Noutăți din lumea științei

• Viața cercetătorilor din diferitele domenii ale științei seamănă cu un roman polițist. In­frac­torul e greu de prins și iese la iveală unde nu te aștepți. Universul este o aventură continuă •

MEDICINĂ

Care organ vă face să îmbătrâniți?

• O inimă sau un creier îmbătrânit prematur ne predispune la boli, chiar dacă restul corpului este încă viguros. Medicina își propune să identifice organele uzate •

Contrar părerii generale, organele din cor­pul fiecărui individ nu îmbătrânesc uni­form, ci în ritmuri diferite. Fenomenul a fost demonstrat în cadrul unui studiu publicat de un grup de cercetători, condus de neurologul Tony Wyss-Coray de la Universitatea Stanford din Ca­lifornia, în cadrul căruia au fost utilizate mos­tre de sânge prelevate de la peste 44.000 de subiecți. Una din trei persoane avea un or­gan care vădea sem­ne clare de îmbă­trâ­nire, în timp ce restul cor­pului continua să fie în formă. La fel ca în ca­zul unui au­to­vehicul, o singură com­­po­nentă deterio­rată poate pro­voca scoate­rea din func­țiune a întregii ma­­șini. Acest fapt a fost deja de­mons­trat de un studiu anterior, pu­blicat în revista „Na­ture”. Apro­ximativ 2% dintre per­soa­nele testate aveau inima îmbă­trânită prematur. Riscul lor de a dez­volta boli cardiace cu po­tențial letal era de 2,5 ori mai mare.

Organele se uzează în ritmuri diferite, deoa­rece factorii nocivi din organism nu au același efect în diferite părți ale corpului. Hipertensiunea arterială, de exem­plu, determină îmbătrânirea prematură a rini­chilor, dar nu vatămă și ficatul. Astfel de in­fluențe inegale duc la îmbătrânirea organelor în ritmuri diferite.   

Munca cercetătorilor care au inspectat diver­sele organe ar putea permite apariția unor noi tipuri de detecție timpurie. În practica clinică, această metodă detectivistică ne-ar putea ajuta să determinăm vârstă biologică „adevărată” a fiecă­ruia dintre organele unui pacient. Dacă am putea identifica organul îmbătrânit, acesta ar pu­tea fi tratat în mod specific, cei afectați urmând să ia anumite medicamente sau să adopte un stil de viață mai sănătos. Universitatea Stanford a solici­tat deja brevetarea acestei metode.

Faptul că oamenii îmbătrânesc în ritmuri diferite era cu­noscut de mai mult timp. La reu­niunile de clasă, unii dintre foștii colegi par mult mai tineri decât alții, deși sunt ab­solvenți ai ace­luiași an. Vârsta biologică a unei per­soane nu se regăsește doar în aspectul exterior, ci este legată și de semnele de uzură ale celulelor. Oamenii care reușesc să-și păstreze tinerețea organelor ar putea spera așadar la o viață mai lungă și mai sănătoasă. Un creier și un sistem imunitar ti­nere sunt deosebit de valo­roase, aceste două componente fiind considerate de cer­cetători „cheia lon­ge­vității”.

Din fericire, întinerirea or­ganelor este posibilă. Tensi­unea arterială, de exemplu, poa­te fi redusă nu numai cu ajutorul medica­men­telor, ci și prin mișcare regulată și o dietă echi­librată, săracă în sare. Rinichii se pot regenera. Un ficat uzat se poate întrema dacă evităm al­coolul și scăpăm de kilogramele în exces. Și chiar și la bătrânețe pot crește într-o inimă obo­sită celule noi ale mușchiului cardiac, dacă aceasta este, din nou, expusă unor solicitări moderate.   

COSMOS

Peșteri pe Lună

În urmă cu aproximativ 15 ani, cerce­tătorii japonezi au făcut o descoperire misterioasă pe Lună, cu ajutorul sondei spațiale „Kaguya”. În așa-numita Mare a Li­niștii, aflată pe partea Lunii în­drep­tată către Pământ, se cască o gaură. Asemeni unui puț gigantic de lift, ea coboară la aproximativ 130 de metri adâncime în roca întunecată de bazalt.

Măsurătorile sondei americane „Lunar Re­connaissance Orbiter”, publicate recent, com­plică mult vechile supoziții: puțul nu este o simplă gaură, ci intrarea într-un sistem de peșteri. Descoperirea a fost prezentată în revista de specialitate „Nature Astronomy”, de Lorenzo Bruzzone, expert în tele­detecție la Universitatea din Trento, Italia, îm­pre­ună cu alți cinci cercetători. Potrivit acestora, tu­nelul descoperit are o lungime de câteva zeci de metri, dar nu e exclus să fie mult mai lung de atât. Peșterile par „făcute” de cineva. Detaliile vor trebui explorate de roboți. Planificările vizând asemenea aparate sunt deja în curs: Agenția Spațială Euro­peană a proiectat un „RoboCrane”, un tip de ma­cara care ar putea coborî într-o peșteră selenară, un robot de cercetare sferic, numit Daedalus, în cadrul unei misiuni de explorare programate să înceapă în 2033.    Peșterile de pe Lună reprezintă mai mult de­cât o curiozitate științifică, ele putând deveni im­portante pentru viitoarele misiuni lunare. Acolo ar putea fi construite într-o bună zi baze pentru astro­nauți. Spre deosebire de suprafața Lunii, peșterile selenare le-ar oferi oamenilor protecție față de periculoasele radiații cosmice și solare. În plus, în partea de jos a puțului din Marea Liniștii, tem­pe­raturile sunt relativ blânde: conform măsură­torilor, ele ar trebui să se mențină constant la 17 gra­de Celsius, chiar și în zona umbrită. Pentru a oferi un reper, amintim că aceasta este aproximativ tempera­tura medie anuală înregistrată la Roma.

ARHEOLOGIE

O cauză necunoscută a dezastrului de la Pompei

Scheletele a doi bărbați care s-au numărat prin­tre victimele de la Pompei, au fost de­scoperite într-o poziție neobișnuită. Ele se aflau deasupra, și nu dedesubtul fragmentelor de rocă care au căzut în orașul Pompei după erupția vul­canică din anul 79 d.Hr. Cei doi bărbați trebuie să fi supraviețuit primelor erupții, dar nu au putut să fugă. Ei nu au murit din cauza cenușii și a dogorii. În schimb, prezintă semnele unor fracturi osoase și ale unor traumatisme, care puteau să fie provocate, de exemplu, în urma prăbușirii unor pereți sau tavane.   

Echipa de vulcanologi și de cer­cetători italieni ai Pom­peiului care a studiat mai îndeaproape cele două    schelete atipice a ajuns la concluzia că o parte dintre miile de morți din Pom­pei trebuie să fi căzut victime ale efec­telor unui cutremur uriaș. Pro­babil că pământul s-a zguduit între erupțiile multiple ale Vezuviului, în timp ce supraviețuitorii încercau să se adă­postească.

Conform cerce­tărilor actuale, un alt seism, produs în anul 62, a slăbit un dop de rocă din conul vulcanului. În urma de­teriorării, el nu a mai rezistat presiunii gazelor din rezervorul de magmă și a mai erupt o dată peste 20 de ani. Astăzi, ex­perții sunt mai puțin îngrijorați de Vezuviu decât de zona vulcanică din Câmpiile Flegree, aflate la mai bine de 20 de kilometri distanță.

BIOLOGIE

Fluturii care au traversat Oceanul

• Cercetătorii au documentat în premieră zborurile transatlantice ale unor fluturi. Oare cum reușesc aceste făpturi mărunte o ase­menea performanță? •     

Într-o dimineață caldă și umedă din Octombrie 2013, cercetătorul Gerard Talavera a descoperit un grup de fluturi neobișnuiți pe plaja din Guyana Franceză (America de Sud). Stăteau ghemuiți în nisip, secați de puteri. Aripile lor erau zdrențuite și păreau lovite. Insectele decorate cu portocaliu, alb și negru, și a căror denumire științifică este Va­nessa cardui (fluturi de scaieți), au fost găsite cu mult în afara arealului lor. Ei trăiesc în America de Nord și mai zburătăcesc prin Europa și Africa. Talavera, care lucrează ca biolog la Institutul Bo­tanic din Barcelona, ​​a făcut echipă cu alți oameni de ști­ință. Ei au analizat cu maxi­mă rigurozitate cum au fost posibil ca niște insecte așa de plăpânde să ajungă în Ame­rica de Sud.

După aproape un­spre­zece ani, misterul călătorilor înaripați a fost dezlegat. Du­pă cum au demonstrat cer­ce­tătorii, fluturii au zburat fă­ră oprire 4.200 de kilo­metri, din Africa până în Guyana Franceză, reușind să ajungă la destinație în de­curs de cinci zile, datorită vânturilor favorabile. Că­lătoria a fost una dintre cele mai lungi docu­men­tate vreodată pentru insecte și reprezintă pro­babil și prima certificare a traversării Atlanticului de către fluturi. Pentru a stabili originea migran­ților, Talavera și echipa sa le-au analizat mai întâi genomul. Locul din care au plecat fluturii eșuați pe plajă a putut fi determinat pe baza ADN-ului polenului de pe corpul lor. Polenul prins de perii lor fini provenea, între altele, de la două specii de arbuști din zona Sahel, de pe coasta Africii de Vest. Fluturii călători s-au „realimentat” probabil cu polenul florilor de un galben deschis cu nu prea mult timp înainte de a se ivi pe plajă.

E drept că fluturii de scaieți sunt cu­noscuți pentru migrațiile lor lungi, la fel ca fluturii monarh, care fac naveta între Canada și Mexic, pentru a scăpa de iernile reci. Dar, în ciuda deceniilor de cercetare, ultramaratonul anual al fluturelui monarh este înțeles doar parțial. Cercetătorii au pornit până acum de la premisa că distanța de-a lungul coastei Pacificului poate fi acoperită doar pe parcursul mai multor generații. Cum poate, așadar, un organism care cântărește sub un gram să zboare mii de kilometri deasupra oceanului furtunos, fără să facă niciun popas? Grupul de cercetători a găsit un răspuns probabil, observând tiparele vântului. Din Africa suflă vânturile alizee ce bat dinspre est și care poartă mari cantități de praf din Sahara pe deasupra Atlanticului, până în America de Sud, unde furnizează pădurii tropicale nutrienți. O astfel de autostradă aeriană între continente exista și la sfârșitul lunii Octombrie 2013. Remarcabilul zbor neîntrerupt a fost posibil doar pentru că fluturii au folosit o strategie sofisticată de zbor activ și de planare cu ajutorul vântului. Dar misterul n-a fost dezlegat pe deplin. De-a lungul întregii călătorii, e posibil ca fluturii, care au o speranță de viață de doar trei până la patru săp­tămâni (!), să fi parcurs o distanță și mai mare. Un studiu sugerează că aceste ființe înaripate s-au născut în Europa de Vest, eventual în Portugalia, Franța sau Marea Britanie. Ruta totală Europa-Africa-America de Sud ar fi putut să cuprindă așadar 7.000 de kilometri sau chiar mai mult. Echipa de cercetare consideră că, din cauza încăl­zirii globale și a schimbării modelelor climatice, astfel de migrații la scară largă ar putea deveni în viitor mai frecvente. Iar acest fenomen ar putea avea la rândul său un impact semnificativ asupra ecosistemelor globale. Poate că micuțul Vanessa cardui s-a naturalizat deja în America de Sud.

RELIGIE

Un document despre copilăria lui Iisus

O mică minune cristică s-a petrecut în Germa­nia. Vreme de zeci de ani, un fragment de papirus cu scriere grecească a zăcut neobservat, sub o bucată de sticlă, în Biblioteca de Stat din Ham­burg. Acum a reieșit că nu este vorba de o străveche listă de cumpărături, cum s-a crezut inițial, ci despre o copie a așa-numitei Evanghelii a Copilăriei, după To­ma. Aceasta relatează episoade din primii ani de viață ai lui Iisus, care făcea minuni de mic. Potrivit Evan­gheliei Copilăriei, el a modelat, de exemplu, lângă o apă, niște vrăbii de lut, a bătut din palme și păsările și-au luat zborul. Zbura și el, adesea, prin aer și putea să meargă pe apă, așa cum a făcut mai târziu. Acest Iisus intra în conflict cu oamenii păcătoși, îi blestema și mureau pe loc.

Se spune că Evanghelia Copilăriei a fost scrisă în secolul al 2-lea, iar autorul este necunoscut. „În urmă cu doi ani, când am privit pentru prima dată fragmentul mai atent pe un ecran, ne-a venit greu să credem că era, într-adevăr, Evanghelia Copilăriei”, a spus Lajos Berkes, de la Institutul pentru Creștinism și Antichitate din cadrul Facultății de Teologie al Universității Humboldt din Berlin. Bucata de papirus măsoară doar 11 pe 5 centimetri, abia dacă conține 14 rânduri de text și datează din secolul al 4-lea sau al 5-lea. El este, așadar, cea mai veche copie cunoscută a Evan­gheliei Copilăriei, scrisă în limba greacă. Cercetătorii și-au publicat rezultatele în „Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik”.

Evanghelia Copilăriei nu a făcut niciodată parte din scrierile acceptate de biserică, ci s-a numărat printre scrierile apocrife, „secrete”. Biserica a încercat chiar să interzică „Faptele din copilăria lui Iisus”, după cum suna inițial titlul, dar poveștile au continuat să se bucure de o mare popularitate. Din antichitate și până în Evul Mediu, au mai existat numeroase copii în greacă, latină, irlandeza veche, slavona bisericească și chiar și în limba etiopiană.

ACUSTICĂ

Pot copacii să cânte?

David George Haskell este profesor de biologie în Uni­versitatea din Tennessee. A scris cartea „Cântecul co­pa­cilor”, care se bucură de un succes uriaș. Interviul a fost pre­luat de pe internet.

– Cum sună un mesteacăn, dle Haskell?

– Vara, când bate vântul prin mesteceni, sună ca un râu care curge repede peste pietricele fine sau nisip. Sunetul este ceva mai puternic și mai profund, mai aspru, mai fâșâitor decât cel al altor arbori foioși, cum ar fi arțarul. Iarna, mestecenii sunt adesea cei mai silențioși copaci din pădure, producând mult mai puțin zgomot atunci când bate vântul și plouă, decât o fac pinii și molizii cu acele lor.

– Ați studiat la Oxford, sunteți profesor de biologie și scrieți despre sunetele sălbăticiei. De ce?

– Recunoașterea semnificațiilor pe care le au cântecele păsărilor a dat sens vieții mele. Când încetăm să ascultăm vocile naturii, nu-i de bine.

– Multă vreme ați în­vățat elevii să recunoască pă­sările după cântecele lor. Apoi le-ați trasat urmă­toa­rea sarcină: au trebuit să în­vețe să facă dis­­tincția în­tre copaci, în funcție de su­netele pe care le scot. Care copac credeți că scoate su­netul cel mai in­con­fun­dabil?

– Plopul este un copac cu un sunet inconfundabil. Frun­zele au tulpini asemă­nătoare unor curele și se leagănă dintr-o parte în alta, creând un sunet asemănător unui ciocănit și unui clămpănit. Din vocea sa răzbate per­so­nalitatea ecolo­gică a copacului.

– Ați trăit vreodată liniștea deplină?

– Nu. Noi, toți, auzim mereu sunetele propriului nostru corp: pulsația sângelui, mișcările pielii. În pădurile acoperite de mușchi din Alaska am trăit, totuși, momente atât de tăcute și de tihnite, încât m-am simțit ca și când aș fi stat pe un nor, într-un loc plăcut și lipsit de o formă anume. Se descoperi sunetele lumii care te înconjoară te ajută să înțelegi mai bine divinitatea. Dum­nezeu e un creator fabulos.