2021 ar trebui să fie anul în care se așează bazele reconstrucției instituționale a statului român. „Sistemul” inaugurat în 1990 și-a arătat integral limitele. În cele trei decenii de postcomunism, România a înaintat prea puțin pe calea unei dezvoltări veritabile, care să o apropie de grosul plutonului țărilor UE, organizația continentală din care face parte. „Sistemul” a făcut ca milioane de români să-și părăsească țara în căutarea unui trai mai bun pe alte plaiuri. „Sistemul” a blocat toate încercările de construire a unei infrastructuri moderne, care să dinamizeze economia, să integreze definitiv provinciile istorice ale țării prin facilitarea unei circulații rapide a mărfurilor și ideilor. „Sistemul” a frânat apariția și dezvoltarea unei „clase de mijloc”, de producători întreprinzători, capabili să valorifice eficient resursele locale. În toate democrațiile consolidate, clasa de mijloc este cea care garantează stabilitatea socială și libertatea indivizilor. În România, „moștenitorii comunismului” (foștii nomenclaturiști PCR și foștii securiști) au impus, în locul unei harnice clase de mijloc, o birocrație parazitară „de aparat”, o oligarhie care a ocupat toate instituțiile statului, le-a transformat în surse de venituri facile pe seama cetățenilor de rând. Expresia politică a moștenitorilor comunismului a fost „partidul” (devenit în final PSD), însoțit de alte câteva formațiuni partinice conjuncturale, diversioniste, cu rolul de a bloca (re)apariția unor grupări de gen veritabile. „Partidul” a legiferat clientelismul, a ocupat cu oamenii săi toate instituțiile statului, a securizat dominația oligarhiei. România este, probabil, singura țară din UE în care „lucrătorii la stat” câștigă mai mult și mai bine decât cei din sectorul economiei particulare, deși aceasta asigură, prin taxele și impozitele plătite de ea, veniturile „aparatului”. Nu este de mirare că țara a ajuns „oaia neagră” a Europei, ocolită de investitori și părăsită de cei mai activi cetățeni ai ei. Alegerile din 2020 au indicat o trezire (parțială și limitată) a societății românești. Chiar dacă, în ciuda resetării sale, PSD-ul nu a reușit să câștige parlamentarele cu acea majoritate care să-i asigure accesul la guvernare, el rămâne principala forță politică a momentului. Toate instituțiile acestuia, de la CCR la Curtea de Conturi, de la agențiile centrale, la majoritatea administrațiilor locale, sunt deținute de reprezentanții și clienții săi, plantați acolo în cei treizeci de ani de dominație neîntreruptă a sa. Oligarhia postcomunistă guvernează neîntrerupt țara prin eșaloanele instituționale capturate, de la începutul „noii democrații”, de ea. O „normalizare” a României nu se poate realiza fără o radicală reconstrucție a sistemului instituțional al statului, fără ceea ce am numit (poate prea încrezător în puterea societății civile de a convinge politicienii) o „revoluție administrativă”. Coaliția partidelor de dreapta, actualmente la guvernare, este fragilă, atât în parlament – unde nu are acea majoritate care să-i permită impunerea unor necesare modificări constituționale, cât și în raporturile dintre componentele ei interne. În anul (2020) în care a guvernat minoritar, PNL-ul a fost obligat de situație (neașteptata pandemie, obligațiile legislative moștenite de la PSD, prăduirea fondului de rezervă al statului de către liderii aceluiași partid) să realizeze o „gestiune de avarie”. Bâlbele și unele presiuni ale susținătorilor săi în probleme administrative l-au costat pierderea primului loc în opțiunile electoratului la alegeri. Izolarea față de guvernarea liberală și competiția orgoliilor din interiorul structurilor sale au făcut ca și USR-Plus să nu atingă procentul electoral pe care îl spera. Doar UDMR-ul și-a păstrat impactul obișnuit. În constituirea alianței de guvernare și, ulterior, în formarea guvernului condus de Florin Cîțu, cu eșaloanele administrative subordonate lui, au apărut, inevitabil, probleme legate de acomodarea programelor fiecărui partid și de „repartizarea demnităților”. În PNL, partid cu experiență la guvernare și cu politicieni hârșiți în meandrele funcționării administrației românești, au clocotit nemulțumiri legate de prestația liderului oficial, Ludovic Orban, care n-a obținut la negocierile pentru constituirea coaliției partea cea mai „mănoasă” a sistemului administrativ. Orban a fost, totuși, politicianul care a reușit, în trecutul mandat parlamentar, să impună răsturnarea guvernării PSD-iste și preluarea șefiei administrației de către liberali. O scoatere a lui din joc, în această etapă, ar arăta că PNL-ul a început să preia metodele PSD-iste de selectare și alegere a conducătorilor. Poate că singurul reproș valabil care i s-ar putea aduce guvernării minoritare a liberalilor de până la alegerile din 2020 este faptul că nu au întocmit, în urma unei auditări severe, o „carte neagră” a efectelor la zi ale administrațiilor PSD-iste. O prezentare crudă a realității politico-administrative a țării ar fi oferit baza cea mai sigură pentru justificarea proiectelor concrete de reformare radicală a administrației țării. Programul comun de guvernare al alianței PNL-USR-Plus și UDMR conține, într-adevăr, o serie de propuneri absolut necesare pentru „normalizarea” țării și demolarea sistemului parazitar de prăduire a resurselor ei. De la refacerea corectă a legilor Justiției, mutilate interesat de PSD, la restructurarea profundă a sistemului de salarizare și pensionare din sectorul public, de la reducerea pe criterii de competență a supergonflatei birocrații instituționale, la simplificarea și eficientizarea actului administrativ, totul trebuie realizat rapid și fără ezitare. Va fi însă capabil premierul Cîțu să își țină uniți membrii cabinetului său și, concomitent, să convingă pe liderii celor trei formațiuni ce îl sprijină, de ordinea priorităților în acțiunea guvernamentală de reconstrucție administrativă? Vor putea oare miniștrii liberali, usr-plusiști, udmr-iști să-și atingă obiectivele, acum, când descoperă că există o presiune a personalului administrativ din subordinea lor, pentru păstrarea statu-quo-ului? Va tăia, de exemplu, în carne vie, d-l Claudiu Năsui, ministrul Economiei, care a descoperit că în instituția sa sunt direcții și servicii care, de ani de zile, nu fac absolut nimic? Va merge d-na Raluca Turcan, titulara Muncii, până la capăt cu reformarea sistemului de pensii, care le asigură unui număr de 10.000 de „aleși” venituri de zeci de ori mai mari decât cele ale unor milioane de bătrâni ai țării? Va face d-l Stelian Ion, ministrul Justiției, reforma prin care aberații juridice introduse în legislație de „oamenii lui Dragnea” vor fi eliminate? Vor putea oare fi absorbite cele optzeci de miliarde de euro pe care UE le-a pus la dispoziția țării pentru relansarea economiei? Problemele sunt multe și grave, iar efectele pandemiei le complică și mai mult. Cel puțin până la implementarea acestor prime schimbări, alianța de guvernare ar trebui să funcționeze solidar. Orice tergiversare, orice ezitare în punerea lor în aplicare se va întoarce împotriva ei. Deocamdată, coaliția are avantajul că este la început de mandat. Eșecurile, involuntare sau provocate, vor duce la destrămarea ei.
