FLORIN CARACALA (Regizor): “În zilele noastre este mare nevoie de povești”

Deși foarte tânăr, Florin Caracala este nu doar regizor, ci și profesor de teatru, și nu doar la una, ci la două univer­si­tăți: Iași și Craiova. Teatrul Național din Iași a deschis stagiunea din 2021, invitând publicul în sală, cu porțile deschise, la premiera “Libertate la Bre­men”, pusă în scenă de Florin Caracala.

– Chiar la începutul anului, ai scos o premieră la “Teatrul Național” din Iași, primul teatru din țară care a jucat cu spectatori. Un eveniment re­marcabil ! Ce-ai ales pentru el?

– Este vorba despre spectacolul “Libertate la Bre­men”, spectacol care are la bază textul lui Rai­ner Werner Fassbinder. Scris în 1971, el readuce în lumină povestea “îngerului din Bremen”, un per­sonaj real, Gesche Gottfried, o criminală în serie, ce a trăit în Germania (pe atunci Germania nu era unificată), la începutul secolului al XIX-lea. Istoric vorbind, a fost ultima execuție publică din Bremen.

– Ce te-a atras la textul și la personalitatea lui Fassbinder?

– Ai putea mai bine să mă întrebi ce nu mă atra­ge la textul și personalitatea lui Fassbinder. Ar fi, probabil, mai clar și mai concis răspunsul. Să o lu­ăm pe rând. Textul m-a sedus, în primul rând, prin simplitatea lui. Este atât de simplu scris, încât mi se pare incredibil câte straturi poate atinge lectu­rarea lui. În al doilea rând, este un text care nu im­presionează prin emoție, este un text care nu dă nici verdicte clare, este un text care te obligă să faci o in­­trospecție. Să cauți în tine modul în care de­finești, să zicem, binele și răul, libertatea ta și li­ber­tatea celorlalți. De altfel, aici este, cu cer­titudine, și convergența personalității mele cu a lui Fassbinder. Textele lui Fassbinder nu te pro­voa­că emoțional, te pro­voacă rațional. Nu cred că e cazul să vor­bim des­pre viața lui Fassbin­der. A fost ex­trem de li­ber în gân­di­re și ma­nifestare. A a­vut curaj. Mult. Nu are cum să nu te seducă un om ca­re a făcut atât de multe lucruri, într-o perioadă de timp ex­trem de scur­tă. A murit la 37 ani.

– Crezi că po­ves­tea unei femei din Ger­mania secolului XIX are, azi, ecou și echivalente în lumea noastră?

– Hmm… dacă mă întrebi pe mine, cred că în zilele noastre e cu atât mai important să ne axăm pe aceste povești. Poate sunt eu paranoic, dar am sen­ti­mentul că astăzi, la mai bine de trei dece­nii de definire și rede­fi­nire a conceptului de libertate, într-o lume inundată de post-ade­văr, de fake news, ex­tremisme, doctrine, reactualizări și noi inter­pretări de ideologii, dezgropări de viziuni socio-politice, care mai de care, e mare nevoie să ne (re)evaluăm interioritatea noastră. Ca individ, ca societate, ca umanitate. Am răspuns oare la ce-ai întrebat?

– Cum s-ar traduce lipsa libertății azi?

– Depinde cum definim libertatea. Cumva, de­fi­niția simplă – libertatea mea se termină acolo un­de începe libertatea ta – și-a pierdut capacitatea de esență și sinteză. Din nou, poate sunt paranoic, dar multitudinea asta de perspective (atât de convenabilă) lumii noi poate facilita (re)nașterea socie­tă­ților distopice.

– Tu, ca artist, te simți liber? Ce înseamnă de fapt libertate artistică?

– Mă simt (încă) liber ca ar­tist. Profit de fiecare secundă de această senzație. Chiar și acum, în timp ce vorbim. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca cineva să vină să îmi spună să nu fac ceva, ca artist, în timpul procesului de lucru. Nu mi s-a întâmplat nicio­dată ca cineva să îmi spună sau să îmi interzică ceva, nici înainte de procesul de lucru, nici după. Așadar, în percepția mea, mă simt un artist liber. Lipsa liber­tă­ții artistice o asociez, într-un fel, cu cenzura. Nu neapărat din perioada comu­nistă. Cenzura în toate formele și momentele ei. E un prag fin de interpretare. Mă face să mă gândesc dacă nu cumva eu mă autocenzurez fără să fiu con­ști­ent de asta. E tot o formă de privare de libertate. Una care e din ce în ce mai prezentă. Nu doar în artă.

– Cum a fost lucrul cu trupa de la Iași?

– În ce privește lu­crul cu trupa națio­na­lului ieșean, pentru mi­ne a fost o mare bucu­rie. Am lucrat extraor­di­nar de plăcut. În pri­mul rând cu actorii, în al doilea rând cu echipa tehnică (regie tehnică, sunet, lumini, video, ca­bine etc.) și, nu în ulti­mul rând, cu ate­lie­rele. M-am simțit pri­vile­giat. Actorii au fost mi­nu­nați, extrem de pre­zenți și receptivi la propu­neri, s-a dezvol­tat o atmosferă de lucru pe care nu mi-am ima­gi­nat că aș putea-o re­găsi în astfel de vre­muri (pan­demice, dar nu numai). Petronela Gri­gorescu, Ionuț Cor­ni­lă, Daniel Busuioc, Do­ru Aftanasiu, Mă­lina La­zăr, Horia Veri­veș, Geor­geta Burdu­jan, Li­via Iorga sunt o parte din actorii din spec­ta­col, cărora vreau să le mulțumesc pentru pof­ta de teatru de care au dat dovadă și de res­pectul pe care îl au față de mun­ca lor. Desigur, este un spectacol greu de dus de către actori. Mai ales de către Petronela Grigo­res­cu, pe care am redescoperit-o ca o forță extraor­dinară pe scenă. Nici Ionuț Cornilă nu e mai prejos. Reușește să construiască, cu o delicatețe filigrană, un personaj care tulbură prin transparența trăirilor interioare paroxistice. Chiar i-aș menționa pe toți. Dar îmi e că nu mai rămâne loc pentru alt­ceva.

– Cum ai ajuns regizor și ce te mână în luptă când începi un nou proiect?

– Nu a fost intenția mea să de­vin regizor. A fost o întâmplare. Aș fi vrut coregrafie – performance. Is­toria personală s-a împotrivit. Ha­zardul, să îi spu­nem. Dar nu re­gret. Oricum, nicio­dată nu e prea târ­ziu să mă apuc și de altele. În ulti­mii 10 ani, am fă­cut în Ro­mâ­nia atât de multe lu­cruri pe care nicio universitate de arte nu ne în­vață să le facem, încât nu mă mai gândesc la asta. Pe de altă parte, de mânat nu mă mână nimic. Nu mai e o luptă. E expresie ar­tis­tică. Li­beră. Văd o lume și ex­prim ce văd. Prin munca pe care o fac.

– Știu că ești și profesor. Ce relație ai cu studenții și ce încerci să îi înveți în primul rând?

– Încerc să am o relație mai de­grabă de men­to­rat. Compe­tențele sunt competențe. Drumul spre gă­sirea vocii interioare (creatoare) e procesul com­plicat prin care tre­buie să treci ca să devii creator. Să știi să te asculți pe tine. Și probabil că pe asta se axează cel mai mult discursul meu față de studenți.

– Cum arată harta artistică a vieții tale? Pe unde ai umblat și pe unde ai lăsat “urme”?

– Nu mă uit prea mult în trecutul personal. Pot să îți spun în prezent unde m-am aciuat. La Iași și la Craiova. Cred în emulația orașelor ăstora două. Cred în ceea ce pot arăta. Astea sunt urmele pe care încerc să le las acum.

– Cum ai petrecut pandemia?

– Nu pot să mă plâng. Am muncit mult. Am stat și în Ploiești (orașul meu natal), și în București (ora­șul în care locuiesc – să zicem), și în Craiova. Am muncit mult online, pentru mine nu a fost o atât de mare schimbare. Sunt obișnuit. Lucrez deja de mult timp, și online, și fizic. Poate cea mai grea perioadă a fost cea din martie, aprilie și mai. Și din cauza faptului că nu știam (nimeni nu știa) cum va evolua pandemia. Mi-am găsit refugiul în livada de cireși a părinților mei. Apoi, din vară, am re­în­ceput ușor-ușor să revin la o formă de interacțiune fizică. Din octombrie, am lucrat la foc continuu. Iași, Craiova și tot așa. Am respectat, desigur, toate normele, regulile, distanțările. La început a fost mai complicat. În loc să mă întâlnesc fizic cu toți stu­denții deodată, la un curs, a trebuit să fac întâl­niri one-on-one, și să repet procesul cu fiecare din­tre ei. Apoi m-am obișnuit. Adaptabilitatea mereu m-a fascinat.

– Ce ți-a lipsit cel mai mult în izolare?

– Interacțiunea fizică. Cu familia, în primul rând, cu oamenii apropiați, în al doilea rând. Mai ales că nu sunt genul de persoană care să interac­țio­neze prin video-call prea mult în viața personală. Apoi, să văd oameni. Pe străzi, prin parcuri, peste tot. Îmi place să mă uit la oameni. Să îmi imaginez po­vești de-ale lor. Să interacționez cu ei. Să îi pri­vesc. Incapacitatea asta m-a copleșit un pic. Dar mi-a trecut.

– Unde te vezi peste 20 de ani?

– Nu am nici cea mai vagă idee. Așa cum nu îmi place să mă uit în trecutul personal, nu îmi pla­ce nici să îmi imaginez viitorul.