Al treilea val al pandemiei Covid-19 lovește și România. Numărul infectărilor a crescut, iar „sistemul sanitar” dă semne de oboseală. Accidentele din spitale, învălmășeala la vaccinare, haosul provocat de contestatarii virusului și de lipsa unei comunicări eficiente și țintite din partea instituțiilor Statului au devenit din nou vizibile. În mod paradoxal, pandemia are și merite: ea dezvăluie slăbiciunea sistemului instituțional al statului român. Se vede acum, cu claritate, proasta lui funcționare, lentoarea și reacțiile lui perverse la provocări. Actualul sistem instituțional românesc este bolnav încă de la punerea lui în funcțiune, în 1990, primul an al reîntoarcerii țării la democrație. Am scris, de-a lungul anilor în editorialele publicate în revistă despre interesele ascunse în spatele „statului” din forma lui actuală, am arătat necesitatea reformării lui în vederea ridicării României la nivelul celorlalte țări din Uniunea Europeană în care a fost admisă. În timp, multe dintre grupările ce au apărut pe scena politică au decelat „defectele” sistemului și au solicitat reformarea lui. „Sistemul” însă a rezistat. Eșecul guvernării CDR-PD-UDMR, dintre anii 1996 și 2000, a arătat că fără schimbări radicale, „sistemul” se autoproduce și se extinde, un fapt dovedit de guvernările PSD-iste de după alegerile din 2016. „Sistemul” format din moștenitorii nomenclaturii și „securității” comuniste a favorizat apariția unei „aristocrații bugetare” tot mai extinse, pe seama veniturilor Statului, constituite din taxele și impozitele percepute, în special, de la producători. Nu e de mirare că, blocate de o fiscalitate invazivă, forțele cele mai active din producție au părăsit țara, că „piața produselor românești” s-a restrâns, că salariile și pensiile mărite (cu care „partidul sistemului”, PSD-ul, a atras electoratul) s-au topit sub presiunea inflației și scumpirilor. „Sistemul” se îndrepta, de la început, spre faliment. Pandemia l-a făcut vizibil și a reiterat necesitatea reformării lui în profunzime.
Restructurarea sistemului bugetar, reducerea birocrației „de aparat” și eliminarea instituțiilor inutile, dintr-o administrație națională cu multe „colateralități”, au fost obiectivele pe care alianța de guvernare PNL-USR PLUS și UDMR, victorioasă în alegerile parlamentare, a trebuit, obligatoriu, să și le asume. Primul ei guvern, cabinetul Orban, constituit în ultimul an al mandatului legislativ trecut, a reușit să gestioneze onorabil cheltuielile uriașe generate de efectele pandemiei. După alegeri, noul guvern, condus de Florin Cîțu, nu mai putea continua cu formulele financiare paleative (împrumuturi, apeluri la ultimele rezerve etc.), fiind obligat să stopeze, în condiții de criză economică previzibilă, risipa aberantă a banului public. Prima „mișcare” pe care guvernul Cîțu a realizat-o cu succes a fost adoptarea Bugetului de Stat pe 2021. După mulți ani în care fondurile acumulate la buget au fost „tocate” pentru satisfacerea populistă a intereselor greoaiei administrații a Statului, bugetul pe 2021 a prevăzut o creștere reală a investițiilor în infrastructura țării și în producția ei internă. Florin Cîțu a înțeles foarte bine că niciun buget nu poate fi corect alimentat, fără ca „masa de impozitare” să crească prin creșterea nivelului producției interne și a vitezei de circulație a rezultatelor acesteia, spre piețele pe care sunt valorificate. Tot Cîțu a demonstrat că a înțeles necesitatea resetării și reducerii ponderii sistemului administrativ în „dirijarea” inițiativelor economice particulare, a proiectelor pe care și le asumă sectorul privat al economiei. Pe scurt, premierul a ajuns la concluzia sănătoasă că risipa bugetară poate fi stopată prin debirocratizarea și informatizarea sistemului administrativ, prin eliminarea privilegiilor (salariale și premiale) pe care acesta și le-a acordat singur, prin profesionalizarea reală a „cadrelor” și retribuirea lor după performanțe în muncă, prin destructurarea instituțiilor inutile etc. „Viziunea” premierului Cîțu sună teoretic perfect. Românii au însă o vorbă: „teoria e bună, dar practica te omoară!”. În editorialele mele am pledat, ca și alți observatori, pentru transpunerea rapidă, „în practică”, a programului formulat de premier, arătând că altfel, „sistemul” va găsi antidotul pentru orice măsuri reformiste. În alianța de guvernare s-au conturat, se pare, în această problemă, două orientări. Una „radicală”, care solicită transpunerea imediată, chirurgicală, a măsurilor reformiste, și alta care propune – din dorința menținerii „păcii sociale” – resetarea treptată și lentă a sistemului. „Cearta” în jurul acestor orientări a căpătat nuanțe „partinice”. Este semnificativă, astfel, disputa dintre Vlad Voiculescu, ministrul Sănătății, și Lucian Bode, ministrul Internelor, pe chestiunea transparenței față de încălcarea pe „pile” a programărilor la vaccinarea împotriva Covid-19. Exemplul nu este singular, cum nu sunt singulare nici alte încălcări ale deciziilor reformiste „teoretice” ale premierului Cîțu. „Cazul Onești” (uciderea unor ostatici nevinovați de către un psihopat) s-a „lăsat” cu o simplă „rotire a cadrelor”, așa cum a procedat întotdeauna „sistemul”. Cum va putea fi realizată, în asemenea contexte, reformarea acestuia? PSD-ul se va împotrivi cu înverșunare în Parlament, exacerbând promisiunile sale populiste, iar clientela lui, prezentă în tot „sistemul”, va face totul ca măsurile reformiste să eșueze sau să aibă efecte perverse. Un specialist al Băncii Naționale a calculat că, dacă vor ca sistemul administrativ al țării să devină eficient, guvernanții ar trebui să disponibilizeze peste 300.000 de angajați. Tergiversând reforma, aplicând-o doar „din pix” și prin distribuiri „strânse” de fonduri, guvernanții actuali riscă să lungească și să cauționeze „boala sistemului”. Se știe de mult la ce duce „boala lungă”.
Romanian