Într-o seară toridă de vară, întorcându-mă cu soțul meu acasă, am dat peste o vecină care încerca disperată să scoată din scara blocului un pui de mâță, mai slab decât umbra lui. Îi adusese o farfurie cu ceva de mâncare și o momea să iasă afară, dar pisica speriată îngrozitor, nu voia să se apropie de ușă în ruptul capului. Instinctiv, m-am apropiat și am chemat pisica la mine, iar ghemul acela de blăniță murdară și încâlcită s-a aruncat cu disperare în brațele mele, de parcă eram mama lui. Mi s-au înmuiat picioarele. Mi-era așa de milă! M-am uitat în ochii soțului meu ca să-i cer aprobarea, dar am înțeles că tot ce urma să fac era s-o dau afară din casa blocului. Bărbatului meu nu-i plăceau pisicile și nu puteam să-mi impun dorința fără a-mi tulbura liniștea căminului. Am lăsat-o afară, pradă sorții ei nemiloase, dar toată noaptea, până și în somn, m-au bântuit zbierătele ei disperate. A doua zi de dimineață era tot acolo, în fața ușii, plângând de-a dreptul sfâșietor. M-am uitat din nou la soțul meu, care înduioșat mi-a zis scurt: „Ia-o, dar s-o duci la veterinar, să nu ne umplem mai știu eu de ce minuni!”. Gestul mi-a dat aripi. Am zburat pe scări s-o aduc acasă. Mă aștepta. Răgușită de-atâta plânset, tremura de fericire când s-a pomenit în brațele mele, frecându-și căpșorul de pieptul meu. După ce a mâncat puțin lapte a adormit buștean, răvășită de frică și oboseală. Mă uitam la mogâldeața aceea în timp ce dormea și îmi spuneam că nu era o frumusețe, după canoanele pisicești, dar un ceva lăuntric, teribil de tulburător, venea dinspre ea, să-mi înmoaie sufletul. Avea să fie copilașul meu și știa asta. Am și botezat-o Puiuț, Nu credeam pe atunci că am s-o văd mai târziu ca pe-o adevărată frumusețe și, la fel ca în povestea cu cioara, să cred că nu există pui mai frumos ca al meu.
Ce să vă mai spun: ne-am luptat luni de zile să ne învățăm una după obiceiurile celeilalte și, trebuie să recunosc că s-au făcut compromisuri din ambele părți, că s-a lăsat uneori și cu pedepse, dar într-un bun sfârșit, am reușit să stabilim anumite reguli și teritorii. Noi am reușit să o dezvățăm de prostul ei obicei de a zbiera din rărunchi atunci când nu-i convenea ceva, iar ea a reușit să ne dezvețe pe noi de obiceiul de-a dormi singuri. S-au format ritualuri, cum ar fi acela când, dimineața cam pe la 6, vine să doarmă un ultim puiuț de somn, cu lăbuțele înfășurate în părul meu, torcând teribil, numai așa, ca să-mi arate mie cât de mult mă iubește. Dar poate că cea mai teribilă realizare e relația de prietenie dintre ea și soțul meu, care s-a consolidat în timp, și este de nezdruncinat. El nu suportă nici acum pisicile, dar de odrasla lui e mândru și povestește tuturor, cât e de înțeleaptă și de cuminte, amintind în special episodul în care, nefiind acasă, am fost inundați de vecinul de sus, și ea, disperată de cataclism, ne aștepta la ușă plângând, să ne arate ce s-a întâmplat. Acum, când povestesc despre ea, îmi doarme în poală, nebănuind că-i fac povestea vieții publică…
Dar poate că cel mai important lucru pe care l-am învățat eu din toată povestea asta este că nu e suficient doar să intenționezi binele. Nu te ajută cu nimic dacă nu îl pui în aplicare. De aceea, îndrăznesc să vă îndemn ca atunci când simțiți impulsuri inexplicabile să nu le înăbușiți, pentru că s-ar putea să vă aducă în viață un puiuț de suflet care să vă umple universul și să vă răstoarne bradul de Crăciun, cum mi s-a întâmplat mie.
Cu dragoste și respect, vă mulțumim pentru răbdarea cu care ne-ați ascultat și promitem să vă păstrăm în continuare în sufletele noastre, de om și pisică.
LAVINIA
