Tragedia de la spitalul „Matei Balș” nu este doar un accident. Venită la trei luni după o tragedie similară, petrecută la spitalul din Piatra Neamț, ea nu mai poate fi considerată o simplă coincidență. Întregul sistem sanitar al României este un sistem bolnav, și asemenea „accidente” au început să devină regulă. O „zicătură” circulă de mai multă vreme printre cetățeni. „Te duci la spital să te vindeci și te întorci mort!”. Spitalele românești au devenit, și nu de ieri, de azi, adevărate bombe epidemiologice, cu dotări tot mai precare. Chiar și atunci când, sub presiunea unor evenimente precum cele de la „Colectiv” sau „Matei Balș”, administrația aduce dotări moderne, de ultimă oră, cele mai multe ajung să zacă prin depozite, pentru că nu se găsesc fonduri pentru instalarea lor sau specialiști instruiți să le folosească. Cine are curiozitatea să privească înapoi, spre trecutul recent, poate constata că în cele trei decenii de postcomunism, degradarea sistemului sanitar a crescut progresiv, iar „accidentele” și-au mărit frecvența. Ca și infrastructura transporturilor ori a învățământului, sistemul sanitar a fost neglijat, lăsat să se descurce cu mijloacele proprii. Și aici, ca în toate celelalte domenii ale vieții sociale, s-au dat destule „tunuri”, s-au făcut „privatizări”, mai mult sau mai puțin discrete, au dispărut dotări. Producția farmaceutică și cea de instrumente medicale au fost falimentate sau „reorientate” în funcție de interesele unor privați care „s-au orientat”, iar unele unități medicale au fost obligate, pentru a supraviețui, să se „autofinanțeze”, deși sistemul asigurărilor de stat a rămas, în continuare, în vigoare. Oameni fără nicio legătură cu domeniile pe care le administrează au devenit peste noapte „manageri” ai instituțiilor esențiale ale statului, șefi de direcții, consilieri și consultanți, negociatori cu „serviciile externalizate” etc. având dreptul de a utiliza aproape după bunul plac fondurile, distribuite și „redistribuite” de administrația națională, salarii și pensii nesimțite, sporuri și indemnizații „de risc”, la care truditorii de rând nici nu pot visa, singura „obligație” a acestei categorii sociale „nobiliare” fiind să „vegheze” la stabilitatea „sistemului”, să „strângă rândurile” în momentele de cumpănă, „în jurul partidului”, să „închidă ochii” la mânăriile pe care mai-marii acestuia le fac. Nu e de mirare că, după treizeci de ani de postcomunism, forțele active ale României se scurg în străinătate, iar viața celor rămași în țară a devenit o „luptă pentru supraviețuire”, la dispoziția unei administrații prădalnice și arbitrare.
Dezastrele în serie din sistemul sanitar au fost – și sunt – dezastre anunțate. Cu „manageri de spitale” aleși „pe sprânceană” pentru fidelitatea față de șefii politici, cu „directori” care utilizează fondurile de investiții după cum „îi taie capul” (capul acelorași șefi, să ne înțelegem), cu contractori de dotări și medicamente interesați în „preferințe” și arbitrari în decizii și, în fine, cu miniștri preocupați doar „să dea bine la partid” și să mențină fidelitatea clientelei personale, era normal ca sistemul să dea chix. Pandemia Covid 19 a dus la limita absolută rezistența lui, l-a împins pe buza prăpastiei. Spitalele înțesate de virusuri diverse, povârnite și coșcovite de lipsa oricăror reparații temeinice, cu dotări disfuncționale sau primitive, cu un personal dezabuzat, lipsit de stimulente corecte și adesea deprofesionalizat, nu au mai putut face față situației. Procentul de 5-6% din bugetul de stat, drenat spre domeniu, de toate guvernările postdecembriste s-a vădit – în mâinile unei birocrații parazitare și prădalnice – cu totul insuficient. De ani de zile, mai ales înaintea alegerilor, politicienii anunță resetarea sistemului, construcția de noi unități spitalicești și achiziționarea de tehnologie medicală ultraperformantă. Chiar dacă au mărit salariile medicilor și ale personalului sanitar, niciuna dintre celelalte promisiuni nu a fost ținută. Proiectatele (opt) spitale regionale au rămas pe hârtie, infrastructura sanitară este derizorie și folosită derizoriu.
România are nevoie de o revoluție administrativă. Numai cu o birocrație redusă, responsabilă și strict specializată, selectată pe criterii de performanță și eficiență, țara se poate „normaliza”. Fără ea, cu cârpeli și haos administrativ, cu „învârteli” politice de circumstanță, dezastrul produs acum în „sistemul sănătății” se va generaliza.
