„Aleanul” ciobănesc de munte a devenit, pas cu pas, o amintire. Iată-l cum suna: „Zi și noapte-afară,/ Soartă grea și-amară,/ Nume de ocară!/ Viață cu mult chin,/ Pâinea-i cu pelin/ Suflet cu suspin!”. Cine îl mai cântă astăzi? Marele „academician al vieții de munte”, membru al Academiei Române, profesorul Radu Rey, președintele Forumului Montan din România, deplânge ignoranța majorității guvernelor de după 1989 față de viața ciobănească. România a ajuns să urmeze exemplul trist al Cehiei, Slovaciei, Poloniei și Franței, foste ținuturi istorice ale ciobăniei de munte, care sunt astăzi patrii triste ale munților părăsiți. Depopularea munților, în anii 60-70, a adus în aceste țări coborârea muntelui la șes. În România, după 1990, guvernele privatizărilor prin distrugere au pus în operă exemplul nefericit al Occidentului. Politicienii francezi, cehi, germani sau spanioli, speriați de consecințele catastrofale ale părăsirii munților, au încercat să repare marea greșeală a înaintașilor lor, dorind să repopuleze zonele montane cu localități, activități economice și valorificări de ordin ecologic. Din nefericire, intențiile s-au dovedit a fi imposibil de pus în practică fără oameni care să fi fost crescuți și adaptați din copilărie la condițiile de munte. Altfel spus, s-a observat că, din oameni crescuți și formați în zona de șes, niciodată nu vor putea fi formați oameni de munte. Și în România, la o altă scară, problema a fost experimentată, iar eșecul a fost total. Cu excepția miniștrilor Agriculturii Valeriu Tabără, Daniel Constantin, Achim Irimescu și Petre Daea, guvernele n-au fost în stare să înțeleagă particularitățile zonei montane. În consecință, ea se află într-un accentuat declin. Ocupând o treime din teritoriul național, muntele ar fi trebuit să aibă ministerul său, intitulat simplu: Ministerul Muntelui. Un pensionar din Suceava, Vasile Turculeț, vorbind despre sine, se exprimă direct: „Sunt greu de oprit atunci când este vorba de oieritul montan. Declar cu multă revoltă că UE și, după ea, România, au finanțat din ignoranță, la egalitate, oile de munte și suratele lor de la câmpie. În prezent, întregul oierit românesc, de la munte până la mare, este tratat în același mod, deși diferențele între oieritul de munte și cel de câmpie sunt enorme”. Din cauza unei proaste legislații, primăriile de munte din România cumpără oi la grămadă, fără a se preocupa de selecția lor de rasă, încasând astfel bani de la UE. Le cumpără și le trimit la pășunat în câmpie, unde este mai ușor. Are loc o hoție cu ajutor european, în urma căreia munții rămân pustii, cotropiți de vegetație sălbatică. Munți mari, precum masivul Călimani și Munții Căpățânii, care găzduiau peste 200 de mii de oi fiecare, sunt acum pustii. Nu mai sunt oi, nu mai sunt ciobani și baci consacrați, nu mai este populație de munte, nu mai sunt câini „de întors”. Dezastrul este aproape. Dacă nici guvernul Cîțu nu salvează muntele, istoria de mii de ani a ciobănitului se oprește. Doamne, salvează munții noștri!
Romanian