Un om mângâind o pisică? Înseamnă adesea un adult redevenit copil, reîntors la starea aceea pe care atunci când ai pierdut-o, te simți cumva… insignifiant. Într-o după-amiază, m-am trezit și eu că țineam în căușul palmelor un pui de pisică dăruit de cineva. Fusese deja examinat de un medic veterinar, fusese vaccinat, deparazitat, „lucea” de curățenie… deci, cred că nu prezenta vreun pericol să-l primesc în locuință. I se pusese și un nume: Flora. Nu am înțeles prea bine de ce Flora. Un ghemotoc de blăniță întunecată, dar nu foarte neagră, pentru că avea pe alocuri striații gălbui-portocalii, iar prin zona inimii i se zărea o pată decolorată, ca și cum ar fi avut o mică floare aranjată într-un buzunăraș de la piept. După mersul oarecum împleticit și tremurat, i-ai fi dat doar câteva săptămâni de la naștere. Un biet pisoi, numai ochii și urechile erau de el! Micuț și cam urâțel, cu o figură caraghioasă. Văzusem odată la televizor, așa, în treacăt, o rasă aparte, numită pisica vârcolac și mă temusem să nu fie și Flora ceva asemănător. Însă m-am mai liniștit când am citit descrierea din Internet a unor astfel de feline. Nu era cazul să-mi fac probleme.
Micuț, jucăuș și băgăcios. Ca toți pisoii din lumea aceasta. Mai că forfotea dintr-o încăpere într-alta cu agilitatea unei făpturi exotice și inconștiente. Existau și situații disperate când nu ajungeam să-l scot din colțurile pe unde se vâra uneori. Îndeosebi de sub pat. Crescând din ce în ce, tentativele ei, ale Florei, de a se furișa prin locurile nepermise de mine s-au înmulțit considerabil și au devenit exasperante. De câte ori deschideam ușa dormitorului, sărea peste papuci, printre picioarele mele, o zbughea înăuntru și dispărea în penumbra de sub pat. Ce sâcâitoare putea fi! Mă aplecam cu capul în jos lângă marginea patului, iar ea își fixa ochii în ochii mei. „Flora, fii drăguță și ieși de unde te-ai ascuns. Hai, fetiță, drăgălașa mea, ieși de-acolo ! Haide, hai Flora, vino încoace!” Încercam în fel și chip s-o ademenesc afară, fluturând niște ciucurași, fâșâind o hârtie mototolită, zornăind cheile atârnate de un breloc… Câteodată mergea cu păcăleala, câteodată nu prea, ba chiar nicidecum. Îi mai plăcea să-ncremenească într-o anumită poziție pe pervazul interior al unei ferestre, uitându-se în jos, înspre stradă. O stradă care i se înfățișa cam pustie în unele ore, fără oameni, fără copii, fără forfota lor pe trotuar, fără acel du-te-vino captivant al mașinilor! Doar suflarea vântului mai mișca frunzele din copaci. Și când se clătina o creangă pe care a poposit o pasăre, o surprindeam pe Flora tresărind și făcând un gest de pândă. Se ghemuia încordată, zbârlită, urmărind mărunta vietate din frunzișul de dincolo de geam. Îi observa mișcările, parcă atrasă de fâlfâirile aripilor, de țopăielile ei scurte, absorbită de vioiciunea cu care se deplasa printre rămurelele înfrunzite.
De la o zi la alta, mi se dezvăluia în pisicuța aceasta o ființă tot mai delicată și isteață, care pricepea aproape orice i se spunea. (Ce-i drept, și eu adăugam străduința mea să-i aduc lucrurile până la puterea sa de înțelegere.) Se înălța binișor, centimetru cu centimetru, i se lungea și coada… Încă nu avusese contact cu iarba, gâzele, cu pământul reavăn, cu ploaia, zăpada. Și faptul acesta întrucâtva mă îngrijora. N-a apucat nici să zburde în aer liber ori să se tăvălească în voie printre tulpinițe verzi și ierburi, sub cer senin! Un cer albastru, aceeași nuanță precum ceașca ei de băut apă. Aș numi-o pisică de apartament – la fel cum sunt plantele de apartament. Avea un profil fragil, subțire, și cu botișorul un pic orientat în vânt. Când mă ocupam de gătit în bucătărie, intra și ea în urma mea. Își întindea întâi una dintre lăbuțe, precum o mână precaută, ca să verifice dacă lăsasem ușa într-adevăr, cât de cât întredeschisă. O împingea cu capul și pătrundea până în preajma mea, cu pașii ei iuți, nezgomotoși. Executa impecabil o săritură peste canapeaua de lângă geam, se așeza cuminte pe pervaz și nu o mai dezlipeam de acolo nici cu duhul blândeții, nici dacă o strigam cu tonul meu cel autoritar. Stătea imobilă, fără nicio reacție. Alteori, își ridica spre mine nasul cârn, catifelat, pretinzând o mângâiere, iar eu nu întârziam s-o ating duios cu vârful degetelor pe după urechi – un semn de apropiere între noi amândouă. Între două suflete nițel mai sensibile!
Dar cel mai mult mă uimea delicatețea și suplețea cu care Flora se plimba printre obiecte diverse, printre pahare, ceșcuțe, ceas, bibelouri, ochelarii mei de soare, fără să le clintească sau fără să le spargă. Ca și cum era în elementul ei să umble cocoțată pe mobile. Probabil, fiind la o înălțime oarecare, se simțea stăpână pe situație. Și mai este ceva care mă umplea de admirație: știa să asculte. Mă privea insistent, dar și liniștit totodată, cu ochii săi rotunzi, perfect rotunzi, curioși și întrebători, încât tu ai impresia că ai putea până și să dialoghezi cu ea. Și chiar mă străduiam să-mi pregătesc câteva fraze explicative care, însă, sfârșeau prin a deveni interminabile, încâlcite, ce mai!, niște aiureli: îi vorbeam despre ce mi-am pus în gând să fac bunăoară azi, despre cât de luminoasă ori ploioasă se arată ziua în curs, despre…
Din nou dimineață. O dimineață însorită în care mă decisesem pentru irezistibila cafea ușor îndulcită cu o linguriță de miere. Numai că ducându-mă să încălzesc apă în ibric, am găsit la geam plasa-apărătoare de țânțari și de alte insecte desfăcută din încuietoarea sa și trasă larg deoparte, iar Flora lipsea. Am cotrobăit după ea până și prin spatele frigiderului și-n debara, printre pantofi și cutii de carton. Dar Flora nu se ivea de nicăieri. Mi-am extins căutările în jurul blocului, pe străzi, parcurgând distanțe lungi. Oare am pierdut-o definitiv pe Flora? În clipele acelea, sufeream din cauza deznădejdii că n-o voi revedea vreodată.
Nu știu nici azi ce s-a petrecut. Fuga Florei presupun că a fost mai degrabă un mod nevinovat de a descoperi, pentru prima dată, senzația unei evadări, un sentiment de schimbare sau poate… o ieșire într-un alt spațiu, unul nou, neprevăzut, complet necunoscut. Ca un început de aventură. Început pentru ea? Pentru mine? Nu se poate explica nimic. Cel puțin așa mi se pare.
ADRIANA CHRISTESCU – București
