Avem nevoie de o revoluție administrativă

Tragedia de la spitalul „Matei Balș” nu este doar un accident. Venită la trei luni după o tragedie si­mi­lară, petrecută la spitalul din Piatra Neamț, ea nu mai poate fi considerată o simplă coin­cidență. Întregul sistem sanitar al României este un sistem bolnav, și asemenea „accidente” au în­ceput să devină regulă. O „zicătură” circulă de mai multă vreme printre ce­tățeni. „Te duci la spital să te vindeci și te întorci mort!”. Spitalele româ­nești au devenit, și nu de ieri, de azi, adevărate bom­be epidemiologice, cu do­tări tot mai precare. Chiar și atunci când, sub pre­siu­nea unor eve­nimente precum cele de la „Colectiv” sau „Matei Balș”, ad­mi­nis­trația aduce dotări mo­derne, de ultimă oră, cele mai multe ajung să zacă prin depozite, pentru că nu se găsesc fonduri pentru instalarea lor sau specia­liști instruiți să le fo­losească. Cine are curio­zitatea să priveas­că înapoi, spre trecutul recent, poate constata că în cele trei decenii de postco­munism, degradarea siste­mului sanitar a cres­cut progresiv, iar „ac­cidentele” și-au mărit frec­vența. Ca și in­fra­struc­tura transporturilor ori a învățământului, siste­mul sanitar a fost neglijat, lăsat să se descurce cu mij­loacele proprii. Și aici, ca în toate celelalte do­me­nii ale vieții sociale, s-au dat des­tule „tunuri”, s-au făcut „pri­vatizări”, mai mult sau mai puțin discrete, au dis­părut dotări. Pro­ducția far­ma­ceutică și cea de ins­­tru­mente medicale au fost falimentate sau „reo­rientate” în funcție de in­teresele unor privați care „s-au orien­tat”, iar unele uni­tăți me­dicale au fost obli­gate, pentru a supra­viețui, să se „au­tofinanțeze”, deși sistemul asi­gu­rărilor de stat a ră­mas, în continuare, în vigoare. Oameni fără nicio legătură cu domeniile pe care le administrează au devenit peste noapte „ma­nageri” ai instituțiilor esențiale ale statului, șefi de direcții, consilieri și consultanți, nego­ciatori cu „ser­viciile ex­ter­nalizate” etc. având dreptul de a utiliza aproape după bu­nul plac fondurile, distribuite și „redistribuite” de ad­mi­nistrația națională, salarii și pensii nesim­țite, spo­ruri și indemnizații „de risc”, la care truditorii de rând nici nu pot visa, sin­gura „obligație” a acestei categorii sociale „no­biliare” fiind să „vegheze” la stabilitatea „siste­mului”, să „strângă rândurile” în momentele de cumpănă, „în jurul partidului”, să „închidă ochii” la mânăriile pe care mai-marii aces­tuia le fac. Nu e de mirare că, după treizeci de ani de postco­mu­nism, forțele active ale Ro­mâniei se scurg în străinătate, iar viața ce­lor rămași în țară a devenit o „luptă pentru su­pra­viețuire”, la dispoziția unei administrații pră­dalnice și arbitrare.

Dezastrele în serie din sistemul sanitar au fost – și sunt – dezastre anunțate. Cu „manageri de spitale” aleși „pe sprânceană” pentru fidelitatea față de șefii politici, cu „directori” care utilizează fon­durile de investiții după cum „îi taie capul” (capul acelorași șefi, să ne înțelegem), cu con­tractori de do­tări și me­di­camente interesați în „prefe­rin­țe” și arbitrari în de­ci­zii și, în fine, cu mi­niștri preocupați doar „să dea bi­ne la partid” și să mențină fidelitatea clientelei per­sonale, era normal ca sistemul să dea chix. Pan­de­mia Covid 19 a dus la limita absolută re­zis­tența lui, l-a îm­pins pe buza prăpastiei. Spi­ta­lele înțesate de virusuri diverse, povârnite și coș­covite de lipsa oricăror re­pa­rații te­mei­nice, cu dotări dis­func­ționale sau pri­mi­tive, cu un personal deza­bu­zat, lipsit de sti­mulente corecte și adesea depro­fe­sionalizat, nu au mai putut face față situa­ției. Procen­tul de 5-6% din bugetul de stat, dre­nat spre domeniu, de toate guver­nă­rile postde­cem­briste s-a vă­dit – în mâinile unei biro­cra­ții pa­razitare și pră­dal­nice – cu totul insu­fi­cient. De ani de zile, mai ales îna­intea ale­ge­rilor, politi­cienii anunță resetarea siste­mu­lui, construcția de noi uni­tăți spitalicești și achi­zițio­narea de teh­nologie me­di­cală ultraper­for­mantă. Chiar dacă au mărit sala­riile medicilor și ale personalului sanitar, niciuna din­tre celelalte pro­mi­siuni nu a fost ținută. Proiec­ta­tele (opt) spitale regio­nale au rămas pe hârtie, in­frastructura sanitară este de­rizorie și folosită deri­zo­riu.

România are nevoie de o revoluție ad­minis­trativă. Numai cu o birocrație redusă, res­pon­sabilă și strict specializată, selectată pe criterii de performanță și eficiență, țara se poate „nor­maliza”. Fără ea, cu cârpeli și haos adminis­trativ, cu „învâr­teli” politice de circumstanță, de­zas­trul ­ pro­dus acum în „sistemul sănătății” se va gene­raliza.