ALINA HUȚU: „Sunt legată de Botoșani, dincolo de cuvinte și geografie”

„Asemănarea cu doamna Sofia Vicoveanca mă onorează nespus”

– Apariţiile tale în emisiunile de muzică popu­ lară de pe micul ecran ne duc cu gândul la marea in­ terpretă a folclorului bucovinean, Sofia Vico­ vean­ ca. Asemănarea aceasta e o simplă în­ tâm­plare sau ţi-ai făcut din doamna Vicoveanca un model?

– Cu siguranţă, doamna Sofia Vicoveanca este un model pentru noi, toţi, şi cu atât mai mult pentru tine­ rii care păşesc pe drumul folclorului autentic. Însă, în ceea ce privește asemănarea fizică, de atitu­dine, cu doamna Vicoveanca, ea e nativă. Pur şi simplu, aşa arăt eu, ăsta mi-e fe­ lul! (râde) Dar, evi­dent, această asemănare cu doamna Sofia Vico­ veanca, pe care foarte multă lumea mi-o pome­neș­te, mă onorează și mă bucură nespus. Încă de când eram în facultate, colegii din Cluj, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, îmi ziceau că am aceeaşi prestanţă, ba chiar şi aceeaşi statură ca doamna Sofia Vicoveanca!   

– Te-ai născut în Botoşani, un oraş care și-a păs­ trat vechimea și frumusețea și care are o is­ torie culturală bogată. E suficient să rostim nu­ mele lui Eminescu, Enescu sau Iorga, ca să înţe­ le­ gem regalitatea spirituală a locului. Tradiţia aceas­ ta nobilă te influenţează în vreun fel, te ambiţionează?

– Eu cred că locul naşterii îşi pune o amprentă puternică asupra noastră. Energia lui îţi curge prin vene toată viaţa, devine a ta, într-un mod subtil şi special, şi nu te mai părăseşte niciodată, indiferent pe unde te vor purta paşii. Iar eu simt asta, simt că sunt legată de Botoşani dincolo de cuvinte şi de geografie, simt că locul ăsta, plaiurile astea ale Mol­ dovei, pe care m-am născut, m-au făcut, în mare măsură, omul şi artistul care sunt azi. Datorez enorm Botoşanilor, inclusiv pentru tradiţia cultu­ rală şi spirituală care mi-au stabilit un reper înalt, o ştachetă de valoare spre care să tind. Sincer, sunt foarte fericită şi mândră că m-am născut în Boto­ şani. Iar moştenirea asta moldo­ ve­ nească, atât de bogată şi de preţioasă, am con­ şti­ entizat-o cu atât mai mult a­ tunci când am ajuns în Cluj, la facultate, şi, după o vre­me, domnul pro­ fesor de la „di­ ri­ jat-cor”, Cornel Gro­ za, actualmente di­ rijorul corului Filar­ mo­ nicii din Cluj, mi-a spus: „Alina, tu eşti un reprezentant de seamă al Moldovei şi al Botoşaniului! Să nu uiţi asta!” Doamne, ştii ce gre­ u­ tate au avut cuvin­ tele astea pentru mi­ ne?! Mi-au crescut aripile până la cer, dar m-au făcut să şi înţeleg că eu chiar am o respon­sa­bilitate faţă de truda îna­ intaşilor mei de pe tărâm cultural. Iar asta m-a ambiţionat să studiez şi mai mult, să mă cufund şi mai în profunzimi, în ceea ce priveşte cerce­ tarea folclorului vechi…

– În ciuda vechimii, a culturii și a fru­ mu­seții lui, Botoșaniul nu se bucură to­tuși de respectul pe care îl merită. De ce?

– Într-adevăr, în prezent, majoritatea veşti­ lor care se aud dinspre Botoşani nu sunt prea bune, dar dincolo de problemele economice, aici încă se întâmplă multe lucruri frumoase şi valoroase, în sfera culturală. Atât doar că ele sunt adesea tre­ cute cu vederea, poate din cauza tăvălugului vie­ ţii cotidiene, care scoate în prim-plan chestiunile nega­ tive, poate şi pentru că sun­ tem departe de Capitală, acolo unde ceasul dă ora exactă. Dar e păcat… E păcat că lumea uită că noi, în Botoşani, avem o Filarmonică extraordinară, avem Teatrul „Mi­hai Eminescu”, avem un teatru de păpuşi, avem Or­ chestra „Rapsozii Botoşanilor”, a cărei faimă a ajuns până foarte departe, avem Şcoala Populară de Arte „George Enescu” şi alte instituţii de cultură care fac lucruri cu-adevărat minunate, ce-ar merita să fie aflate.

„Am crescut în casă cu cântecul popular”

– Când ai simţit că te atrage cântecul popu­ lar, Alina? Din câte ştiu, moşteneşti talentul muzical din familie: tatăl tău e sa­ xofonist, iar bunicul a fost clarinetist.

– Într-adevăr, mu­ zica a fost foarte pre­ zentă în fa­ milia noas­ tră. Eu am crescut în casă cu cântecul popu­ lar şi probabil că el mi s-a lipit de suflet încă dinainte să-mi dau seama. Totuşi, nu către el m-am îndreptat prima dată, ci către muzica clasică. Când eram la grădi­ niţă, educatoarea i-a spus mamei că „ar trebui s-o daţi să facă muzică, fiindcă are ta­lent” şi-atunci, când a fost să intru la şcoală, ma­ ma m-a înscris la Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, la secţia de pian. Aşadar, în primii doisprezece ani de şcoală, eu am trăit şi-am respirat doar muzică clasică! Abia când a fost vorba să dau la facultate – am optat pentru Pedagogie Muzicală – şi a trebuit să aleg modulul de specializare, când am vă­ zut pe listă „Cânt popular”, am simţit, din in­ terior, că „Ăs­­ta e pentru mine!”. Mai ales că la pro­ ba de apti­tu­dini vocale luasem cea mai mare notă! Închi­pu­ieşte-ţi! Eu, care de pian şi de muzică cla­ sică nu mă desprinsesem niciodată! Doar prin casă mai cân­tasem, aşa, pentru mine, câte-un refren din vre­un cântec popular! Acesta îmi era însă datul cel ade­vărat! Am înţeles asta în foarte scurt timp, pen­tru că m-am îndrăgostit ireme­ diabil de folclor.   

– Aşadar, în cazul tău, prima întâlnire cu publicul n-a fost pe prispa casei buni­ cilor, ci pe o scenă adevărată.

– Adevărat! În calitate de interpretă de folclor, întâia dată m-am întâlnit cu publi­ cul la primul spectacol „cu şcoala” în pri­ mul semestru de facul­ tate. În afară de ceea ce am cântat în grup, am pri­ mit şi o melodie solo, din folclorul bistriţean. Asta întrucât în fiecare semestru studiam muzica din câte o regiune a ţării şi s-a nimerit că atunci, în acea perioadă, învățasem despre fol­ clo­ rul bistri­ţean. Aşa­ dar eu, moldo­ veanca din Boto­ şani, am debutat pe scenă cântând un cântecel din Bistriţa! Şi după ce am încheiat, lumea nu se mai oprea din aplaudat. Eu mă retră­ sesem deja, în rând cu colegii mei, dar oamenii tot băteau şi băteau din palme. Doamne, am fost atât de fericită, da’ par­ că-mi era şi ruşine, că programul spectacolului trebuia să con­­tinue şi publicul tot aplauda! (râde) Apoi, ca primi paşi în carieră, socotesc şi incursiu­ nile prin ţară cu Ansamblul de Muzică Tradiţională Româ­ nească „Icoane”, al Academiei din Cluj, con­ dus de domnul Ioan Bocşa. Mi-au rămas în suflet mai ales amintirile din iernile când mergeam la colindat, peste tot pe unde ne invita lumea: melea­ gurile erau albe, ca într-un vis, noi eram fericiţi şi emoţionaţi, iar oamenii ne primeau cu atâta căldură şi erau atât de bucuroşi de cântul nostru… Şi ştii ce e frumos? Că şi azi, din când în când, şi eu, şi foştii mei co­ legi, care ne-am desprins de Cluj, mai reuşim să ne mai adunăm şi să mai cântăm împreună cu an­ sam­ blul „Icoane”. Iar asta, mie, cel puţin, îmi dă un sentiment atât de cald şi de viu… Reuniunile astea mă emoţionează într-un mod foarte special.

„Alina, când vei fi mare, trebuie să mergi la Academia din Cluj”

– Ești moldoveancă, dar ai terminat fa­ cultatea la Cluj, unde printre profesori l-ai avut, așa cum spuneai, şi pe marele interpret Ioan Bocşa. Foar­te mulți moldoveni își fac studiile universitare la Cluj. De ce?

– Întâiul meu profesor de pian, cu care m-am pregătit nouă ani, a făcut facultatea la Cluj şi mereu îmi spunea „Alina, când vei fi mare, şi tu tot la Academia din Cluj ar trebui să mergi. Să vezi că acolo oamenii sunt altfel!”. Peste ani, când am ajuns la Academia din Cluj, am văzut că domnul profesor avusese dreptate. Într-adevăr,    acolo, în Cluj, s-au adunat oameni din multe zări, s-au amestecat mai multe culturi, şi atmosfera era deosebită. Iar clujenii sunt oameni deschiși și afectuoși, de care m-am lipit ușor cu sufletul. În Cluj am întâlnit oa­ meni deosebiţi, de la care am simţit că aveam ce să învăţ. Aşa că amintirile mele din Cluj sunt minunate.

– N-ai găsit nicio diferenţă marcantă între ardeleni şi moldoveni?

– Doar aceea că ardelenii sunt mult mai domoli decât noi, moldovenii, care suntem iuţi. Şi poate şi faptul că ardelenii sunt mai calculaţi şi mai calmi și iz­ butesc fără greş să facă lucrul pe care şi l-au pus în minte, chiar dacă uneori poate să le ia mai mult timp. Însă, până la urmă, niciuna dintre diferenţele astea nu e importantă. Indiferent din ce regiune ar fi omul, că-i moldovean, transilvănean, oltean, bă­ năţean ori regăţean, important e ca el să fie om, im­ portant e să fie cu sufletul curat, cu bunătate, cu dorinţă de muncă şi să-şi respecte cuvântul dat.

„Ioan Bocșa întruchipează pentru mine ideea de maestru”

– Ce-i datorezi Clujului pe plan muzical?

– Clujul a însemnat enorm pentru mine şi din acest punct de vedere. Anii studenţiei au reprezentat o experienţă unică şi esenţială din existenţa mea de artist – şi aici mă refer şi la cei trei ani pe care i-am urmat la filiala din Piatra Neamţ a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, cât şi la ultimii doi ani, cei din Cluj –, tocmai datorită dascălilor minunaţi pe care i-am avut, în frunte cu domnul pro­fesor Ioan Bocşa, omul care pot să spun că în­truchipează, pentru mine, ideea de ma­estru. De la dom­ nul Bocşa am avut şi am în­că de învăţat enorm. E un profesor ex­traordinar: drastic, sever, dar cu enormă dă­ruire şi cu ştiinţa rară nu doar de a te informa, ci şi de a te forma pe tine, tânărul student, ca om. E un muzician foarte serios şi concentrat, care niciodată nu face rabat de la cea mai înaltă calitate. La dânsul nici nu se pune problema de „lasă, că merge şi-aşa”. Pe de altă parte, e un om incredibil de vesel şi de viaţă! După spectacole, ne adu­nam cu toţii, cei din ansamblul „Icoa­ne” şi gazdele noas­ tre de pe unde mer­geam, aşa, ca să ne relaxăm după tensiunea şi emoţiile de pe scenă. Ei, şi cine crezi că era sufletul dis­ tracţiei, cine ştia cel mai bine să destindă atmosfera, cine era cel mai plin de poante şi cine râdea cel mai mult, molipsindu-ne pe toți? Domnul pro­ fesor Bocşa! Domnul Bocşa este o co­ moară de om şi un model la care eu mă ra­ portez şi azi. Dacă mă trezesc într-o si­ tuaţie complicată, când nu ştiu încotro s-o apuc sau cum să descurc lucrurile, încerc să mă liniştesc puţin şi mă întreb: „Oare domnul profesor cum ar proceda? Dânsul ce decizie ar lua? Care variantă i s-ar părea dânsului cea mai corectă?” Destinul a fost foarte bun cu mi­ ne pentru că mi l-a scos în cale pe domnul profesor Ioan Boc­şa. Şi pentru că, la nişte ani distanţă, mi-a mai scos în cale încă un om cu totul şi cu totul deosebit: pe maestrul Ioan Cobâlă, un profesionist desăvârşit şi o persoană de o generozitate extraor­ dinară. Pe dân­sul l-am cunoscut când am devenit profesoară la catedra de Cânt Popular, la Şcoala Populară de Arte „George Enescu”. Ajunsă acolo, am constatat că aveam nevoie de materiale didactice şi, pentru că nu aveam la cine să apelez, mi-am luat inima-n dinţi și m-am dus la Orchestra „Rapsozii Botoşa­ nilor”, pe care dânsul o conduce de foarte mulţi ani. I-am bătut la uşă, i-am explicat situaţia, l-am în­ trebat dacă ar putea să mă ajute, iar dumnealui a zis pe loc: „Da! Sigur că da!” Şi mi-a adus o mul­ ţime de ma­teriale didactice. Apoi am păstrat legă­ tura şi, du­pă un timp, am îndrăznit să-i spun că îmi doream foar­te mult să-mi strâng material ca să-mi fac un album, iar dumnealui, din nou, mi-a oferit aju­ torul său. Aşa am reuşit să realizez „Sângură, cu gura me”, un album care nu doar că a ieşit întru to­ tul pe su­fletul meu, dar a marcat şi o premieră în sfe­ ­ ra fol­clorului, în sensul că a fost prima cola­ borare dintre ma­estrul Cobâlă şi Orchestra „Lău­ ta­ rii” din Chi­şi­nău, condusă de maestrul Nicolae Bot­ gros: toată scri­itura muzicală îi aparţine maestrului Co­ bâ­ lă – tot ce ţine de note şi orchestraţii, cât şi par­ te din li­niile melodice –, iar interpretarea muzicală le apar­ţine „Lăutarilor”. Şi, în continuare, maestrul Co­ bâlă şi cu mine suntem aproape profesional, în­ tru­ cât eu sunt solistă a Orchestrei „Rapsozii Botoşanilor”.

„Folclorul autentic trebuie să continue să existe”

– Să faci studii superioare în folclor nu este, în societatea în care trăim, o alegere puţin hazar­ da­ tă? Crezi, cu-adevărat, în viitorul muzicii popu­lare?

– Cred enorm în necesitatea ca folclorul auten­ tic să fie conservat şi să continue să existe. Pentru că el este o parte esenţială din identitatea noastră de români. Din acest motiv, de ceva timp, am în­ ceput să fac o muncă de cercetare aprofundată, să scotocesc, practic, arhivele şi să scot la lumină nişte bijuterii folclorice, a căror splendoare şi rafi­ nament arată ce cultură bogată şi valoroasă avem noi, nea­mul românesc. Parte din acest material doresc să-l folosesc pentru un al doilea album muzical, iar cor­pul complet intenţionez să-l utilizez într-o lucrare de doctorat, astfel încât această cercetare să le fie accesibilă şi altor persoane inte­ resate în mod real de folclorul autentic. Chiar am discutat despre planul lucrării şi cu domnul pro­ fesor Bocşa, l-am rugat să mă călăuzească puţin în ceea ce priveşte structura tezei, şi cred că sunt pe drumul bun.

– Aşadar, dincolo de mizeriile care predomină în emisiunile de folclor de la televizor, mai există încă o lume a muzicii populare în care se res­ pectă valorile, o lume diferită de cea a strică­ torilor de folclor care inundă micul ecran?

– Din păcate, profesionişti sunt din ce în ce mai puţini. Foarte puţină lume mai atribuie valoare fol­ clorului românesc autentic. Ceea ce este al nostru, al ro­ mânilor, e, în cea mai mare măsură, desconsiderat. De-as­ta, în muzică, avem ne­ voie nu de nişte ins­ truc­ tori, cum sunt cei mai mulţi, ci de dascăli buni, adică de profesori cu şcoală de spe­cialitate, care să ştie ce înseamnă folclorul autentic şi care să le facă tinerilor cunoştinţă cu el. Şi avem ne­voie de muzicieni adevăraţi, căci suntem inun­daţi de tot felul de in­di­vizi fără şcoală, care se trezesc peste noapte că sunt „artişti populari”, că sunt, pasămite, şi com­ po­ zitori, şi textieri, şi orchestratori, şi scot de-a valma melodii despre fratele plecat în Spania, despre iubita trădătoare etc. Jale mare, dar jale pe bani! Şi, nu în ultimul rând, şi televiziunile şi radiourile ar tre­ bui să aibă mai mare grijă la ce şi pe cine difu­ zează. Că dacă la televiziune şi la radio primim pe oricine şi cu orice fel de muzică doar pentru că acele persoane au bani în buzunar şi plătesc, atunci nu putem să avem pretenţie de la public să preţuiască şi să solicite folclor au­tentic românesc. Publicul se educă – îţi spun asta din experienţă directă. Am văzut de nenumărate ori care este reacţia oamenilor, când le cânţi melodii populare autentice. Este ceva care, pur şi simplu, te cu­ tremură! Se uită la tine şi parcă nu le vine să crea­ dă ce aud! Şi imediat încep să vibreze, să rezoneze cu muzica asta, care e cu-adevărat a noastră. Puterea folclorului autentic, a muzicii noastre româneşti, este unică! Ea e scrisă în noi, în sângele nostru! Sigur, lumea se modernizează, ceea ce e firesc, lumea s-a globalizat, dar asta nu înseamnă că trebuie să eliminăm fondul cel bun, că trebuie să dăm deoparte tradiția. Ea reprezintă rădăcinile noastre, iar un popor, dacă-şi retează rădăcinile, n-are cum să mai crească, să se mai dezvolte, nu poate decât să piară.

– Deci acesta e marele tău vis muzical, să ajuţi la conservarea folclorului?  

                    – Exact! Pe mine nu mă interesează nici faima, nici să fac averi, pe mine mă interesează să am un trai decent şi să aduc respect față de înaintașii noştri, a căror valoare o cunoaştem şi prin folclor. Vreau să ajut, după puterile mele, la conservarea folclorului autentic, care, repet, e o parte esenţială din identitatea noastră de români.

„Pe primul loc în viața mea e familia”

– Dar, dincolo de muzică, Alina, ce mai încape în viaţa ta?

– Şi mai multă muzică! (râde) Fiindcă eu repet zi de zi – pentru performanţă, glasul trebuie antrenat zilnic, regimul de studiu e acelaşi cu regimul de antrenament al unui sportiv. Altfel, pe primul loc în viaţa mea este familia: părinţii mei dragi, fratele şi sora mea, care sunt căsătoriţi la rândul lor, fiicele mele, Teo şi Sofia, care au 21 şi 13 ani, şi „mezina” Tina, căţeluşa noastră de 5 ani, care este şi ea „fetiţa lu’ mama”. În rest, marea mea bucurie, ca şi a fe­ telor mele, sunt ieşirile în natură. Chiar şi incursiu­ nile mai scurte, prin împrejurimile Botoşaniului – aşa cum au fost cele pe care le-am făcut în 2020, din cauza pandemiei – îmi umplu sufletul de bine şi de linişte şi-mi dau o energie fantastică. Şi mai există ceva care mă ajută enorm să-mi păstrez tonusul şi fizic, şi psihic: sportul, mai precis gimnastica aerobică. Fac sport în mod susţinut de nouă ani, iar beneficiile pe care le-am constatat sunt extraordinare!

– Aşadar, Alina, tu ce zici: să sperăm în vremuri mai bune?

– Eu am nădejde! Ştii cum se spune: după orice furtună, răsare soarele! Nu se poate să nu scăpăm şi de pandemia asta, şi de restricţiile ei. Până atunci însă, eu zic că trebuie să ne educăm ast­fel încât să fim liberi în minte şi în suflet şi să fim mai aproa­ pe cu inima unii de alţii. Şi trebuie să mun­cim! Că, dacă doar stăm şi ne lamentăm, bine nu ne va fi. Să muncim în casă, pe lângă casă, fie­care unde, cum şi cât poate, dar să muncim. Astfel ne ajutăm şi în ceea ce priveşte traiul zilnic, şi în ceea ce priveşte starea psi­ hică. Dacă munceşti, în­chizi uşa gândurilor negre.