
– Guvernul Cîțu a prezentat zilele trecute Planul Național de Redresare și Reziliență, pe care îl va înainta, spre finanțare, Comisiei Europene. Este acest proiect mai bine întocmit decât cel prezentat de Guvernul Orban, care nu a fost pe placul UE? În cazul ideal în care „Planul Național” ar primi finanțarea, ce s-ar schimba semnificativ în România, cu aceste investiții, de 30 de miliarde de euro?
– Fără îndoială că ministrul Fondurilor Europene, Cristian Ghinea, a înțeles care sunt cerințele UE și a inclus în PNRR proiecte de digitalizare, protecție a mediului și infrastructură, dublate de reforme, în primul rând în domeniul administrației publice. Totuși, guvernul Cîțu este tributar unei mentalități orientale de negociere (sau chiar tocmeală), pentru că prevede proiecte de peste 40 de miliarde de euro, deși România nu poate accesa decât 29,2 miliarde. Nu numai Comisarul european pentru transporturi, Adina Vălean, a avertizat că „nu merge chiar așa”, ci și Comisarul pentru economie, Paolo Gentiloni, care a declarat explicit că „mai mult e mai puțin” și că abordarea unei game prea largi de proiecte poate duce la ratarea unora dintre ele, mai ales într-o țară care a avut până acum dificultăți majore în absorbția fondurilor europene. Această invitație la realism, din partea Comisiei Europene, ar trebui să tempereze triumfalismul afișat de guvern și de președintele Klaus Iohannis. În tot cazul, Comisia Europeană nu agreează această abordare, care disimulează stângaci încercarea guvernului de a mulțumi toate grupurile politice din coaliție și clientela lor. Altfel, România proiectată de PNRR ar avea o infrastructură modernă, o administrație reformată și digitalizată, păduri protejate prin cipuri implantate în copaci, un transport feroviar eficient și civilizat – adică, ar fi o Românie greu de imaginat, din perspectiva deprofesionalizării și corupției care minează în prezent administrația și guvernarea. Iată de ce ar fi fost mai utilă o selecție judicioasă a priorităților, care ar fi dat minime garanții de maturitate și de voință politică în direcția reformelor.
– Pe lângă lupta cu pandemia (pe care o duce ca țară ce nu are norocul apartenenței la UE), Republica Moldova se confruntă și cu o criză politică majoră. Ultimele vești indică faptul că președinta Maia Sandu e pe cale să câștige lupta cu un Parlament ostil. Va reuși, oare, să impună un guvern propriu ori să provoace alegeri anticipate? Pot visa moldovenii de peste Prut la o adevărată reformă?
– Întrebarea este dacă un stat eșuat, captiv al unor rețele mafiote transnaționale, care prezintă un interes strategic pentru un inamic declarat al UE, adică Rusia, se poate reforma. Tentativa eroică a Maiei Sandu de a-și scoate țara din marasm va fi un test nu numai pentru electoratul și pentru forțele democratice de peste Prut, ci și pentru România și Uniunea Europeană, pe al căror sprijin contează președinta Republicii Moldova. Este adevărat că recenta decizie a Curții Constituționale de la Chișinău i-a permis Maiei Sandu să-l desemneze premier pe liderul propriului ei partid (PAS), și că, dacă guvernul propus de acesta nu va fi aprobat de majoritatea penală din Parlament, Parlamentul ar putea fi dizolvat și s-ar putea organiza alegeri anticipate – adică exact ceea ce dorește Maia Sandu. Majoritarii, adică socialiștii lui Dodon și partidul fugarului Ilan Șor, acuzat că ar fi fost în spatele devalizării Băncii Centrale, au anunțat deja că nu vor accepta aceste alegeri și că vor merge înainte cu planul de a-l numi premier pe ambasadorul Republicii Moldova la Moscova, care nici măcar nu vorbește românește. Confruntarea dintre forțele reformiste și cele conservatoare de peste Prut a intrat probabil în faza decisivă și va depinde, în final, de decizia Curții Constituționale, dar nu îi putem anticipa deznodământul, pentru că toate instituțiile și toate companiile de stat se află în mâinile rețelei mafiote a fugarilor Vlad Plahotniuc și Ilan Șor, ceea ce generează dificultăți economice și sociale majore pentru un președinte reformist, și pentru că Moscova încă nu „a mutat”, deci nu știm dacă îi va permite Maiei Sandu să-și ducă planurile la bun sfârșit. Esențială este acum o masă critică a electoratului în favoarea președintei și o mobilizare exemplară a forțelor politice democratice, care rămân, din păcate, dezbinate. Păstrându-ne prudența, putem spune că, dacă și Curtea Constituțională va juca pentru schimbare, speranțele ca Republica Moldova să demareze proiectul sisific al reformei de fond sunt încă vii.