Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ALEXANDRA UȘURELU: „Emoţia este singurul marketing de care am nevoie”

„Alexandra, tu ești ca prințesele din desene”

Alexandra în concert

– La mulţi ani, dragă Alexandra! Ieri a fost ziua ta, cum ai sărbătorit?

– Mulţumesc! Mi-am sărbătorit ziua alături de publicul meu, răspunzând la toate mesajele lor. Le-am răsplătit afecţiunea prin muzică, fiindcă exact de ziua mea am lansat piesa „Uşor”, de pe cel mai nou album al meu, „Fata care chiar există”. Aşadar, în con­diţiile de azi, mi se pare că mi-am sărbătorit ani­versarea celor 31 de ani în cel mai frumos mod posibil.

– Ciudat nume de album: „Fata care chiar există”…

– Probabil că titlul acesta ar fi fost revizuit de un specialist în mar­keting, poate că l-ar fi considerat prea lung sau prea explicit, nu ştiu… Dar pentru mine a contat mai mult po­vestea din spatele lui. Când am început să cânt în săli de teatru, publicul meu a devenit foarte larg, din toate categoriile de vârstă, inclusiv copii. La unul dintre concerte a venit o fetiţă care, la final, mi-a atins rochia într-un mod foarte delicat şi mi-a spus: „Alexandra, tu eşti ca prinţesele din desene şi cânţi ca-n po­veşti, dar tu chiar exişti!”. Mă pri­vea ca pe o creatură atunci ieşită din paginile unui basm. M-a impresionat enorm felul în care a pus în cuvinte trăirea pe care o avusese la spectacol. Am ales să mă bazez pe sinceritatea copiilor, să merg pe intuiţia lor. Aşadar, „Fata care chiar există” este un titlu „oferit” de publicul meu, nu unul in­ventat de mine. Eu n-aş îndrăzni nicio­dată să mă supranumesc în vreun fel. Poate doar când eram mică voiam asta, atunci când îmi doream să mă cheme „Ale­xandra Greuceanu”.

Apele muzicii

– De ce Greuceanu? Voiai să fii precum pu­ternicul erou din basmul popular?

O cântăreață foarte iubită

– Pentru că eu eram timidă şi voiam să fiu ca tata. Părinţii mei s-au despărțit când aveam cinci ani, iar eu am rămas cu tata. El era pentru mine Greuceanu şi-mi doream să am puterile lui de super-erou. Nu voiam niciodată să-l dezamăgesc, aşa că mă străduiam să fiu bună în toate, inclusiv la şcoală. Atitudinea lui, şarmul, cuvintele me­reu potrivite şi blânde, umorul său fin şi inte­ligent, toate acestea m-au construit şi pe mine ca om. Mică fiind, îl vedeam ca pe un actor de film, atât de frumos era. Suntem patru surori, dar numai eu semăn cu el, brunetă şi cu ochii exact ca ai lui. Îmi place asta, pentru că atunci când mă privesc în oglindă îmi amintesc privirea lui. Parcă mi-ar da încredere din spatele oglinzii.

– Te-ai născut la Olteniţa, oraşul de pe malul Dunării. Mereu am avut impresia că muzica ta are legătură cu unduirea unei ape, iar tu parcă ai pluti uşor pe luciul ei…

– Nici nu ştii cât în­seamnă pentru mine să aud asta şi vei vedea de ce. Când eram mică, absolut în fiecare week­end, mergeam cu tata şi prietenii noştri de fa­milie „la pădure”. Aşa nu­meam noi locul îm­pădurit de pe malul Du­nării unde ne relaxam, ne jucam, înotam. Este o amintire extraordinar de frumoasă pe care o am, una căreia i-a crescut valoarea şi mai mult când am venit la liceu în Bucureşti şi am realizat că niciun coleg de-al meu nu copilărise aşa liber şi conectat cu natura. Am învăţat să înot în Du­năre. Aveam un curaj nebun, abia acum realizez cât de periculoşi erau curenţii aceia care te pot trage oricând în larg sau la fundul apei. Înotam împotriva lor, am avut mereu forţă în mâini. Tata m-a învăţat să înot fără colac. Mă ţinea pe braţe şi mă tot lăsa să mă scufund puţin, ca să prind curaj şi să pornesc. Voiam să mă supăr pe el, pentru că tot înghiţeam apă, dar tata râdea cu atâta putere, că uitam de frică. Îmi plăcea la nebunie că-mi striga: „Hai, dă din aripi, Alexandra, dă din aripi!”. Şi am dat, am dat din aripi până când braţele lui nu mă mai ţineau deasupra apei. Atunci am învăţat să înot şi să zbor în acelaşi timp. Iar acum mă întorc la remarca ta: încă din acele vremuri, apa a rămas pentru mine o modalitate de a aduce oamenii împreună. Pe mine şi pe tata, Dunărea ne ademenea pe malul ei, ca să râdem şi să înotăm. În acelaşi timp, Dunărea lega Olteniţa de Giurgiu, oraşul în care era sora mea mai mică. Îmi imaginam cum iau o barcă şi din portul meu ajung în portul ei şi o strâng în braţe. În timp, am vrut să devin și eu un râu care unește și sper că am reuşit acest lucru prin muzică. Am vrut mereu ca undele melodiilor mele să fie precum o apă care adună oamenii împreună. De aceea m-a bucurat remarca ta.

Doi mateloți silitori

– În ciuda distanţei aşternute de cursul vieţii între tine şi surorile tale, aţi rămas apropiate?

Alexandra și tata, Nichi ”Greuceanu”

– Da. Şi tocmai drumurile ne ţin aproape. Avem un obicei: în fiecare an, pornim prin ţară sau prin lume doar noi patru. Ne urcăm în maşină şi mer­gem, pur şi simplu. Este ceva cu totul special să ne putem întâlni şi ple­ca aiurea, numai noi, surorile. Ideea de a avea aceste vacanţe mi-a venit pentru că noi nu am copilărit împreună. Ne ve­deam, ne mai prilejuia Dunărea în­tâlniri, dar nu am reuşit să ne creăm amintiri comune din copilăria noastră. Mi-am dorit foarte mult ca, mari fiind, să scriem împreună amintirile pe care nu le-am avut de copii. Le iubesc foar­te, foarte mult pe surorile mele!

– Călătoreşti mult… Eşti mai degrabă fata mării decât a munţilor?

– Apa este parte din mine, dar să ştii că, în mod bizar, nu-mi place să stau la plajă. În apă, da, dar nu la soare. Dacă în timpul liber nu fug la Ol­teniţa, următoarea destinaţie aproape inimii mele este acoperişul lumii. Muntele este partea calcu­lată şi serioasă din mine, apa mi-e sufletul visător. În perioada aceasta de pandemie, eu şi Bobby (mu­zicianul Bobby Stoica este soţul, compozi­to­rul şi producătorul Alexandrei – n.r.) am făcut nişte cursuri de navigaţie. Suntem doi învăţăcei foarte serioşi, pentru că ne dorim să putem lua o barcă într-o zi şi să navigăm singuri pe mare. O magie aparte are momentul în care nu mai vezi ţărmul şi eşti cuprins doar între cer şi apă, abia dacă mai ştii să le deosebești. Suntem „mateloţi” silitori, ne susţinem pe mare la fel ca şi pe uscat, la fel ca şi în viaţă sau în muzică.

– Vreţi să evadaţi undeva departe de lume?

– Nu eşti chiar departe de adevăr, doar că nu vrem să fugim de nimeni şi de nimic. Ne dorim, în schimb, ca într-o zi, să navigăm doar noi doi, pâ­nă în Ţara de Foc, acolo unde, în extremitatea Ame­ricii de Sud, Atlanticul şi Pacificul îşi dau mâ­na într-un mod absolut spectaculos. Ştim că ne va lua ani întregi să ne pregătim pentru o asemenea aventură, dar este un vis şi sper să mi-l împlinesc într-o zi. Am mare încredere că aşa va fi, pentru că visurile mele, mai devreme sau mai târziu, au devenit realitate.

– Aştept o carte poştală de acolo, de la capătul pământului…

La 9 ani, primele concerte cu chitara tatălui

– Ţi-o voi trimite negreşit. Eu chiar fac acest lucru: trimit scrisori şi vederi scrise de mână, din toate vacanţele. Au o intimitate aparte şi cred că, în timp, creează nişte amintiri unice. Uite, noi doi ne-am căsătorit în Franţa, discret şi restrâns, într-un orăşel de coastă, numit Villefranche-sur-Mer. Ca dar de nuntă din partea noastră, le-am dat celor care au fost lângă noi câte o carte poştală creată de mine. I-am rugat să răspundă la câteva întrebări pe acea vedere: să scrie care este peisajul ce le-a rămas cel mai bine în minte, culorile care pictau locul acela, parfumul pe care l-au simţit. Am luat timbre de la poşta locală şi le-am trimis tuturor nuntașilor vederile acasă. Astfel, când au primit cartea poştală, şi-au amintit toate senzaţiile pe care le-au avut în acea zi atât de importată pentru noi. Aşa s-a născut o amintire pe viaţă.

– Alexandra, într-un prezent aşa de brutal ca acesta în care trăim, de ce această „încăpăţâ­na­re” a ta de a rămâne un om sensibil?

– Nu este niciun fel de încăpăţânare, Bogdana. Eu nu fac vreun efort în a rămâne ceea ce sunt. Așa m-a făcut Dumnezeu și nu fac decât să respect ce mi-a dat. Sincer, îmi place cum sunt, cum simt, iar faptul că multă lume îmi caută apropierea îmi dă încredere să nu încerc să fiu altfel. Sunt acest chip şi nu altă mască. Indiferent prin câte am trecut în viaţă până acum, sufletul meu nu s-a uscat, iar eu mă bazez pe forţa lui. De fapt, aceasta este super-pu­terea mea: cea de a rămâne cu sufletul curat. Uite că am ajuns acea Alexandra Greuceanu la ca­re visam când eram mică. Nu vreau să mă schimb, îmi doresc doar să evoluez, atât în viaţă, cât şi în muzică.

„Da, muzica vindecă sufletul”

– Să mai zăbovim puţin la acest capitol al for­ţei interioare… Ai obținut de curând o diplomă de Master în Terapie prin Muzică. Este ade­vărat că muzica vindecă su­fle­tul?

– Motivul pentru care am vrut să aflu prin studiu dacă acest lucru e adevărat a pornit de la publicul meu. După concerte, vine multă lume să-mi spună că le-a făcut mult bine muzica noastră, că se întorc acasă mai uşori. Mă uimeşte de fiecare dată asta şi voiam să am explicaţia ştiin­ţifică, dacă vrei, a acestui fenomen. Drept urmare, am lucrat cu SOS Sa­tele Copiilor, am stat lângă tinerii ca­re trăiesc departe de familiile lor şi care au mari probleme de adaptare, cu frustrări şi anxietăţi greu de reme­diat. Am organizat ateliere de muzică şi poezie, împreună cu un psihote­ra­peut, le-am adaptat nevoilor şi evo­luţiei acestor copii puternic zdrun­cinaţi emoţional. Am reuşit să creăm împreună nişte momente care chiar i-au schimbat enorm. Miraculos mi s-a părut să-i văd cum, prin muzică, în sfârşit se deschid unii faţă de alţii, în condiţiile în care înainte stăteau pitiţi în colţuri, închişi în ei, de piatră. Să-i văd ca pe nişte boboci înfloriţi, re­u­şind să comunice şi să convieţuiască într-un grup este dovada supremă că mu­zica vindecă. Copiii aceş­tia abandonaţi, care se temeau enorm să nu fie răniţi din nou, au reuşit să treacă peste frica aceasta şi să-şi dea liber sentimen­telor datorită muzicii. Du­pă terminarea maste­rului, ne-am văzut constant, am continuat să scriem şi să cântăm împreună. Şi să ştii că reuşita lor m-a ajutat şi pe mine, pentru că am sim­ţit că am făcut ceva cu ade­vărat important: viaţa lor s-a schimbat în bine pen­tru totdeauna, nu ca la un concert, în urma căruia schimbarea e una de moment, de stare.

„Pe mine „m-a luat în brațe” Radio România”

– Vorbești de schimbări, deși tu ești foar­te rezistentă la ele. N-ai acceptat, de pildă, niciunul din compromisurile impuse de in­dustria muzicală de azi. Nu ți-ai vopsit părul verde, nu ți-ai umflat buzele, nu apari pe scenă în bikini, nu cânți cu vocea „dreasă” în studio…

Mirajul apei

– Nu, pentru că nici nu am căutat să merg acolo unde astfel de lucruri sunt considerate cheia succesului. Eu şi Bobby am pus mereu pe primul plan muzica, şi nu marketingul. Pe mine „m-a luat în braţe” Radio România, am avut norocul ca a­cest post de radio cul­tural să-şi do­rească să preia muzica noas­tră şi să o prezinte ţă­rii. Încă sunt surprinsă de câtă lume a auzit de mine, doar datorită acestui post. Ce spune asta? Eu cred că spune lucruri mi­nunate despre cali­ta­tea publicului român, despre sensi­bili­ta­tea lui, despre nevoia de a des­coperi muzică, dincolo de ceea ce radiourile co­mer­ciale le sugerează ob­sesiv. Publicul acesta este mult mai numeros decât îmi imaginam eu. Etalo­nul unui cântec bun pentru mine a rămas felul în care mă emoţionează. Dacă eu plâng când Bobby com­pune o melodie, atunci ea cu siguranţă va emoţio­na o sală de teatru plină de oameni. Emoţia este singurul marketing de care am nevoie.

– Alexandra, cum trece prin pandemie un artist care se bazează exclusiv pe con­cer­te, un muzician care a a­vut nu mai puţin de şase sute de apariţii scenice în doar câţiva ani?

– Am avut treizeci de con­certe şi anul trecut, dar, evi­dent, mult mai puţine decât ar fi trebuit. Dincolo de îngri­jo­rările şi tristeţile acestei pan­demii, noi am ales să lucrăm cât am putut. Ne-am protejat, ne-a ferit Dumnezeu de boa­lă, şi astfel am făcut muncă asiduă de studio. Sincer spun că în condiţiile unei vieţi nor­ma­le nu am fi avut timp să pu­nem cap la cap acest al­bum. De şase ani suntem numai pe drum. Când to­tul s-a oprit în jurul nostru, eu şi Bobby am realizat că acesta e momentul pro­pice muncii la un album mult aşteptat, având în vedere că primul meu disc fusese lansat tocmai în 2015.

– Suntem la începutul anului, moment care, în mod normal, era marcat de un concert de-al tău la „Teatrul Naţional”…

Bobby Stoica și Alexandra Ușurelu

– Aşa este, în mod tradiţional, am fi cântat în ia­nuarie la Teatrul Naţional din Bucureşti. Din pă­cate, anul acesta vom rămâne doar cu dorul acestui eveniment. În schimb, pe 14 februarie, vom avea un mare concert online de lansare a albumului „Fata care chiar există”. Vom cânta toate melodiile de pe disc şi, cumva, mă bucur că vor putea fi ast­fel alături de noi toţi cei care vor să ne vadă, și nu doar publicul care prinde bilet la teatru. Tristeţea că nu-i voi avea fizic lângă mine pe aceşti oameni este înlocuită de bucuria de a şti că publicul va fi mai numeros. Sunt sigură că muzica pe care o vom prezenta va face din acest concert unul memorabil. Sunt extrem de încântată de cum a ieşit discul acesta. Înregistrat cu muzicienii alături de care eu cânt în concerte, instrumentişti remarcabili de jazz, Orchestra de Coarde „Muse Quartet”. Albu­mul are numai sonorităţi naturale, instrumente cu­ra­te, fără sprijinul programelor de calculator atât de folosite azi. Orchestra simfonică nu e doar un arti­ficiu de moment, ci parte integrantă a concep­tului nostru muzical, a concertelor mele. Nu ştiu ce să mai spun, decât că sunt foarte mândră de acest album. E unic! Aşadar, pe 14 februarie, dacă vreţi ca muzica mea să vă fie coloană sonoră de „Va­len­tine’s Day”, urmăriţi-ne concertul on­line. Toate detaliile sunt pe www.alexandrausurelu. ro şi pe pagina mea de Facebook.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian