Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

A început Postul Mare! „Suntem făcuți să ne unim cu Hristos”

– Interviu cu părintele arhimandrit ANDREI COROIAN, de la Catedrala Episcopală din Deva –

Pr. arh. Andrei Coroian

Când mugurii stau să pleznească în adie­rile primăverii, la ceas de seară, creștinii se adună în bisericile luminate doar de câteva candele. Icoanele sunt îmbrăcate în straie cernite, preoții asemenea. Cântările, aidoma celor din Bizanț, de acum o mie de ani, plâng păcatele întregii omeniri. A în­ceput Postul Mare, pregătirea tru­peas­că și sufletească pentru moartea și Învierea lui Iisus. Tristețe și bucu­rie la un loc. Sfinții i-au zis, „tristețe bucuroasă”. Tristețe, pentru păcatele noastre, ale tuturor, care au dus la răstignirea Domnului, durere, pentru chinurile pe care El va să le rabde pentru noi, dar și bucurie plină de nădejde și de lumină, păcatele ne vor fi toate iertate și vom păși, în primă­vara care cuprinde lumea, cu sufletul curat.

Părintele arhimandrit Andrei Co­roian, de la Episcopia Devei și Hunedoarei, este un monah încercat. A intrat în mânăstire încă de tânăr, a cunoscut asprimile postirii și dul­ceața lacrimilor pocăinței. De aceea, cuvintele lui nu sunt culese doar din cărți, ci, mai ales, din încercări și din inimă. Un îndrumător înțelept și blând, un duhovnic adevărat, care, atunci când vorbește, sădește pace și bucurie împrejur. Și nădejde! Spe­ranța cu care așteptăm Învierea, în anul acesta așa de greu.

„La Mânăstirea Nicula m-am întâlnit pentru prima oară cu slujbele minunate din prima săptămână a Postului Mare”

– Părinte Andrei Coroian, aș vrea să vorbim astăzi despre Postul Mare. Ați trăit într-un sat de munte, unde sărbătoarea Sfintelor Paști era cele­brată de întreaga comunitate. Mai țineți minte cum începea Postul Mare?

În biserică

– Atunci, la țară, noi nu știam de slujbele cu care începe postul, din prima săptămână, dar știam de slujbele de la sfârșitul lui, din Săptămâna Mare, cu deniile din joia și vinerea mare, prohodul, răstig­nirea, care m-au impresionat de copil. Știam că Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi și mai știam, încă de atunci, că pentru răstignirea Dom­nului, și noi trebuie să ne pregătim, să postim, să ne rugăm, să ne transformăm. De fapt, asta este pocăința. E o transformare, o schimbare de men­talitate. Cuvântul pocăință vine la noi din limba slavonă, dar la origine este un cuvânt grecesc, din evanghelii, metanoia, care înseamnă „schimbare de mentalitate”. Sfântul Ioan Scărarul îi dă poate cea mai profundă definiţie, el spune că pocăința este întoarcerea de la păcat la virtute şi de la dia­vol la Dumnezeu. Păcatul are sute de forme, există în lume o adevărată cultură a păcatului, dar orice păcat are opusă o virtute, pe care trebuie să o des­coperi şi să o înrădăcinezi în suflet, să o lucrezi cumva, făcând, astfel, o trecere de la satana la Dum­­nezeu. Iar pocăinţa, care este o temelie a virtu­ților, este așezată, la rândul ei, pe post.

– De ce?

– Pentru că omul nu poate păcătui dacă nu are fondul: belșug de mâncare și băutură, muzică de petrecere, o stare ce duce apoi la desfrâu și păcate. Prin post ne înfrânăm de la toate acestea, deci, așe­zăm pocăința și postul ca prime trepte ale virtuții. Toate acestea le-am înțeles mai bine când am plecat la mânăstire. Când mergi la călugărie, mergi cu gândul de a te ruga neîncetat, de a trăi continuu numai pentru Dumnezeu şi te încadrezi în rânduiala obștii, care constă, în primul rând, în participarea la slujbe. În orice mânăstire sunt 6-7 ore de slujbe pe zi, se citește şi Psaltirea neîncetat, în afară de rugăciunea personală de la chilie şi de ascultări. Acolo, la Mânăstirea Nicula, unde am intrat ca novice, m-am întâlnit pentru prima dată și cu sluj­bele atât de minunate din prima săptămână a Pos­tului Mare, care în mânăstiri are o rânduială foarte aspră. În prima săptămână este chiar post negru. Cinci zile, de duminică până vineri, nu se mănâncă nimic. Pentru că prin ajunare se simte, practic, harul lui Dumnezeu. Când omul nu mai are puteri fizice şi psihice, el se încrede doar în har. Acesta este începutul. Pe înfrânarea aceasta, când nu mănânci cinci zile nimic, se așează apoi rugăciunea Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul. El se citește împărţit în patru trepte, în primele patru seri ale postului, și cuprinde, practic, recapitulată, toată istoria căderii omenirii, din care și noi facem parte.

– Ce vi se pare cel mai frumos în această sluj­bă?

De Rusalii, la Deva, cu tinerii ucenici

– Pe mine m-a impresionat faptul că în slujba aceasta găseşti toată trăirea bisericii, experimentată imnografic. Noi suntem formaţi în lumea egois­mului și privim totul individualist, chiar păcatul și virtutea. Însă biserica ne învață să gândim comu­nitar, să înțelegem că suntem ca o celulă din uriașul organism uman, care începe de la Adam și se va ter­mina cu ultimul om. De aceea și căderea și, mai ales, pocăinţa, nu ne privesc doar pe noi, ca indivizi, ci întreaga umanitate. Pocăinţa e văzută în biserică drept o lucrare pe care o faci într-o comuniune cu întreaga umanitate. Să vedeţi cum începe Canonul cel Mare al Sfântului An­drei Criteanul: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?”. Şi apoi îl pomeneşte pe Cain, care l-a omorât pe Abel, apoi pe Avraam și pe toţi drepţii care au căzut şi s-au pocăit, ca exemple ce trebuie urmate. Deci, îți propune să plângi faptele vieții tale păcătoase, dar apoi pomenește păcatele și virtuțile altora. În felul acesta, Ca­nonul cel Mare ne pregăteşte să ne înrădăcinăm mintea în toată istoria sfântă a omenirii şi să participăm la ea. Sfântul Sofronie Saharov spunea că oricine se roagă un singur minut transmite un duh benefic peste în­treaga umanitate… până în Japonia.

„Toată mergerea noastră spre Înviere se bazează pe dorul omului de a-L vedea pe Dumnezeu”

– Părinte Andrei Coroian, mi-ați spus că în mânăstire v-ați adâncit în frumusețea slujbelor bisericii. Eu știu că ele sunt așezate ca o scară, pregătindu-ne pentru Înviere.

La Bethleem, în peștera Nașterii Domnului

– Da, tot ciclul acesta liturgic, tot anul bise­ricesc, e lăsat de Dumnezeu ca să ne purificăm prin el, să ne iluminăm, să înţelegem întru totul voia și raţiunile Lui. Începem încă de la Crăciun, cu Naş­terea Lui, care e și nașterea noastră lăuntrică în vederea mântuirii, apoi avem Botezul Domnului, care e și curăţirea noastră și a firii, a tuturor apelor şi a întregii Creații prin harul Lui. Apoi, după ce trec bucuriile acestea, care sunt marile praznice din timpul sărbătorilor de iarnă, începe o perioadă specială, a pocăinței, perioada Triodului, care înce­pe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare și ţine zece săptămâni, până la Paște, pregătindu-ne pentru Învierea Domnului. Înainte de perioada Triodului, biserica ne atrage atenția asupra ei printr-o ultimă duminică, duminica Vameşului Zaheu, care urcă într-un copac doar ca să Îl vadă trecând pe Domnul Iisus Hristos. Adică, toată mergerea asta a noastră spre Înviere se bazează pe dorul omului de a-L vedea pe Dumnezeu. De aici plecăm. Prima cântare a Triodului este „Uşile pocăinţei”: „Uşile pocăin­ţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că merge duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!”. E o cântare foarte frumoasă, ea ne vesteşte pocăinţa în vederea întâlnirii cu Mirele Hristos, care Se va răstigni pen­tru mântuirea noastră. Imnul acesta are înţelesul unui doliu spiritual, ușile pocăinței sunt un dar al Duhului Sfânt, care ne luminează să pri­mim în noi o altă modalitate de a vedea lucrurile. Acesta este primul pas spre Înviere. Să știți că noi suntem fă­cuţi să ne unim cu Domnul Iisus Hristos. Ăsta e scopul vieţii pe pământ. Sufletele noastre sunt mi­resele lui Hristos, suntem făcuţi să ne unim cu El într-o nuntă veşnică. Hristos e Logosul din Treime, Cel Preacurat, Cel fără păcat, Fiul din veșnicie al Tatălui, care vine la noi ca să realizeze unirea cu firea omenească, cea mai mare și mai de preț unire care poate fi în această lume. Iar în Postul Mare, noi trăim această unire prin cele șase săptă­mâni ale postului, ne purificăm prin ele, unindu-ne la final cu Iisus, Mi­rele Ceresc. Pentru că nu poţi să te uneşti în iubire cu Cel Preacurat, dacă nu te-ai curăţit. Unirea cu Hris­tos se face în trepte. Mai întâi e puri­ficarea, apoi iluminarea și abia la final îndumnezeirea, adică unirea cu El în iubire.

„Primul lucru pe care îl dobândim după pocăință e bucuria”

– Părinte, se vorbește în ortodo­xie despre o stare de „tristețe bucu­roasă”, la care am ajunge prin post și rugăciune. Cum pot coexista două stări așa de opuse – întris­tarea și bucuria?

În deșert, purtând Crucea

– Vedeți, pocăinţa are două feluri de a fi trăită: există o pocăinţă cu întristare – ai greşit, te întris­tezi, plângi pentru păcatele tale, asta e treapta gene­rală, să zic aşa. Dar există şi o pocăinţă superioară, pe care o dobândim cu anii, după nevoințe, când pocăinţa vine cu bucurie, şi plânsul ei este de bucu­rie. Primul lucru pe care îl dobândim după pocăinţă e bucuria, bucuria iertării, bucuria primirii harului Duhului Sfânt. Avem căinţa de rău, dar apoi vine dobândirea iertării, pentru că nu mai fac fapte rele, fac fapte bune. Şi tot timpul am în inimă bucuria iertării, pentru că Dumnezeu îmi dă harul Duhului Sfânt, dacă trăiesc curat şi nevinovat. Însă pocăinţa noastră nu are un sfârşit, zice Sfântul Efrem Sirul, pentru că mereu primeşti un strop de înţelepciune, un strop de luminare, care te duce pe o altă treaptă, mai înaltă, și așa poţi să înaintezi la infinit. Aşa creștem și în smerenie, care e, de fapt, intrarea în adevăr, adică recunoaşterea a ceea ce eşti tu cu adevărat şi recunoaşterea a ceea ce e Dumnezeu. Există în Pateric o întâmplare în care ni se vorbește despre aceste două laturi ale pocăinței. Se spune că doi călugări au căzut în păcat şi s-au dus la un pă­rinte duhovnicesc, care le-a dat fiecăruia câte o chilie să se pocăiască. Şi după un an sau doi, po­căința unuia dintre ei a fost primită de Dumnezeu. El plânsese tot timpul pentru păcatul lui, de ajun­sese uscat tot, numai piele şi os, cu ochii adânciţi în orbite. Celălalt călugăr, deşi postise și el, nu mâncase decât o dată la nu ştiu câte zile, era înflorit, avea o lumină şi o bucurie în ochi. Şi i-a întrebat bătrânul: „De ce sunteţi aşa?” Cel dintâi, care se uscase, i-a răspuns: „Pentru că pă­catul meu este înaintea mea pururea”. Plân­gem toată viaţa un păcat pe care l-am făcut, şi asta sigur că ne usucă și oasele… e greu. Celă­lalt însă i-a răspuns: „Eu nu am plâns pentru păcatul meu, ci tot timpul I-am mulţumit lui Dumnezeu, cu lacrimi de bucurie, I-am mulţu­mit că m-a iertat”. Şi a trăit călugărul starea aceasta a bucuriei iertării şi, deşi nu mâncase nimic şi trăia în acelaşi post şi rugăciune ca și celălalt, nu era uscat, ci înflorit, vesel la faţă, transfigurat, pentru că Hristos primise și po­căin­ța lui, la fel cum o primise și pe cea a celui care petrecuse în întristare. Într-o astfel de stare pot să plâng şi pentru mine, dar şi pentru alţii, dar plâng cu bucurie, pentru că e o stare de har, sunt cu Dumnezeu, nu despărțit de el din pricina păcatelor.

– Părinte, aș vrea să vă pun o întrebare îndrăzneață: sfinția voastră cum trăiți po­căin­ța prin Postul Mare, ca pregătire pentru Înviere?

La mormântul pr. Nicolae Steinhardt de la Rohia

– Este greu să vă răspund, nu e ușor, pentru că sunt stări pe care le trăiesc diferit de la minut la minut, de la secundă la secundă, cât stau în har. E un întreg univers lăun­tric, poate în miile de ani pe care le vom pe­trece în cealaltă lume, în veșnicie, vom ajunge să cunoaștem toate rezulta­tele trăirilor noastre de aici, de pe pământ, care uneori sunt doar un ger­mene, ce se dezvoltă încet, în timp, și sfârșesc abia în veșnicie. Uneori ai harul bucuriei, alteori al umilinţei ori al milei, pentru că nu plângi doar pentru păcatele tale, poţi să plângi și să te rogi pentru alţii, pentru că știi că ceea ce tu trăiești îi schimbă și pe ceilalți. De asta Dumnezeu ne mai dă ani de trăit pe pământ, să trecem de la o pocăință a întristării la una a bucuriei. Murim cu El, prin post, ca apoi să înviem cu El, de Paște, să ne unim cu El şi, la final, ne înălţăm cu El la Cer. Dacă nu ne-am înălţat la cer anul trecut, înseamnă că nu am ajuns încă la starea la care am putea să ajungem, şi vom mai trăi Dumnezeu ştie câţi ani. Astfel trăită, pocăinţa poate fi un spor în cunoaştere, un spor în iubire, un spor în bucurie, un spor în lumină. Şi chiar dacă, la înce­put, ea poate să fie mai dureroasă, pur­tând înţelesuri, să zic aşa, mai trupeşti, mai omeneşti, încet-încet se va ridica la înţelesuri subţiri, duhovniceşti. Sfân­tul Siluan zice undeva că în po­căință există o stare mai presus de plâns, o stare de har, de bucurie, pentru că pământul inimii e deja afânat. E o stare de har în care trăieşti, o smerenie subţire, delicată, care se manifestă în iubire, în bunătate, în blândeţe – simţi în toate o mare bucurie, o bucurie să faci bine, să răspunzi răului cu bine. Aceasta este calea superioară a po­căin­ței. Părintele Nicolae Steinhardt spune că aceasta este calea oamenilor care intră direct în fericire, care nu trec prin durerea crucii, oameni superiori, care intră direct în starea de înviere! Ei Îi spun lui Hristos mereu așa: „Doam­ne, îţi mulţumesc Ţie că ai murit şi Te-ai răstignit pentru mine! E de ajuns să cred în Tine, Cel răstignit şi înviat, ca să trăiesc bucuria învierii Tale.” Să știți că noi, în ortodoxie, trăim până și crucea în lumina Învierii. Chiar şi sluj­bele de pocăinţă devin un motiv de bucurie duhovnicească. E o bucurie să cântăm „Uşile pocăinţei”, să cântăm „Suflete al meu”. Imnografia asta a lor ne dă o stare de bucurie duhovni­ceas­că, dar care ne duce și la smerenie, la umilinţă. În Epistola sa către Galateni, Sfântul Apostolul Pavel ne și porun­cește: „Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat!”. Ideal ar fi ca toate rugă­ciunile să le facem din iubire, dar mer­ge şi forțat, pentru că nu toată lumea trăiește la superlativ. Puţini sunt cei care învaţă de nota 10, care răspund din prima la toate examenele. Alţii se chinuie, dar şi ei fac o şcoală, mai greu sau mai uşor. Uneori putem să ne rugăm doar pentru o singură persoană, atâta putem, aşa simţim. Alteori poţi să te rogi pentru zece, pentru douăzeci, pentru o sută. Trebuie să găseşti cheia şi de acolo să porneşti, e punctul de pornire şi poți mări cercul. Dacă vreau să mă rog direct pentru o sută, simt că nu pot de la început. Întotdeauna există undeva o cheie care îți descuie sufletul.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian