Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CHRIS SIMION MERCURIAN (Regizor și scriitor): „Am învățat să trăiesc ce vine cum vine”

– Pe final de an, ne-a dat o nouă lecție de optimism, concretizată într-un film și o carte, despre puterea de a învinge o boală necruțătoare, precum cancerul –

„Oamenii care au cancer nu au timp de așteptat”

– Anul 2020 a fost greu pentru toți, dar tu ai reușit să învingi și de data asta. Ți-au apărut un film și o carte, „Dicționar de optimisme”. Cum ai reușit?

– Anul 2020 a fost mai degrabă provocator, nu greu. A fost un an imprevizibil, incomod, inconfortabil, dar asta nu a însemnat ceva negativ. M-a ținut trează. M-a determinat să mă descopăr altfel. Și am învățat să nu am așteptări, să trăiesc ce vine cum vine, să iau prezentul cum se oferă și să nu mai proiectez. Teatrele au fost închise. N-am avut unde să îmi fac meseria de regizor de teatru. Dar chiar și cu această constrângere, aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că această schim­bare de ritm și de priorități mi-a picat bine. În perioada de lockdown am stat la Sibiel, în Ardeal, împreună cu Tiberiu, soțul meu, și am început un exercițiu spi­ritual care s-a concretizat într-o carte: „Dic­ționar de optimisme”. Iar filmul „Ca­re dintre noi” s-a născut de unul sin­gur, acum două luni. Am fost convinsă că filmez o piesă de teatru „altfel”. Dar la montaj, cu directorul nostru de ima­gine, Cristi Enache, n-am mai avut scă­pare. A trebuit să-mi asum: făcusem un film. Am ajuns la soluția de a filma din cauza pandemiei. Inițial, proiectul era gândit ca spectacol pe scenă. Nu aveam de unde să știu cât vor sta sălile închise. Oamenii care au cancer nu au timp de așteptat. Nu au alt timp, în afară de prezent. Dacă poți, îi ajuți acum. Am găsit alternativa on line și am găsit sprijinul celor de la BMS. În final, s-a dovedit o soluție extrem de apreciată, iar filmul, foarte iubit, a rupt. Nevoia oamenilor de a viziona acest film a fost subapreciată de mine. Interesul pentru „Care dintre noi” este și a fost mult peste ce am estimat. Ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spu­nem. Pe mine nu m-a speriat schimbarea ofe­rită de pandemie. Dimpotrivă. Mi-a arătat cine sunt. Și cred că eu aleg cine să fiu, nu pandemia sau altă situație exterioară.

„Distanțarea socială poate să te scoată pe plus, dacă o exersezi ca pe o terapie, și nu ca pe o constrângere”

– Văd că ai găsit o parte bună până și în statul acasă, în aceste luni…

Libertate…

– Păi, eu văd doar partea bună a lucrurilor. Nu văd o parte proastă. De ani de zile ne trăiam viața ca niște autiști. Atât noi, cât și copiii noștri, trăiam izolați în telefoane, tablete, calculatoare, jocuri. Ne întâlneam cu un prieten, și jumătate din timpul petrecut se consuma răspunzând la apeluri sau mesaje, nu bucurându-ne unul de altul. Acum ne văicărim că izolarea aduce cu sine traume doar pen­tru că este impusă și nu este o alegere. Abia acum începem să ne vedem unii pe alții, după ani întregi în care am fost orbi. Începem să avem ne­voie real unii de alții, după ani întregi în care am cultivat individualismul, egoismul, egocentrismul. Igie­na minții și a sufletului nu se face cu spec­tatori. În public îți pui măști, cât de multe poți. Dar față de tine, oricâte măști îți pui, tot știi cine ești cu adevărat și de ce ești în stare. Așa că distan­ța­rea socială poate fi o șan­să de a ajunge la esență, de a te întâlni cu tine din nou, de a te accepta, de a te face mai bun, de a-ți vindeca rănile, frus­tră­rile, complexele care te-au determinat să fii altfel decât ți-ar fi plăcut, de a scoate tot răul, de a ierta, de a înțelege. Distanțarea socială poate să te scoată pe plus dacă o exersezi ca pe o terapie, și nu ca pe o constrângere. Poate că acest exercițiu n-ar fi fost o prioritate pentru ti­ne, poate că ești bine merci cum ești, dar ni­cio­dată nu-ți strică o rea­nalizare, o introspecție, o verificare tehnică. Vom fi învățat ceva din această distanțare socială, dacă atunci când vom reveni în mulțime n-o să ne mai pierdem, n-o să ne mai risipim. Nici noi pe noi, nici noi pe alții. Deprimarea vine din dezamăgire. Lumea e altfel decât vrei să fie. Nu accepți ce ți se dă, ci ceea ce ai vrea tu să primești. Dezamăgirea vine mereu din așteptare, dintr-o estimare greșită. Dacă ai lua viața așa cum e ea și n-ai refuza nimic din ceea ce aduce la pachet, n-ai mai avea nicio deza­măgire, ci multe surprize. „De­primați că stau în casă”? Păi cine are problema asta chiar n-are probleme reale. Primul lucru care ar trebui să nu-ți permită starea asta este că ești sănătos. Nu-i destul? Că ai o casă în care să fii… deprimat. Ha, ha! Nici asta nu-ți ajunge, nu? Dacă ai fi bolnav și n-ai avea nimic din ceea ce ai, ai ști să te bucuri și să apreciezi fie­care secundă în care respiri. Ne-am obișnuit să fim rasfățați de via­ță, să obținem tot ce ne dorim. Puțini știu să fie cumpătați, să tră­iască simplu, să lase obișnuința deo­parte și să se adapteze la o situație complet nouă. Trăim foarte mulți dintre noi în viitor, în planuri, și când realitatea nu coincide cu proiecția, suntem țăndări. Cine se gândea acum o lună că vom fi în acest scenariu? Ne-a surprins. Dar nu e nimic special în acest imprevizibil, în această in­cer­titudine, așa e viața. Habar n-ai ce se întâmplă de la un minut la altul. Începi dimineața într-un fel și habar n-ai cum ajungi seara. Un simplu acci­dent, o secundă pot să schimbe radical totul. În loc să te bucuri că ai șansa să experimentezi pre­zentul, singurul timp real, tu exersezi deprimarea. Acum vezi cât valorează plăcerile tale, slăbiciu­nile tale, dressing-ul tău care e pus pe liber și nu te ajută la nimic acum sutele de rochițe, fustițe, cutii întregi cu pantofiori sau o grămadă de alte investiții inutile, care doar strâng praful și-ți asi­gură exteriorul. Acum realizezi că poți trăi zile întregi în aceeași pereche de pantaloni, cu aceeași bluză, nefardată zilnic, necoafată zilnic, și că 90% din ce ai în dulap este, într-un fel, inutil. Acum e timpul să ne vindecăm rănile care ne expun unor nevoi false. Acum e timpul să ne reparăm, pentru ca apoi, când ieșim în lume, să trăim pentru noi, nu pentru ceilalți, nu pentru a arăta într-un fel sau altul.

„Nu m-am născut optimistă. Am devenit”

– „Dicționar de optimisme”, așa se numește cartea ta. De ce ai simțit nevoia să ordonezi sentimentele?

În culise, cu soțul ei, Tiberiu Mercurian

– Am scris ce-am simțit, nu ce-am gândit. Poate că libertatea pe care mi-am permis-o a fost dată și de incertitudinea în care mă aflam. N-am urmărit un scop de tipărire. Era un exercițiu pen­tru mine. Abia când am terminat dicționarul și am realizat cât de tare e, am simțit că îmi doresc să-l împărtășesc. Și am ținut să fie publicat exact cum l-am scris. De mână, fără a doua corectură, iar de la jumătate este interactiv, trebuie continuat de cel care a citit cartea. A fost o experiență unică pentru mine, în primul rând la nivel emoțional, și apoi ca stilistică. Și s-a concretizat în această carte ori­ginală, ludică, cu aripi și cu mult umor. Se găsește în librării. Publicată de Editura „Trei”.

– Cartea a apărut însoțită de notițele tale. Ai gândit-o ca pe un soi de jurnal?

– Nu este jurnal. Este un dicționar. Îmi venea un cuvânt, îl simțeam și începeam să mă joc. Uneori mă încurcam, tăiam, ștergeam. Într-o zi, am vărsat călimara cu cerneală și pagina a rămas așa. Spune ceva pata aceea. Este un semn. Am urmărit emoția pozitivă. Avem cel puțin două opțiuni fundamentale de a vedea o situație. Eu am luat vederea optimistă. Optimismul este o alegere. Nu m-am născut optimistă. Am devenit.

„Eu scriu cu inima. Degetele sunt cârje”

– Scrisul de mână e foarte personal, mai ales în zilele noastre, când toți scriem pe computer sau pe telefon. Ce înseamnă scrisul de mână pentru tine și de ce ai dorit să apară cartea în acest fel?

– Eu nu pot să-mi scriu cărțile pe computer. Nu pot scrie decât de mână. În momentul în care încep să scriu, e ca și cum intru într-o rugăciune. Se des­chid ferestrele altei lumi. Inima, plămânii, ochii, pielea sunt primele responsabile de acest dialog. De-asta spun că scriu cu inima, scriu cu plămânii, cu pielea, cu ochii… degetele sunt cârje. Am oferit forma nudă, m-am expus, am riscat total. Ce poate fi mai viu?

– Apropo de scrisul de mână, nu ţi-e teamă că cititorii ți-ar putea descifra sufletul?

– Teamă? Tocmai asta-i invitația. Provocarea nu e să-mi descifreze mie sufletul. Ci să-și des­­ci­freze propriul suflet. De-aco­lo începe infi­nitul.

„Pacea e mai importantă decât dreptatea”

– Ce te ține pe tine optimistă?

– Am învățat de una singură că dacă aleg întunericul, s-ar putea să nu mai ajung niciodată la lumină. Dar dacă aleg lumina, poate am șansa să mă bucur de ea. E un exercițiu foarte bun pentru suflet.

– Ce lecții ale optimismului ar trebui să învățăm zi de zi?

– Asumă-te! Fii cine eşti! Nu te mai da ceea ce nu eşti! Nu mai trăi pentru ceilalți, cu măști bine fixate pe suflet! Trăiește pentru tine! Ipocrizia te ajută temporar. La fel duplicitatea. La fel com­promisurile. Tu mori. Nu moare nimeni în locul tău. Eu am frică de Dum­nezeu. Vreau să mor cu su­fletul împăcat. De aceea am devenit foarte aten­tă la ce trăiesc. La un moment dat, obo­sești de-atâta minciună. Trăiește cu­rat. Nu­mai așa poți fi liber. Dacă treci printr-o ex­periență care te pune față în față cu moartea și reușești să scapi viu, vei face tot ce-ți stă în putere ca ce rămâne de trăit să nu fie în ri­sipă, să te bucu­re, să aibă sens, să te defi­nească. Când trăiești la luciul apei și nu simți adevărații curenți, faci degeaba călă­toria asta, nu înțelegi prea mare lucru din ea. Suntem departe de ceea ce ne-am dori să fim. De cele mai multe ori purtăm măști, care doar seamănă cu noi. Și asta doare și mai tare, creează frustrări, sapă răni. Nu poți fi optimist dacă habar n-ai cine ești. Lămu­rește-te cine ești ca să poți fi ceva sau altceva. Alegerea de a vedea partea pozitivă este alegerea oamenilor liberi, care nu au ce pierde. Și poate a celor care au ajuns la înțelepciunea că pacea este mai importantă decât dreptatea.

„Eu am primit cancerul ca pe un dar. Mi-a fost clar că are un sens”

– Chiar și filmul tău, deși acțiunea se petrece într-un salon de chimioterapie, vorbește tot des­pre speranță. Cum ai reușit?

Punând o branulă pe mâna pacientei interpretate de Maia Morgenstern, în filmul ”Care dintre noi doi?”

– O boală nu este o nenorocire decât dacă vrei să fie astfel. Am dat șansa acestei boli să fie o opor­­tu­nitate. Și mi-am dat mie ocazia să văd cine sunt cu adevărat. De ce o schimbare fun­da­men­tală trebuie să fie neapărat ceva rău? Doar pentru că nu a fost în agendă? Când nu ești încrâncenat, ci deschis, lucrurile se așează firesc. Iar firescul niciodată nu va fi ceva neplăcut. Frica este cea care ne îndepărtează de noi înșine, de Dumnezeu și de adevăr. Eu am primit cancerul ca pe un dar pentru că l-am trăit exact așa cum a venit, nu i-am opus rezistență și nu m-am întrebat „de ce mie?”, „de ce eu?”. Mi-a fost clar că are un sens și, dacă a fost îngăduit să trec prin asta, există un rost. Teribil este că în momentul în care nu-ți este frică și te lași purtat de această experiență, primești la final coșul plin. Nu am știut că sunt așa, că pot trece peste un moment atât de greu. M-am descoperit în situație. Nu am știut multe despre mine, dar m-am bucurat să le aflu și, la final, m-am îndrăgostit de această Chris. Am văzut cât umor am, cât curaj și câtă credință! Ține mult de cât de deschis sau cât de inhibat ești într-o si­tuație-limită. Eu am trăit-o ca pe o aventură. Nu mi-am propus veșnicia, așa că în momentul în care am aflat că nodulul este malign, am început să-mi trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi fost ultima. Și tot așa o țin de doi ani. Dacă mă uit înapoi, la toată viața mea, nu mi-e rușine de nimic, mor liniștită, n-am făcut niciun compromis, n-am făcut ni­ciodată vreo alegere care să fie împotriva sufle­tului meu, nu învinovățesc pe nimeni pentru ni­mic din ceea ce mi s-a întâmplat, sunt fericită, iu­besc, sunt iubită. Deci, când treci printr-o boală se­rioasă, dacă scapi, învață lecția. Căci altfel ai trecut degeaba prin această experiență. Dacă nu scapi și mai ai un pic de timp, pregătește-te pentru final. N-ai nevoie de o viață să te smerești. Mân­tuirea se câștigă și într-o secundă.

– Povestește-ne cum ai făcut filmul și despre echipă. Cum ai adunat atâtea nume mari și suflete frumoase?

– În primul rând, vreau să vă invit la vizio­na­rea de joi, 28 ianuarie, ora 20.00 de pe pagina de facebook Asociația ROZ. Filmul rulează de mai bine de două luni. A fost difuzat pe 5 pagini de face­book până acum. Pe trei din țară și două inter­naționale. A fost cerut de un grup suport din Sta­tele Unite și de un ONG extrem de important din Eu­ropa, „Think Pink Europe”. Asta, datorită fap­tului că avem traducere – Smaranda Enache – şi subtitrare – Mihnea Vonica. Actorii cu care am lu­crat sunt actori pe care îi consider prieteni, îi ad­mir, cu care am „chimie” și cu care nu sunt la pri­ma colaborare: Maia Morgenstern, Marius Ma­nole, Ilona Brezoianu și Crina Semciuc. Totodată, mi-am completat distribuția cu actori amatori: Delia Grigoroiu (pacientă, președinta Asociației ROZ), Eva Spiru (studentă la medicină), Geor­giana Popescu (asistent medical) și copilul Ale­xan­dra Mercurian. Director de imagine: Cris­ti Ena­che. Scenograf: Maria Miu. Director de pro­ducție: Tiberiu Mercurian. În mod special, muzica aparține celebrului cântăreț și com­pozitor Harry Styles, care și-a cedat drepturile de autor filmului, cu titlul pro bono. Parte­ne­rii proiectului sunt „Brystol Myers Squibb” și „Novartis”. Producători: „Grivița 53”, „Fun­­dația Renașterea” și „Pacientul 2.0”. Co-pro­ducători: „Asociația ROZ” și „În­tre­prin­derea de cultură”. Filmul a fost făcut în special pen­tru comunitatea de pacienți și însoțitori, dar poate fi vizionat de ori­cine. Este despre bucu­ria de a trăi, despre schimbarea de perspectivă, despre iubire și iertare. Nu dă rețete. Dă speranță.

„Eu nu m-am îmbolnăvit. M-am vindecat”

– Am mai vorbit și în alte interviuri des­pre cancer, într-un cuvânt, ce a în­sem­nat pentru tine experiența luptei cu boala?

Chris Simion Mercurian, pregătind recuzita pentru filmarea unei scene din filmul ”Care dintre noi doi?”

– Renașterea mea. Vindecarea mea. Eu nu m-am îmbolnăvit. M-am vindecat. A fost mo­men­tul în care m-am întâlnit cu mi­ne în esen­ță. Înainte treceam pe lângă mine. Nu reușeam să mă cuprind, să mă păstrez, mă pierdeam ca nisipul printre de­gete. Acum mă am. Și m-am îndrăgostit de mine. Am descoperit o Chris de care ha­bar nu aveam. Cu mult umor, cu multă înțelepciune, cu discreție, cu putere, cu cre­din­ță. Apoi, această boală a fost șansa de a în­țelege altfel totul, viața, alegerile, ne­voile, ex­pe­riențele, fricile, iubirea, oa­menii. Îți dai sea­ma de ce ești în stare când ești încercat. Altfel, poți să crezi despre tine multe.

– Ce mesaj le dai celor care te citesc sau îți văd spectacolele?

– Să nu țină pentru ei, să dea mai de­parte dacă le-a fost necesar. Nu știi niciodată cum poți ajuta pe altcineva, oferindu-i o carte care te-a marcat sau invitându-l la un spectacol sau un film care ți-a plăcut. Ce ții pentru tine se pierde. Ce dăruiești rămâne pentru totdeauna.

– Ce aștepți de la noul an?

– Sănătate. Să facem continuarea proiectului „Ca­re dintre noi”, pentru că este necesară. Să vin­dem 33.000 de cărămizi, cu 53 de Euro cărămida și să strângem banii pentru visul „Grivița 53” – pri­mul teatru construit împreună. Cam­pa­nia „Vin­dem cărămizi – Construim un teatru” demarează în februarie. De­­taliile sunt pe www. grivița53.ro. Și mai am o rugă, știe Dum­ne­zeu care, dacă se împlinește… o să afli. E important că nu am așteptări. Am do­rin­țe. Așteptările cre­ează nevroze. Dorințele creează speranță.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian