– În fiecare primăvară, un sfânt foarte iubit în Balcani ridică din amorțire toate viețuitoarele care-și petrec răstimpul iernii dormind în pământ. Ocrotitor al aricilor, sobolilor, șerpilor și gâzelor de tot felul, el descuie în fiecare an înghețul, ca să îl încuie la loc, la sfârșit de toamnă. Alexie este singurul sfânt din calendar care poartă supranumele de – „Omul lui Dumnezeu”. Pentru că a avut o viață în care a vrut să trăiască doar pentru Hristos –
Senatorul Eufimianus era un om bogat și respectat în Roma. Atât de bogat și de respectat încât intra când dorea la împăratul Honorius și la papă. Mii de slujitori grijeau de întinsele sale domenii, de palatele, vilele, vistieriile și hambarele sale. Avea orice se putea cumpăra pe această lume, singura avere care-i lipsea fiind un urmaș. Soția sa, Aglaia, era stearpă, iar fără glasul unui copil, toate palatele sale îi păreau goale și searbede. Eufimianus încercase tot ce îi ofereau știința vremii și sfaturile bisericii. Era credincios și foarte milostiv. În casa lui erau mereu întinse trei mese: una pentru sărmani, alta pentru văduve și o alta pentru străini. El însuși nu mânca decât spre seară o cină la care îi poftea pe toți slujitorii lui Dumnezeu care se întâmpla să treacă prin Roma. Dacă într-o zi nu-i veneau săracii la masă, Eufimianus cădea în genunchi mâhnit și spunea: „Doamne, nu sunt vrednic să umblu pe pământul tău!”. După mulți ani de umilințe, întristări și rugi, cerul i s-a deschis și le-a dăruit un fiu. L-au numit Alexie. Venise ca rod al rugăciunii, și așa se și purta. Învăța repede și bine, era cuminte și foarte înțelept, o lumină și o nesperată mângâiere pentru Eufimianus și Aglaia care, de acum, se gândeau că vor putea închide ochii liniștiți – aveau un moștenitor. Doar că de inima lui Alexie nu se lipiseră defel averile părinților. Nu-și găsea locul în palatele lor și, cu atât mai puțin, în vanitoasa lume a patricienilor romani. În adolescență a început să postească aspru și, pe sub toga albă, să poarte o haină săracă și aspră, care îi rodea carnea. Era felul său de a-și dori o viață simplă și umilă, închinată cu totul rugăciunii. Dar cum să o afle? În vremea aceea, când creștinismul ieșit din chingile persecuției abia își lua avânt, monahismul era plăpând, iar mânăstirile tocmai se întemeiau. Când Alexie a împlinit 20 de ani, tatăl său i-a ales o tânără patriciană frumoasă și bogată. Oricare alt bărbat ar fi fost fericit să o ia drept soție, dar sufletul lui Alexie îi era predat lui Hristos. În noaptea nunții, în vacarmul și bucuria tuturor invitaților, el a intrat în iatac și i-a spus soaței sale totul, de-a fir a păr – că nu-și găsea locul în lume, că vrea să fie al Domnului și numai al Lui. I-a dăruit soției inelul său și apoi, îmbrăcat ca un umil slujitor, a părăsit pe ascuns palatul părinților. Nădăjduia să ajungă la Edesa, în Mesopotamia, unde Hristos însuși îi trimisese în dar regelui Abgar o icoană cu chipul Său, nefăcută de mână omenească, ci imprimată miraculos pe o bucată de pânză cu care Iisus își ștersese fața. Alexie voia să vadă chipul Celui pe care se hotărâse să îl urmeze întreaga viață. S-a îmbarcat la Ostia, într-un vas care pleca spre Asia Mică și, de atunci, nu l-a mai văzut nimeni în cetatea Romei. Noaptea neagră l-a înghițit, împreună cu tot trecutul său.
Chipul Domnului
Chipul lui Iisus, știa asta, avea să îl urmărească toată viața. Tot drumul de la Roma la Edesa, drum lung, cu primejdii și osteneli, drum în care s-a întrebat, și nu o dată, dacă alesese calea dreaptă părăsindu-și părinții, tot drumul acesta și-a închipuit chipul Domnului. Nerăbdarea îi mistuise nopțile și îi adumbrise zilele, altminteri frumoase și pline de soare. Întâlnirea cu bucata aceea de pânză, cu care Hristos însuși se ștersese pe față, lăsându-și, pentru totdeauna, chipul întipărit pe ea, era, pentru Alexie și pentru toți creștinii pelerini care se scurgeau spre cetatea Edesei, o întâlnire cu dumnezeirea. Nu era vorba doar de o curiozitate a firii să afli cum a arătat Iisus, ci, mai cu seamă, de un dor. Dorul de a te apropia cât mai tare de Dumnezeu.
Necunoscut și, de acum, înveșmântat în straie umile, lui Alexie nu i-a fost ușor să răzbată prin mulțimea de pelerini care se revărsase în lăcașul prea strâmt, pentru a vedea chipul Domnului. Așa că a așteptat. Dimineața a trecut repede, mulțimea s-a tălăzuit în porțile bisericii, a vuit, a gemut, s-a opintit să pătrundă în ea. Abia spre după-amiază, când soarele a început să coboare spre asfințit, lungind umbrele pe străzile Edesei, mulțimea de pelerini a părut că își ostoise întrucâtva elanul. Strânsoarea din fața porților a dat semne că slăbește, și când întunericul s-a lăsat, vătuit, peste biserică, Alexie a putut să intre înăuntru. A stat la priveghere și, către crugul nopții, pelerinii au plecat, mai toți. Atunci s-a apropiat de pânza regelui Abgar și a putut privi, nestingherit, la chipul lui Iisus. Privirile i s-au întâlnit cu ochii Domnului și în clipa aceea a știut că tot ceea ce căutase în viață era privirea aceea, numai dragoste și milă, și că lumea pe care o lăsase în urmă era o lume de fum. Știa acum, cu acea liniște pe care doar cugetările inimii ți-o dau, că nu greșise. Nu va mai pleca niciodată din Edesa. Va să rămână aici, ca ultimul și cel mai neînsemnat locuitor al cetății, bucuros că în fiece noapte se va putea strecura să privească netulburat la chipul Domnului. Și când privirile li se întâlneau, inima lui aprinsă de dragoste se topea în inima lui Iisus. Asta își dorise în toată scurta lui viață de până atunci.
Cerșetor pentru alții
Trupul și-l privea din afară, așa cum te uiți vara la cochiliile de melci aduse de furtună pe malul mării. De sine nu îi păsa câtuși de puțin. Cufundat în rugăciune, împietrit dis-de-dimineață pe treptele bisericii lui dragi, nu băga de seamă că pelerinii, milostivi și înduioșați că ajunsese piele și os, îi aduceau mâncăruri de toate felurile și, dacă erau mai înstăriți, chiar câțiva bănuți de aramă. Seara, când mormanul de danii era ridicat în fața sa, lua pentru sine o fărâmă de pâine și pleca să împartă restul sărmanilor cetății. Traiul acesta, atât de aspru pentru un om crescut în belșugul palatelor părintești, îi oțelise și inima, și mintea. Era de acum în stare să petreacă neclintit ceasuri întregi, cu mintea și inima ațintite la Dumnezeu. Când slăbea în privegherile sale, era îndeajuns să cheme din străfundurile amintirii chipul lui Hristos sau să intre în biserică pentru a-L revedea. Se deștepta atunci, înviorat, și se așeza din nou la rugăciune. Șaptesprezece ani a petrecut așa. Șaptesprezece ani în care a trăit fără un acoperiș deasupra capului, apărat de ploi și vânturi reci doar de pridvorul bisericii, ca unul dintre cei mai sărmani locuitori ai cetății Edesa, nebăgat în seamă de nimeni, dar iubit de Dumnezeu. Nevoințele aspre îi brăzdaseră adânc fața. Nimeni dintre cei apropiați nu l-ar mai fi putut recunoaște după atâta timp. Știa asta, pentru că, într-o zi, în noianul de pelerini veniți să se închine chipului Domnului cel nefăcut de mână omenească, l-a zărit pe unul dintre slujitorii tatălui său. Poate că fusese trimis de la Roma să îl caute sau poate că își căuta aleanul în pelerinaj. Deși privirile li s-au întâlnit, nu a văzut pe fața acelui slujitor nicio tresărire. Nu-l recunoscuse.
Omul lui Dumnezeu
E noapte. Ecleziarhul bisericii unde își duce viața Sfântul Alexie vine să se roage. Îngenunchează în fața icoanelor, apoi începe să se închine liniștit, cu metanii mari, adăstând mult cu fruntea plecată la pământ. Cătând spre locul inimii, picurând acolo cuvintele rugăciunii, a simțit cum, deodată, sufletul i se deschide și intră în el ca într-o mare catedrală. Vedenia s-a închegat apoi în chipul Maicii Domnului, care i-a vorbit: „Adă în chiliile bisericii mele pe omul lui Dumnezeu, pe săracul ce șade în fiecare zi cerșind în pridvor, căci rugăciunea lui se suie ca tămâia înaintea lui Dumnezeu și Duhul Sfânt se odihnește peste dânsul”. Când apariția Preacuratei s-a risipit, ecleziarhul a rămas cu fața la pământ. Totdeauna îi mișcase inima privirea tânărului numai piele și os care stătea smerit, cât era ziua de lungă, în pridvor. A știut că e un suflet aparte, dar niciodată nu și-ar fi putut închipui că Preasfânta îl ține la mare preț. S-a ridicat și a ieșit. Alexie se ruga îngenuncheat. Ecleziarhul a îngenuncheat, și el, și i-a sărutat mâinile. Omul lui Dumnezeu a sărit ca ars. Așa îl cinsteau slugile tatălui său, de asta fugise toată viața. A doua zi, vedenia ecleziarhului a făcut, din gură în gură, înconjurul Edesei. Toată lumea vorbea acum de Alexie. Era mai cinstit decât episcopul orașului, mai temut decât senatorul care guverna cetatea. Oamenii veneau către el ca la un sfânt în viață, cerându-i să se roage pentru ei, să le aline necazurile, să le vindece bolile. Pentru Alexie a fost prea mult, așa că, într-o noapte, s-a urcat pe o corabie și a făcut ceea ce făcuse în urmă cu șaptesprezece ani – a fugit. Își pusese în gând să se îndrepte spre Cilicia, dar o furtună a rupt cârma corăbiei, care a fost silită să acosteze la Ostia, portul Romei. Dumnezeu îl voia, din nou, acasă. Și dacă Hristos îl voia acasă, de ce să nu se întoarcă la părinții săi?
Acasă
Nici Eufimianus, nici Aglaia nu au recunoscut în bărbatul de 37 de ani pe fiul lor, fugit de acasă în urmă cu 17 ani. Trupul costeliv, părul cernit, toate îl ascundeau pe cel care fusese cândva. Dar ceva l-a mișcat pe senator în făptura tânărului care îi cerea doar o bucată de pâine și un acoperiș deasupra capului, așa că Eufimianus a poruncit slugilor să îi dea tot ce va cere. Ba chiar i-a zidit la intrarea în palat o căsuță, ceea ce a stârnit, de îndată, pizma celorlalți slujitori. Pentru Alexie era mai bine așa – să trăiască lângă ai săi, să îi cuprindă în brațele delicate ale rugăciunilor sale neîncetate, fără ca să fie silit să se cufunde din nou în mlaștina vieții patricienilor romani, pe care o urâse din adolescență. Va trăi în casa sa, al cărei unic moștenitor era, cu totul necunoscut, ca ultima și cea mai puțin prețuită slugă. Deși avea propria-i căsuță, lui Alexie îi plăcea să-și petreacă mare parte a zilei sub o scară a palatului, unde a încercat încă din primele zile să îi învețe carte pe copiii slujitorilor. Doar nopțile se retrăgea în cămăruța lui și se ruga neîncetat. O bucățică de pâine și o cană de apă îi erau de ajuns pentru a-și stâmpăra setea și foamea. Pentru că era blând și smerit, avea de îndurat multe de la servitorii palatului, care-l pizmuiau pentru că stăpânul nu-i dăduse nimic de făcut. Îl luau adesea în batjocură, râzând de el că-i un trântor, deși Alexie nu le răspundea și se străduia să îi deprindă cu cartea. Nu i-a trecut niciodată prin minte că ar putea, într-o zi, să iasă de sub scară și să le spună tuturor cine este, să-i facă de rușine și să-și facă dreptate. Nu voia decât să se umilească pe sine. Niciodată pe alții. De aceea, insultele și glumele slugilor treceau peste el ca apa peste stâncă. Nu-l atingeau, pentru că nu mai trăia pe pământ. Așa a mai petrecut aproape douăzeci de ani.
Proslăvirea
Vestea că Papa Inocențiu avea să îi treacă pragul îl bucurase și îl uimise pe Eufimianus. De atâta cinste nu se bucurase nicicând în viață. Dar papa nu venea doar să îl vadă. Cu o seară înainte, pe 17 martie 411, pe când slujea privegherea de toată noaptea în marea catedrală a Sfinților Apostoli, dinspre altar se auzise o voce: „În casa lui Eufimianus căutați-l pe omul lui Dumnezeu!”. Atât. Iar acum, papa urma să vină, iar senatorul nu știa ce să-i spună. Și-a strâns slugile, le-a luat la întrebări, nimeni nu avea habar. Atunci a observat că ascetul care își ducea traiul sub scară nu se arătase. A trimis slugile să îl caute. L-au găsit în chilioara lui, întins pe pat, dar fără suflare, cu un sul mare de pergament în mână. Începea așa: „Eu sunt Alexie, copilul vostru. Vă rog, părinții mei iubiți, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta supărare, dar se cade fiecăruia să asculte mai mult pe Făcătorul și Mântuitorul său, decât pe născătorii săi. Și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veți avea prin răsplătirea cea cerească!”
Roma a vuit la aflarea veștii că smeritul slujitor al senatorului era, de fapt, fiul său dispărut de acasă, în urmă cu aproape patruzeci de ani. Când i-au luat trupul pentru slujba de înmormântare, o mulțime mare a năvălit pe străzi. Erau atât de dornici să se închine celui pe care-l socoteau, deja, un sfânt, încât împăratul a fost nevoit să poruncească soldaților săi să arunce cu monede pe străzile alăturate, pentru ca tot cortegiul funerar să se poată urni. Atunci a început Sfântul Alexie să facă și primele sale minuni – a deschis ochii unui orb din naștere, a vindecat un olog, a curățit un lepros. Mulțimea Romei își aflase un tămăduitor. Viața sa l-a impresionat atât de mult pe împăratul Honorius, încât i-a făcut omului lui Dumnezeu un sarcofag din marmură, împodobit cu smaralde. După ce au așezat trupul plăpând al lui Alexie în el, sarcofagul s-a umplut de mir, atât de mult, încât a dat pe dinafară. Era un semn al iubirii dumnezeiești, care se revărsa din moaștele sale. O iubire care, așa cum cred țăranii din Balcani, e atât de cuprinzătoare și atât de fierbinte încât, pe 17 martie, când e prăznuit, să încălzească toate lighioanele ce-și dorm somnul iernii în pământ și să le scoată afară, la soare și lumină. De mai bine de 1500 de ani, Sfântul Alexie ne vestește și ne pregătește de primăvară. Să-l primim!