paradoxul că pandemia care face atâta rău poate să facă și bine? Că are şansa să ne întoarcă inimile către sensibilitatea pierdută?

– Nu cred în miracole, în schim­bări din acestea bruşte. Vorbeşte lumea de resetare, dar ea nu se face decât în timp, în muuult timp, şi ţine de fiecare individ în parte. Nici în lume, şi nici în România, sincer, nu mi se pare că ex­perimentăm vreo schim­bare în bine, ba chiar în multe aspecte repetăm, iar şi iar, gre­şelile trecutului. Vă dau un exem­plu: eu sunt un om destul de patriot, iu­besc sincer Româ­nia şi, efectiv, mi-a ve­nit să urlu de ciudă când am aflat că vaccinul inventat de medicul Virgil Păunescu de la Timişoara, încă de la începutul lui 2020, şi refuzat de auto­ri­tăţile de la noi, este azi în studiu în Germania. De ce ne desconsiderăm atât de mult? De ce nu ne iubim noi, românii, mai mult unii pe alţii?! Şi uite aşa, când simt că tristeţile acestea îmi încolţesc în inimă, apelez repede la frumos, la liniştea inte­rioară, la lecturile mele iubite şi la flori.

„Îmbătrânim, și cu asta, basta!”

– Ce au florile şi nu au oamenii, de le iubiţi atât?

– Eu spun aşa: cine iubeşte florile are amintiri din Rai!

– Ce vă face fericită, doamnă Tora Vasilescu?

– Să ştiţi că sunt destule momente în care mă simt fericită. Nu doar bucu­roa­să, ci chiar fericită. Îmi pun muzică de meditaţie, aprind o candelă cu uleiuri eterice şi citesc… Și un apus de soare îmi oferă secunde de reală fericire. Simţi că eşti o celulă în Univers, ai, preţ de câteva clipe, sentimentul unicităţii, ceea ce echivalează în mod cert cu fe­ricirea. Psihologul rus Serghei La­za­rev spunea că admiraţia întăreşte sistemul imu­ni­tar. Are mare dreptate. El şi alţi autori m-au con­vins că nivelul de vi­bra­ţie al omului creşte atunci când armonia este cuvântul-cheie al vieţii lui. Da, aces­te lucruri mă fac pe mine, Tora, cea de aproape şap­tezeci de ani, fericită. Apoi vin fericirile do­mes­tice, când primesc câte un zece de la soţul meu pen­tru un fel anume de mâncare, să zicem… Of, fir-ar să fie, mereu am fost o alergătoare pentru nota zece. Ha, ha! Nu e uşor să-ţi conduci viaţa în acest spirit.

– Zece aveţi şi la frumuseţe! Grea încercare pentru o femeie, în plus și actriţă, să se ia la trân­tă cu vârsta. Ce arme folosiţi în această „bă­tălie”?

– Ca să glumesc puţin, înainte mă machiam, mă uitam în oglindă şi-mi zâmbea o prietenă. Acum, ea se cam strâmbă la mine. Nu e chiar plăcut să te priveşti îmbătrânind, dar am ajuns să-mi accept vârsta. A fost un proces de durată, aş minţi să nu re­cunosc asta. Mă îngrijesc, atât fizic cât şi spi­ritual, mă încrunt la un nou rid, dar apoi ajung să-l îndrăgesc. În ciuda faptului că dintotdeauna fe­meile au urmat un ideal al frumuseţii, au jinduit să nu îmbătrânească urât, eu sunt cu totul împotriva ope­raţiilor estetice. Oare cum de nu există nimeni care să le sfătuiască pe fetele acestea de azi, că felul în care au ajuns să-şi modifice trăsăturile le urâ­ţeş­te, efectiv? Intră într-un cerc vicios al acestor ope­raţii şi ajung aproape mutilate. Doamnelor, nu avem încotro, îmbătrânim şi cu asta, basta! Jos din cui, oglindă! Oricât de greu ar fi, ne împăcăm cu noi şi ne căutăm bucu­riile în altă parte. Aici inter­vi­ne spiritualitatea de care vorbeam mai devreme. Dar, din păcate, ea nu vine din senin: cere antici­paţie, voinţă, cere studiu şi exerciţiu.

– Aveţi, la final, un gând de an nou pentru cititorii noştri?

– Le doresc exact ceea ce năzuiesc şi pentru mine: să ia notă de trecere la examenele vieţii. Eu nu mai alerg acum după nota zece, ci mă mulţu­mesc cu o notă de trecere primită pentru demnitate, pentru înţelepciune, pentru aspira­ţii­le către vibraţii cât mai înalte. Pentru fiece om, la fel ca şi pentru mine, le doresc tuturor să­nătate multă. Experimen­taţi bucuria, români dragi!