Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Despre rugăciune cu Pr. ANDREI COROIAN, de la Catedrala Episcopală din Deva: „M-am simțit învăluit într-o lumină cerească și mi-au curs lacrimi de fericire”

– Părintele Andrei Coroian de la Catedrala Episcopală din Deva este un lucrător al rugăciunii lui Iisus, de care și-a lipit inima încă înainte de a se călugări. Primii pași pe calea aceasta i-au fost călăuziți de mamă, o țărancă simplă și cu inima curată, care se trezea noaptea pentru a prive­ghea în fața icoanelor. De la ea și de la satul său din Țara Lăpușului a învățat părintele Andrei să îl cheme pe Dumnezeu –

„Tatăl Nostru” de lângă pădure

„Încă de pe la patru ani am învățat pe de rost rugăciunile copilăriei – Tatăl nostru, Îngerașul, Năs­cătoarea, Crezul și rugăciunea populară Cru­ce-n casă. Părinții se minunau că le-am memorat atât de repede. Le-am învățat de la mama, pentru că de la Dumnezeu am o memorie auditivă per­fec­tă, tot ce aud pot să redau întocmai. Și țin minte că pe la cinci ani jumate nu umblam încă la școală, am mers la marginea pădurii lângă care aveam casa, și am zis Tatăl nostru de cincizeci de ori. Aveam eu o râvnă să zic rugăciunea. Am zis-o pe deasupra vreo oră, m-am străduit omenește, de eram transpirat de cât am zis. Am pășit atunci pe prima treaptă a rugă­ciunii, «plugăria sufletului», cum i se mai spune. Ș-apăi o vinit mama de m-o luat, c-o văzut că asu­dasem de atâta rugăciune. Eu cred că am avut ex­periența harului încă din copi­lărie, fără să știu de el. Noi, în satul meu, aveam casele depărtate, chiar și la un kilometru una de cealaltă, și ne jucam singuri, fiecare pe dealul lui. Și știu că mă dedeam de-a dura prin livadă și sim­țeam că iasă o lumină, parcă necreată, aș zice eu acum, un har din pământ și din tot ce mă încon­jura. Și acum îmi aduc aminte ce fericire mă învă­luia. Adică, trăiam niște stări de har, aproape de extaz. Mult mai târziu, când am avut dorința de a mă ruga neîncetat, am înțeles că ea a fost pusă în sufletul meu din copilărie. Asta este, de fapt, che­marea pe care Dumnezeu ți-o dă. Nu ai tu niciun merit. Când, mic fiind, îmi doream să mă rog, nu înțele­geam ce înseamnă asta. Sigur că aici m-a influențat și mama, care era foarte bisericoasă. De la zece ani, ea nu a mâncat niciodată vinerea. Ținea post negru. Era prinsă, cum se zicea în sat la noi. Ș-apăi, rân­duiala asta o ținut-o șaptezeci de ani, pân’ s-o îm­bol­năvit, la 80 de ani. Ea să ruga și noaptea. Țin minte că pe la două-tri, când credea că noi n-o ve­dem, ea să trezea și să ruga. L-am văzut și pe tata rugându-se, dimineața și seara, dar cu el stăteam mai puțin. Și nu doar pă­rinții mei m-or influențat. La noi în sat era un mediu bun, toți oamenii să ru­gau, fiecare în felul lui, și mergeau la biserică. Tot satul era la slujbă duminica, și bătrâni, și copii. Pe vremea mea, nu să concepea, ca acum, să vină co­piii la îm­păr­tășanie, dar să nu stea la slujbă. De pe la cinci ani, de când începeam să pricepem, stăteam toți la liturghie, cuminți, băie­ții de-o parte, fetele de alta. Era o mare disciplină, nici nu te puteai foi în timpul slujbei. Noi eram și mult mai maturi de­cât copiii de astăzi – în clasa întâi pășteam mieii, din clasa a IV-a, vitele. Aveam o mare responsabi­li­tate de mici, pentru că munceam în familie, mun­că grea, din care trăiam.”

„La mormântul lui Ștefan am înțeles că eu numai pentru Dumnezeu pot trăi”

– Părinte Andrei, cre­deți că rugăciunea aceas­ta lipită de dvs. încă din anii copilăriei v-a îndrep­tat mai apoi către călu­gărie?

– Eu am avut în ado­lescență o mare frămân­tare, mă întrebam cine este persoana ideală pe care să o iubesc și să o slujesc. Și nu mă mulțumea nimic din lumea aceasta… Ș-apoi, în 1991, am fost într-un pele­rinaj la mânăstirile din Mol­dova, iar la Putna, lân­gă mormântul Sfântului Ște­fan, am trăit o stare care e greu de pus în cu­vinte. M-am simțit învăluit într-o lumină cerească, timp de-un ceas, de mi-au curs lacrimi de fericire. Acolo mi-am văzut toată viața ca într-un film și am înțeles că eu numai pentru Dumnezeu pot trăi, că sunt făcut pen­tru o astfel de viață, că trebuie să stau 24 de ore din 24 cu El și că nu mă pot împărți și pentru alții. Așa mi-am găsit Per­soana idea­lă pe care să o slujesc și să o iubesc. În anul acela, m-am și hotărât să mă călugăresc și am început o perioadă de pre­gătire pentru mânăstire, care mi-a adus și altă im­plicare în rugăciune. Am renunțat să mă mai uit la televizor, să mai cobor în sat, încercând să trăiesc ca un monah în lume. Am citit atunci și „Spovedania unui pelerin rus” și învățăturile Sfântului Paisie de la Neamț despre rugăciunea inimii și așa am aflat de „Rugăciunea lui Iisus” – „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Am lucrat cu drag această rugăciu­ne, sub povățuirea duhovnicului. Mă rugam în fie­care zi, între cinci și zece ore. Aveam și un serviciu care îmi permitea, eram paznic la un liceu, toată ziua singur, ziceam rugă­ciunea lui Iisus și de 15.000 de ori pe zi, de am ajuns să o pot spune chiar și în somn. Așa am ajuns să îi gust bucuriile, bucurii de care îmi e greu să vorbesc, pentru că Dumne­zeu este mai presus de simțirile și de rațiu­nea noastră. De aceea, roadele rugăciunii nu se pot exprima în cu­vinte. E la fel ca gustul unei mâncări, oricât l-ai descrie nu-l poți transmite altcuiva, dar dacă îi dai cuiva să mă­nânce va ști imediat despre ce vor­bești. Pot însă să vă spun de roadele rugăciu­nii, de faptul că darul ei te întărește să nu mănânci chiar și o săp­tămână, pentru că harul te hră­nește, poți să stai afară la -30 de grade și să nu simți frigul, că harul te încălzește. Găsiți multe astfel de isto­risiri în „Viețile Sfinților”.

„Și în lume, dacă îți păstrezi pacea, poți să ajungi să trăiești aceleași stări de rugăciune ca și monahii”

– După perioada aceasta de lu­crare a „Rugăciunii lui Iisus” în lume, ați ajuns în mânăstire. Aș vrea să vă întreb dacă rugăciunea călu­gărului e diferită de a mirea­nului.

– Nu e diferită. Depinde doar de intensitatea cu care te rogi. Sigur că monahul are avantajul unui mediu mai duhovnicesc. Are pace, liniște, șapte ore de slujbe în fiecare zi, Psaltirea rostită neîncetat în biserică, iar asta îl avantajează foarte mult. Dacă stai în ascultare și în iubire față de frații tăi, în mânăstire poți să ajungi la rugăciunea neîncetată mai ușor. Eu ajunsesem să pot spune, la Nicula, psalmul 50, de zeci de ori, fiind arhondar, adică mereu în mij­locul pelerinilor, pe care trebuia să îi cazez. Așadar, nu numai rugăciunea lui Iisus, ci orice rugăciune poate fi spusă ușor în mânăstire. Dar și în lume, dacă îți păstrezi pacea, poți să ajungi să trăiești aceleași stări de rugă­ciune ca și monahii. Dacă ai în familie liniște și bună înțelegere, poți trăi ca în mânăstire. Pentru că nici creștinii nu sunt cu totul în lume, că sunt ai lui Hristos, nici mona­hii nu sunt cu totul în afara lumii, izolați, ca si­haștri. Viețuim, și unii și ceilalți, și în lume, dar și în afara ei. Majoritatea creș­ti­nilor, călugări sau mireni, trăiesc, cred, cum spunea Petre Țuțea „între Dumnezeu și nea­mul românesc”, adică și pentru Hristos, și pentru ceilalți. De aceea eu nu văd o despărțire totală a călugărilor de mireni, chiar dacă abordările, nuanțele, contextele sunt puțin diferite. Până la urmă, e aceeași viață duhovni­cească, pentru că ne spovedim și ne împărtășim la fel, cu același Trup și Sânge și de același har dum­nezeiesc, de aceleași trăiri, și unii și ceilalți, trăiri care duc la același sfârșit, în Dumnezeu.

„În douăzeci de ani, am fost de cel puțin optzeci de ori în Athos”

– V-ați dorit, vreodată, să vă retrageți cu totul? Să fiți si­has­tru și să trăiți, zi de zi, doar cu Dumnezeu?

– O, da! Tot timpul îmi do­resc. De aceea merg foarte des în Sfântul Munte. Cred că în douăzeci de ani, am fost de cel puțin optzeci de ori în Athos. Țin tot timpul o legătură cu Sfântul Munte, de parcă aș fi viețuitor acolo. Îmi doresc să merg acolo și să mă încarc du­hovnicește. Noap­tea, la ora 3, când încep rugăciu­nile în Athos, mă trezesc și stau și eu și mă rog, măcar o jumătate de ceas, ca să fiu în comuniune cu călugării de acolo. Dorința mea este să fiu nu­mai cu Dumne­zeu, dar dorința Lui Dumnezeu este să îi păstoresc mielușeii. Aceasta este crucea dra­gostei de pe pământ, nu am ce să fac… Dacă îi zici lui Hristos că Îl iubești, El îți cere să îi ajuți pe oameni pentru dragostea Lui. Așa suntem noi, păs­torii, răstigniți. Și trebuie să stăm așa, răstig­niți, din dragoste de Dumnezeu.

– Părinte Andrei, spuneți-mi, vă rog, cum poți ajuta rugăciunea să se ridice la cer? Ce anu­me o face să se târască pe pământ?

– Condițiile rugăciunii sunt, de fapt, condițiile mântuirii. Rugăciunea merge mână-n mână cu împlinirea poruncilor dumnezeiești, nu o poți practica dacă nu le împlinești. Pentru că orice neîm­plinire a poruncilor duce la pierderea harului. Le găsiți, sintetizate, în evanghelia de la Matei, în Predica de pe Munte a lui Hristos – dacă cineva te bleastămă, tu binecuvântează-l, dacă îți cere haina, dă-i și cămașa, dacă te silește să mergi cu el un kilometru, mergi doi, l-ai făcut fericit. Și nu e vorba aici doar de fapte, ci și de gânduri. De pildă, ai primit în inima ta un gând de mânie, simți imediat că harul s-a îndepărtat, și rugăciunea nu mai are putere. Sau mănânci cu lăcomie, pierzi ocazia să te saturi și cu rugăciune, pentru că ea ne și hrănește, e o energie necreată, dumnezeiască. În general, orice neatenție te costă. La început trebuie să fii un elev bun – să citești Noul Testa­ment și să îl știi foarte bine, astfel încât, în viața de zi cu zi, să reacționezi după cuvintele Dom­nului. E foarte important acest lucru, mai ales pentru cei care locuim în lume, pentru că toată evanghelia se referă, de fapt, la aproapele nostru. Într-o celebră carte despre rugăciune, „Spove­dania pelerinului rus”, sunt identificate cinci stări ale relației pe care o avem cu aproapele nostru. În primele trei stări, nu poți practica rugăciunea. E vorba de starea celor care răspund răului cu un rău mai mare, apoi de starea celor care răspund răului cu un rău pe măsură, acestea sunt stări demonice, iar ultima este a celor care nu răspund răului cu rău, ci, pur și simplu nu fac nimic, sunt neu­tri. De aici încolo, urmează două stări sufletești care hră­nesc rugăciunea: prima este a celui care răspunde răului cu bine, iar a doua este cea a celui care nu numai că răspunde răului cu bine, ci îl mai și com­pătimește pe cel care face rău. Dă, Doamne, să ajungem și noi la starea aceasta! E starea celor care se aseamănă Mân­tui­torului, aproape de iubirea vrăjmașilor poruncită nouă de Hristos.

„Treptele rugăciunii”

– Părinte, ați vorbit despre treptele relației cu aproapele nostru, există oare și trepte ale rugăciunii?

– Sunt șapte trepte ale rugă­ciunii, pe primele trei putem și trebuie să pășim cu toții. Prima este rugăciunea buzelor sau rugăciunea gurii. Pe treapta aceas­ta spui pur și simplu ru­gă­ciunea, o poate spune ori­cine, oricând. Mai este numită și plugăria sufletului. Dacă o practici cu sârg, urci apoi pe treapta a doua – începi să în­țelegi și cu mintea ceea ce spui. Treapta aceasta este ado­lescența duhovnicească. Sfân­tul Teofan Zăvorâtul o numește rugăciunea cu o singură aripă, că încă nu-i completă. Dar de aici și până la rugăciunea inimii nu mai este decât un singur pas. Pentru că, dacă începi să înțelegi, atunci ajungi să te gândești la Domnul Iisus cu recunoștință față de dragostea Lui, față de jertfa Lui, începi să simți și iubire pentru Mântuitorul. Nu mai rămâi doar la o înțe­legere mentală a rugăciunii. Apoi urmează treptele rugăciunii pe care ajung puțini. E treapta a patra, rugăciunea neîncetată, care se spune orice faci, chiar și în somn. Apoi urmează treapta a cincea – rugă­ciu­nea văzătoare, care-ți deschide vederea duhului, vezi în spațiu, dincolo de unde ești, și în timp, în tre­cut sau în viitor. Cine pă­șește, apoi, pe treapta a șa­sea, ajunge la ră­pirea în cea­laltă lume, iar ultima treaptă este unirea cu Dumne­zeu, în­dum­ne­zeirea. A­cestea sunt trep­­tele înal­­te, dar, așa cum v-am spus, pe primele trei putem păși cu toții.

„Să ne rugăm cum putem, ca să ajungem să ne rugăm cum vrem”

– Părinte, dați-mi, vă rog, și câteva sfaturi pentru mi­renii începători. Cum ar tre­bui să se roage? Ce să facă, în mod concret?

– În primul rând, să ne rugăm cum putem, ca să ajungem să ne rugăm cum vrem, pentru că însăși rugăciunea ne învață cum să o spunem. Dacă nu ești sihastru, regula este să te rogi, pur și simplu, cum și când poți. La fel ca monahii, care, de exemplu, deși lucrează la coasă sau la arhon­daric, la primirea mirenilor, se străduiesc, mereu, să spună și rugăciunea lui Iisus. Eu așa am făcut, și când eram în lume. Încercam să mă rog și, în același timp, să mă folosesc de orice prilej. De pildă, dacă stai blocat în mașină sau în alt mijloc de transport, de obicei te superi că îți pierzi tim­pul, dar greșești, nu te supăra că stai în ambu­teiaj, pentru că, de fapt, tu nu îți pierzi timpul, ci tocmai ți s-a oferit timp, ca să stai o oră la rugăciune! Trebuie să intri în timpul lui Dumnezeu, care nu se măsoară cu măsuri omenești. Și este de folos să și citești despre rugăciune, ca să culegi sfaturi care să te ajute să practici, dar și să înțelegi rugăciunea. De pildă, cărțile care vorbesc despre rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii – „Sbornicul”, „Spovedania Pelerinului Rus”, dar și părinții contemporani, de pildă, să citim cărțile cu sfaturile părintelui Ilie Cleopa. Apoi, cred că este foarte important să ai un duhovnic cu care să te sfătuiești, să nu fii răzleț, ca să nu cazi în egoism. Prin duhovnic intri în comuniune cu bise­rica, adică intri în comuniune cu toți sfinții care au trăit în două mii de ani de creștinism. În felul acesta, participi și la liturghie, și ajungi să te gândești altfel la Iisus, pentru că liturghia e cos­mică, ea cuprinde întreaga lume. Orice liturghie începe cu o rugăciune pentru pacea a toată lumea. Așa ajunge și rugăciunea ta cosmică și te rogi și tu cum se ruga Sfântul Sofronie Saharov, care spu­nea – „Doamne, miluiește-mă pe mine păcă­tosul și lumea ta!” Pentru că, să știți, nu te poți ruga foarte mult doar pentru tine. Măcar o jumă­tate de oră pe zi să ne rugăm pentru ceilalți. Poți să începi să îi pomenești pe cei din jurul tău, fa­milia ta, iar apoi să lărgești din ce în ce mai mult cercul, pomenindu-i pe vecinii de pe strada ta, până ajugi să cuprinzi țara toată. Sau, când îți începi ziua, să te rogi pentru toți cei cu care ur­mează să te vezi, pentru ca întâlnirile voastre să fie în pace, cu liniște, poate chiar duhovnicești, spre slava lui Dumnezeu. Ai o ședință la birou, îi pomenești pe cei cu care vei fi acolo. În felul acesta, oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată se pot purta cu tine de parcă v-ați fi știut dintot­deauna, pentru că lu­crează Duhul Sfânt în inima lor. Ru­găciunea trebuie să cuprindă toa­tă viața noastră.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian