Povești cu sfinți – Alexie, omul lui Dumnezeu

– În fiecare primăvară, un sfânt foarte iubit în Balcani ridică din amorțire toate viețuitoarele care-și petrec răstimpul iernii dor­mind în pământ. Ocrotitor al aricilor, sobolilor, șerpilor și gâzelor de tot felul, el descuie în fiecare an înghețul, ca să îl încuie la loc, la sfârșit de toamnă. Alexie este singurul sfânt din calendar care poartă supranumele de – „Omul lui Dumnezeu”. Pentru că a avut o viață în care a vrut să trăiască doar pentru Hristos –

Senatorul Eufimianus era un om bogat și respectat în Roma. Atât de bogat și de respectat încât intra când dorea la îm­păratul Honorius și la papă. Mii de slujitori gri­jeau de întinsele sale domenii, de palatele, vilele, vistieriile și hambarele sale. Avea orice se putea cumpăra pe această lume, singura avere care-i lipsea fiind un urmaș. Soția sa, Aglaia, era stearpă, iar fără glasul unui copil, toate palatele sale îi pă­reau goale și searbede. Eufimianus încercase tot ce îi ofereau știința vre­mii și sfa­turile bisericii. Era cre­dincios și foarte milostiv. În casa lui erau me­reu întinse trei mese: una pentru sărmani, alta pentru văduve și o alta pentru străini. El însuși nu mânca decât spre seară o cină la care îi poftea pe toți slujitorii lui Dumne­zeu care se întâmpla să trea­că prin Roma. Dacă într-o zi nu-i veneau săracii la masă, Eufimianus cădea în genunchi mâhnit și spunea: „Doam­ne, nu sunt vrednic să umblu pe pământul tău!”. După mulți ani de umilințe, întristări și rugi, cerul i s-a deschis și le-a dăruit un fiu. L-au numit Alexie. Venise ca rod al rugă­ciu­nii, și așa se și purta. În­văța re­pede și bine, era cuminte și foarte înțelept, o lumină și o nesperată mângâiere pentru Eufi­mia­nus și A­glaia care, de acum, se gân­deau că vor putea în­chide ochii liniștiți – a­veau un moștenitor. Doar că de inima lui Ale­xie nu se lipiseră defel ave­­rile pă­rinților. Nu-și găsea lo­cul în palatele lor și, cu atât mai puțin, în va­ni­toasa lume a patricie­ni­lor romani. În adolescență a început să postească aspru și, pe sub toga albă, să poarte o haină săracă și aspră, care îi rodea carnea. Era felul său de a-și dori o viață simplă și umilă, închinată cu totul rugăciunii. Dar cum să o afle? În vremea aceea, când creștinismul ieșit din chingile persecuției abia își lua avânt, monahismul era plă­pând, iar mânăsti­rile tocmai se înte­meiau. Când Alexie a împlinit 20 de ani, tatăl său i-a ales o tânără patriciană frumoasă și bogată. Oricare alt bărbat ar fi fost fericit să o ia drept soție, dar sufletul lui Alexie îi era predat lui Hris­tos. În noaptea nunții, în vacarmul și bucu­ria tutu­ror invitaților, el a intrat în iatac și i-a spus soaței sale totul, de-a fir a păr – că nu-și găsea locul în lume, că vrea să fie al Domnului și numai al Lui. I-a dăruit soției ine­lul său și apoi, îmbrăcat ca un umil slujitor, a părăsit pe ascuns palatul părinților. Nădăjduia să ajungă la Edesa, în Me­sopotamia, unde Hristos însuși îi trimisese în dar regelui Abgar o icoană cu chipul Său, nefăcută de mână omenească, ci imprimată miraculos pe o bucată de pânză cu care Iisus își ștersese fața. Alexie voia să vadă chipul Celui pe care se hotărâse să îl urmeze în­treaga viață. S-a îmbar­cat la Ostia, într-un vas care pleca spre Asia Mi­că și, de atunci, nu l-a mai vă­zut nimeni în cetatea Romei. Noaptea neagră l-a înghițit, împreună cu tot trecutul său.

Chipul Domnului

Chipul lui Iisus, știa asta, avea să îl urmărească toată viața. Tot drumul de la Roma la Edesa, drum lung, cu primejdii și osteneli, drum în care s-a întrebat, și nu o dată, dacă alesese calea dreaptă părăsindu-și părinții, tot drumul acesta și-a închi­puit chipul Domnului. Nerăbdarea îi mistuise nopțile și îi adumbrise zilele, altminteri frumoase și pline de soare. Întâlnirea cu bucata aceea de pânză, cu care Hristos însuși se ștersese pe față, lăsându-și, pentru totdeauna, chipul întipărit pe ea, era, pentru Alexie și pentru toți creștinii pele­rini care se scurgeau spre cetatea Edesei, o întâl­nire cu dumnezeirea. Nu era vorba doar de o cu­rio­zitate a firii să afli cum a arătat Iisus, ci, mai cu seamă, de un dor. Dorul de a te apropia cât mai tare de Dumnezeu.

Necunoscut și, de acum, înveșmântat în straie umile, lui Alexie nu i-a fost ușor să răzbată prin mulțimea de pelerini care se revărsase în lăcașul prea strâmt, pentru a vedea chipul Domnului. Așa că a așteptat. Di­mineața a trecut repede, mulțimea s-a tălăzuit în porțile bisericii, a vuit, a gemut, s-a opintit să pă­trundă în ea. Abia spre după-amiază, când soarele a început să coboare spre asfințit, lungind um­brele pe străzile Edesei, mulțimea de pelerini a părut că își ostoise întrucâtva elanul. Strânsoarea din fața porților a dat semne că slă­bește, și când întunericul s-a lăsat, vătuit, peste biserică, Alexie a putut să intre înăuntru. A stat la priveghere și, către crugul nopții, pelerinii au plecat, mai toți. Atunci s-a apropiat de pânza re­gelui Abgar și a putut privi, ne­stingherit, la chipul lui Iisus. Pri­virile i s-au întâlnit cu ochii Dom­nului și în clipa aceea a știut că tot ceea ce căutase în viață era pri­virea aceea, numai dragoste și milă, și că lumea pe care o lăsase în urmă era o lume de fum. Știa acum, cu acea liniște pe care doar cugetările inimii ți-o dau, că nu greșise. Nu va mai pleca niciodată din Edesa. Va să rămână aici, ca ultimul și cel mai neînsemnat locuitor al cetății, bucuros că în fiece noapte se va putea strecura să privească netulburat la chipul Dom­nului. Și când privirile li se întâlneau, inima lui aprinsă de dragoste se topea în inima lui Iisus. Asta își dorise în toată scurta lui viață de până atunci.

Cerșetor pentru alții

Trupul și-l privea din afară, așa cum te uiți vara la cochiliile de melci aduse de furtună pe malul mării. De sine nu îi păsa câtuși de puțin. Cufundat în rugăciune, împietrit dis-de-dimineață pe treptele bisericii lui dragi, nu băga de seamă că pelerinii, milostivi și înduioșați că ajunsese piele și os, îi aduceau mâncăruri de toate felurile și, dacă erau mai înstăriți, chiar câțiva bănuți de aramă. Seara, când mormanul de danii era ridicat în fața sa, lua pentru sine o fărâmă de pâine și pleca să împartă restul sărmanilor cetății. Traiul acesta, atât de aspru pentru un om crescut în bel­șugul palatelor părintești, îi oțelise și inima, și mintea. Era de acum în stare să petreacă neclintit ceasuri întregi, cu mintea și inima ațintite la Dum­nezeu. Când slăbea în privegherile sale, era în­deajuns să cheme din străfundurile amintirii chi­pul lui Hristos sau să intre în biserică pentru a-L revedea. Se deștepta atunci, înviorat, și se așeza din nou la rugăciune. Șaptesprezece ani a petrecut așa. Șaptesprezece ani în care a trăit fără un aco­periș deasupra capului, apărat de ploi și vânturi reci doar de pridvorul bisericii, ca unul dintre cei mai sărmani locuitori ai cetății Edesa, nebăgat în seamă de nimeni, dar iubit de Dumnezeu. Ne­voințele aspre îi brăzdaseră adânc fața. Nimeni dintre cei apropiați nu l-ar mai fi putut recunoaște după atâta timp. Știa asta, pentru că, într-o zi, în noianul de pelerini veniți să se închine chipului Domnului cel nefăcut de mână omenească, l-a zărit pe unul dintre slujitorii tatălui său. Poate că fusese trimis de la Roma să îl caute sau poate că își căuta aleanul în pelerinaj. Deși privirile li s-au întâlnit, nu a văzut pe fața acelui slujitor nicio tresărire. Nu-l recunoscuse.

Omul lui Dumnezeu

E noapte. Ecleziarhul bisericii unde își duce viața Sfântul Alexie vine să se roage. Înge­nun­chează în fața icoanelor, apoi începe să se închine liniștit, cu metanii mari, adăstând mult cu fruntea plecată la pământ. Cătând spre locul inimii, picu­rând acolo cuvintele rugăciunii, a simțit cum, deo­dată, sufletul i se deschide și intră în el ca într-o mare catedrală. Vedenia s-a închegat apoi în chi­pul Maicii Domnului, care i-a vorbit: „Adă în chiliile bisericii mele pe omul lui Dumnezeu, pe săracul ce șade în fiecare zi cer­șind în prid­vor, căci rugă­ciu­nea lui se suie ca tămâia înaintea lui Dumnezeu și Du­hul Sfânt se odihnește peste dânsul”. Când apariția Preacu­ratei s-a risipit, ecleziarhul a ră­mas cu fața la pământ. Tot­dea­una îi mișcase inima privirea tânărului numai piele și os care stătea smerit, cât era ziua de lungă, în pridvor. A știut că e un suflet aparte, dar nicio­dată nu și-ar fi putut închipui că Preasfânta îl ține la mare preț. S-a ridicat și a ieșit. Alexie se ruga îngenuncheat. Ecleziarhul a îngenuncheat, și el, și i-a sărutat mâinile. Omul lui Dumnezeu a sărit ca ars. Așa îl cinsteau slugile tatălui său, de asta fugise toată viața. A doua zi, vedenia ecleziarhului a făcut, din gură în gură, înconjurul Edesei. Toată lumea vor­bea acum de Alexie. Era mai cinstit de­cât epis­copul orașului, mai temut decât senatorul care guverna cetatea. Oamenii veneau către el ca la un sfânt în viață, cerându-i să se roage pentru ei, să le aline necazurile, să le vindece bolile. Pen­tru Alexie a fost prea mult, așa că, într-o noapte, s-a urcat pe o corabie și a făcut ceea ce făcuse în urmă cu șaptesprezece ani – a fugit. Își pusese în gând să se îndrepte spre Cilicia, dar o fur­tu­nă a rupt cârma corăbiei, care a fost silită să acosteze la Ostia, portul Romei. Dum­ne­zeu îl voia, din nou, acasă. Și dacă Hristos îl voia acasă, de ce să nu se întoarcă la părinții săi?

Acasă

Nici Eufimianus, nici Aglaia nu au recu­noscut în bărbatul de 37 de ani pe fiul lor, fugit de acasă în urmă cu 17 ani. Trupul cos­teliv, părul cernit, toate îl ascundeau pe cel care fusese cândva. Dar ceva l-a mișcat pe senator în făptura tânărului care îi cerea doar o bucată de pâine și un acoperiș deasupra ca­pului, așa că Eufimianus a poruncit slugilor să îi dea tot ce va cere. Ba chiar i-a zidit la intra­rea în palat o căsuță, ceea ce a stârnit, de îndată, pizma celorlalți slujitori. Pentru Ale­xie era mai bine așa – să trăiască lângă ai săi, să îi cuprindă în brațele delicate ale rugăciu­nilor sale neîncetate, fără ca să fie silit să se cufunde din nou în mlaștina vieții patricie­nilor romani, pe care o urâse din adolescență. Va trăi în casa sa, al cărei unic moștenitor era, cu totul necunoscut, ca ultima și cea mai puțin prețuită slugă. Deși avea propria-i că­suță, lui Alexie îi plăcea să-și petreacă mare parte a zilei sub o scară a palatului, unde a încercat încă din primele zile să îi învețe carte pe copiii slujitorilor. Doar nopțile se retrăgea în cămăruța lui și se ruga neîncetat. O bucă­țică de pâine și o cană de apă îi erau de ajuns pentru a-și stâmpăra setea și foamea. Pentru că era blând și smerit, avea de îndurat multe de la ser­vitorii pala­tului, care-l pizmuiau pentru că stăpâ­nul nu-i dă­duse nimic de făcut. Îl luau adesea în batjocură, râzând de el că-i un trântor, deși Alexie nu le răs­pundea și se străduia să îi de­prindă cu cartea. Nu i-a tre­cut niciodată prin minte că ar pu­tea, într-o zi, să iasă de sub scară și să le spună tuturor cine este, să-i facă de rușine și să-și facă dreptate. Nu voia decât să se umilească pe sine. Niciodată pe alții. De aceea, in­sultele și glume­le slugilor treceau pes­te el ca apa pes­­te stâncă. Nu-l atingeau, pen­tru că nu mai trăia pe pământ. Așa a mai petrecut aproape douăzeci de ani.

Proslăvirea

Vestea că Papa Inocențiu avea să îi treacă pra­gul îl bucurase și îl uimise pe Eufimianus. De atâta cinste nu se bucurase nicicând în viață. Dar papa nu venea doar să îl vadă. Cu o seară înainte, pe 17 martie 411, pe când slujea privegherea de toată noaptea în marea catedrală a Sfinților Apos­toli, dinspre altar se auzise o voce: „În casa lui Eu­fi­mianus căutați-l pe omul lui Dumnezeu!”. Atât. Iar acum, papa urma să vină, iar senatorul nu știa ce să-i spună. Și-a strâns slugile, le-a luat la întrebări, nimeni nu avea habar. Atunci a obser­vat că ascetul care își ducea traiul sub scară nu se arătase. A trimis slugile să îl caute. L-au găsit în chilioara lui, întins pe pat, dar fără suflare, cu un sul mare de pergament în mână. Începea așa: „Eu sunt Alexie, copilul vostru. Vă rog, pă­rinții mei iubiți, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta supărare, dar se cade fie­căruia să as­culte mai mult pe Făcă­torul și Mântui­to­rul său, decât pe născătorii săi. Și cred că, pe cât v-am mâh­nit, pe atât de mare bu­cu­rie veți avea prin răs­plă­tirea cea cerească!”

Roma a vuit la aflarea veștii că smeritul slujitor al senatorului era, de fapt, fiul său dispărut de acasă, în ur­mă cu aproape patru­zeci de ani. Când i-au luat trupul pen­tru slujba de în­mormân­tare, o mulțime mare a năvă­lit pe străzi. Erau atât de dor­nici să se închine celui pe care-l so­coteau, deja, un sfânt, încât împăratul a fost nevoit să poruncească solda­ților săi să arunce cu monede pe străzile alăturate, pentru ca tot cortegiul funerar să se poată urni. Atunci a început Sfântul Alexie să facă și primele sale minuni – a deschis ochii unui orb din naștere, a vindecat un olog, a curățit un lepros. Mulțimea Romei își aflase un tămă­dui­tor. Viața sa l-a impresionat atât de mult pe îm­păratul Hono­rius, încât i-a făcut omului lui Dum­nezeu un sar­co­fag din marmură, împodobit cu smaralde. După ce au așezat trupul plăpând al lui Alexie în el, sarcofagul s-a umplut de mir, atât de mult, încât a dat pe dinafară. Era un semn al iubirii dumne­zeiești, care se revărsa din moaștele sale. O iubire care, așa cum cred țăranii din Bal­cani, e atât de cuprinzătoare și atât de fierbinte încât, pe 17 martie, când e prăznuit, să încălzească toate li­ghioanele ce-și dorm somnul iernii în pământ și să le scoată afară, la soare și lumină. De mai bine de 1500 de ani, Sfântul Alexie ne ves­tește și ne pre­gătește de primăvară. Să-l primim!