Întoarcerea maestrului BATA MARIANOV (Sculptor de renume internațional): „Mi-am administrat viața bine, zic eu”

Sub lumina de primăvară, Caransebeșul își arată și mai bine vechea lui strălucire habs­burgică, păs­trată, încă, în case și în semeția orașului. La mar­ginea lui, într-un loc ferit de larmă și înconjurat de natură, am întâlnire cu unul dintre sculptorii de vază ai României de azi, BATA MA­RIANOV. Coleg de promoție cu artiști unul mai talentat decât altul, de la Florin Codre, la Napoleon Tiron și până la Mihai Buculei, generația lor a adus în arta românească o infuzie de talent dez­lănțuit. Cam asta știam despre Ba­ta Ma­rianov, sculptorul care, după un pe­riplu în Occident, se întorsese în țară. Eram tare cu­rios să-l cunosc. Surpriza a fost pe mă­sură: în pra­gul casei mă aștepta un uriaș fru­mos ca un actor de western american. A urmat un dialog când pătimaș, când seren, pe măsura temperamentului său sârbesc, neînduplecat. În casa-atelier, sculptorul era înconjurat de for­mele închipuite de el în lemn, apariții hie­ra­tice și abstracte. Stând de vorbă, am în­țe­les că Bata Marianov este un partizan al mân­­tuirii prin artă și prin frumos. Să-l ascultăm.

Casa din luncă

– Sunteţi un sculptor de clasă inter­naţională, recunoscut deopotrivă în țară și în Occident, unde ați și trăit o bună bucată de vreme. De ce v-aţi în­tors în România? Ce v-a che­mat înapoi la obâr­șie?

– Eu credeam că, după ’89, şi la noi lucrurile o vor lua pe făgaşul democraţiei, acela pe care ni l-am fi dorit atunci, în ’89, când speram că va fi și în Ro­mânia ca în Occident, în democraţiile liberale, in­clu­siv în cultură. Şi mai credeam că dacă occi­den­talii au reuşit să facă nişte minunăţii, inclusiv în zona culturii, atunci le vom putea face şi noi aici. Lucruri frumoase şi esenţiale. De-asta m-am întors. Numai că speranțele noastre încă nu s-au împlinit.

– Caransebeșul face parte din Banatul de munte, o zonă triumfătoare prin peisaj. Să fi jucat și locul un rol în întoarcerea dvs.?

– Județul Caraș-Severin e plin de dealuri și de munți, peisajul este foarte frumos. Au fost și păduri, acum nu mai sunt aşa de multe, că le-au tăiat hoţii. Aerul încă nu l-au tăiat, așa că muntele suflă mereu un aer curat, care coboară aici, în oraș, peste noi. Asta mă atrage mult la locul acesta. Când am fost făcut cetăţean de onoare al oraşului Caransebeş, Primăria mi-a dat o bucăţică de pământ, pe care mi-am făcut o casă. O casă cu atelier. Casa mea e în marginea Luncii Timişului, așa că aici e un pelerinaj de animale sălbatice. Le văd și de la fereastă. Deunăzi, mi-au trecut prin grădină trei căprioare. Dar mai vine și o vulpe, şi eu îi las mereu ceva de mâncare, într-un bol din grădină. Și mai trec pe la fereasta mea și fazani și berze și tot soiul de păsări sălbatice. Natura aici e stăpână în toată puritatea ei.

– Sunteți sârb la origine, un neam cu care ro­mânii au trăit totdeauna în pace și armonie, fără conflicte etnice. Ba dimpotrivă, ai zice că suntem frați. Există vreo explicație?

– Probabil că există o împletire cumva, cu vlahii. Între sârbi și români au existat mereu între­pă­trun­deri. Să nu uităm că ortodoxia a ajuns la români prin Sfântul Sava, care a fost sârb. Dincolo de re­ligie, uite, la olteni, cântecul lor reprezentativ se cheamă „sârbă”. Pentru că melosul de la sârbi este luat. S-au combinat bine în multe privințe, dar în primul rând a fost ortodoxia care ne-a legat şi n-a creat duşmănii între noi, aşa cum s-a creat duşmănia între croaţii catolici şi sârbi. În Caraş-Severin sunt foarte multe denumiri de ape, de munţi, de râuri care sunt de sorginte slavă. Și mulţi dintre cărăşenii de munte folosesc cuvinte sârbeşti, pe care nici sârbii nu le mai folosesc. Aici, în Caraş-Severin, cu popu­la­ţia montană sârbească de pe Clisura Dunării, se vede cel mai bine împletirea dintre neamurile noas­tre. Iar în Evul Mediu, iată, mama lui Mircea cel Bă­trân a fost prinţesă sârboaică, fiica voievodului La­zăr, cel înfrânt de turci în faimoasa bătălie din Ko­so­vo, de pe Câmpia Mierlei. De altfel, voievozii Ba­sa­­rabi s-au însurat mai toți cu principese sârboaice, și înainte de Mircea. Numele de Mircea, etimologic, în limba română nu înseamnă nimic. În limba sârbă în­seam­nă însă „Cel liniştit”. Şi el există şi acum la sârbi.

– Sârbii sunt renumiți prin temperamentul și energia lor, trăsături care se mani­festă și în arta dvs. și care se po­tri­vesc cu sculptura…

– Nu e o specificitate sâr­beas­că să strâmbi lemne şi să dai cu toporul. Mai degrabă, când eram foarte tânăr, voiam să scriu poezii. Şi am scris poezii în lim­­ba română, deși limba sârbă o vor­­besc foarte bine, mult mai bine de­cât cei care au făcut şcoa­la şi li­ceul sârbesc din Timi­șoara. Dar n-am fost lăsat să termin liceul sâr­besc. M-au dat afară, pentru că tata era deținut politic și ei îi erau aserviţi lui Stalin. Am terminat liceul ro­mâ­nesc. După marea amnistie din 1965, mama n-a mai vrut să mă mai dea la sârbi.

– Dintre toate materialele, aţi ales lemnul. De ce? Are lemnul o anu­me intimitate a lui? Îl simţiţi ca pe o făptură vie? Este mai tandru cu mâinile sculptorului?

– E perisabil cum este și viaţa noas­tră. Marmura durează o veş­nicie, dar e rece, nu are viaţă. Deși a fost însufleţită de marii artişti ca Michelangelo. Dar eu simt viaţa din lemn, deși am lucrat şi piatră, şi bronz. Brâncuşi şi-a realizat magistral opera, de­­o­­potrivă în lemn, piatră şi bronz. Eu am rămas toată viaţa îndrăgostit de lemn.

– Să ne oprim cu dialogul nostru și în Timi­șoara, orașul în care ați copilărit și care mai are și astăzi o aură imperială…

– Da! Timişoara copilăriei mele era un oraş ce încă mai păstra atmosfera aceea de „Mica Vienă”, cum i s-a spus. Era un oraş idilic şi frumos, cons­truit pe mai multe centre, cu multe case făloase, din timpul Imperiului. Nu m-a inspirat direct să mă apuc de sculptură, dar m-a tras spre visare și spre o nostalgie congenitală. Și mai era și multicul­tu­ra­litatea aceea melodioasă și superbă a ora­șului, ca și a întregului Banat, de altfel. Eu sunt sârb după ambii părinţi, iar noi, co­piii, jucam fotbal în trei-patru limbi: ro­mâna, sârba, maghiara, germana. Dar erau și evrei foarte mulţi, și italieni, francezi, croaţi, bulgari. Asta era fru­mu­seţea Timi­şoarei. Noi, de mici, vorbeam mai multe limbi. Eu vorbesc maghiara perfect, pentru că vecinii mei erau unguri. Şi mai era şi pace între etnii, tocmai pentru că erau mai multe neamuri. Era o mică Europă acolo. Când am ajuns în Germania, sigur că ei se vedeau foarte europeni. Neamţul mai vorbea și franceza, pentru care are un anu­me respect. Dar eu le-am spus că de unde vin eu, sunt trei, patru, cinci naţionalităţi care cunoşteau limbile celorlalte foarte bine. Eu vorbesc şapte-opt limbi, așa că eu sunt european cu ade­vărat.

– Așa cum europeană este și arta pe care o faceți. Cum v-a ieșit sculptura în drum?

– Prima sculptură am făcut-o când aveam 7 ani și l-au arestat pe tata. L-au arestat pentru că n-a vrut să-l aplaude pe Stalin. Șase ani de puşcărie i-au dat! Iar eu am fost dat afară din şcoală. Strigau: „Afară cu copiii de bandiţi!”. Așa era în anii’ 50! Pe mine şi pe mama ne-au ţinut în arest la domiciliu, cât îl an­chetau pe tata. Din când în când, veneau şi o ridicau şi pe mama la interogatoriu. O ţineau peste noapte în beciurile securităţii din Timişoara şi eu ră­mâ­neam singur, copil de şapte ani. Cum tot o vedeam pe mama plânsă şi speriată, m-am dus în cămara de lemne. Asta, cât am mai avut lemne, că după aia nu ne-au mai dat nici cartelă, nici nimic. Ei, şi stând eu acolo, am cioplit dintr-o buturugă un fel de buz­dugan năzdrăvan. Când a venit mama, plânsă iar, eu am adus buzduganul şi i-am zis ma­mei să nu-i mai fie teamă, că de acum eu o apăr. Şi i-am arătat buzduganul. Mama, când a înţeles, a în­ceput iar să plângă. Aceea a fost prima mea sculp­tură.

Capul lui Gagarin

– Când ați ştiut că o veți lua pe drumul artei?

– Făceam liceul teoretic și a venit la noi un tânăr profesor de desen, Maxim Octavian. Eu pictam acasă, ca orice copil, fără instrucţie. Mai făceam câte o copie din ulei, că îmi cumpăra mama, ca să mă ţină să nu umblu aiurea. Şi mai pictam și câte un peisaj. Dar plăcerea mea era să fac caricaturile colegilor. Caietele mele erau pline de desene. Și când m-a invitat Maxim Octavian în atelierul lui, i le-am arătat. Și mi-a zis că am talent. El tocmai făcea o lucrare mare în lut atunci. Rușii zburaseră în jurul Pământului, cu Gagarin. Şi el făcea capul lui Gagarin, o măgăoaie mare, așa îi dăduse sarcină Partidul. Şi eu îi zic: „Domn’ pro­fesor, şi eu pot să fac la fel”. „Păi dacă poţi să faci la fel, ia nişte lut de acolo, din ladă!”. Aşa am prins drag de lut şi mă duceam la el la atelier şi-l ajutam. Și am hotărât că voi fi sculptor. Dar când le-am zis asta părinţilor mei, a fost o tragedie! Tata şi-a adus aminte cum în car­tierul nostru era unul căruia i se spunea „Artistul”. Nicu îl chema. Cântăreţ la operă. Şi tata, alb la față, i-a spus mamei: „Elena, ăsta o să ajungă ca Nicu Nebunu”. Acel Nicu era un personaj ciudat. Se îmbrăca fistichiu, iar tata surprinsese și o scenă ciudată cu el, într-o duminică dimineaţa, în Piața Traian. De pe-o străduţă, apăruse Nicu Ne­bu­nu. Era zăpadă, el era cu pantofii în mână, desculţ, iar nevasta, cu doi copii mici după ea, mer­geau plângând în urma lui. Nicu cânta arii din operă, și ea îl ruga să vină acasă, că o să răcească şi nu au bani de doc­tor. Cor­tegiul s-a perindat prin Piaţa Traian, printre oa­menii uluiți. Cam asta era imaginea artis­tu­lui, pentru ai mei.

În ochiul taifunului

– Aţi locuit o vreme în Germania şi în Franţa. La ce v-au folosit aceste experienţe, ca artist şi ca om?

– Mai întâi vreau să spun că nu lipsurile de tot soiul din anii ’80 m-au făcut să plec din țară. Ci sufocarea, lipsa de perspectivă din acei ani nenorociți, care pe mine mă mă­cinau și mă distrugeau. Sigur, au fost motive şi să pleci, dar şi să rămâi în țară. Opţiunea era a fiecăruia. Sunt mari artişti care au ră­mas în România şi şi-au văzut de treaba lor. Alţii au plecat. Cum a fost şi Brâncuşi. Ce s-ar fi ales de Brâncuşi, dacă rămânea aici? Eu am ajuns în Germania, la Frankfurt, iar Frank­furt-ul a fost mereu altceva decât restul Germaniei. Nimeri­sem acolo fără s-o știu, și am stat 25 de ani, în ochiul taifunului, care era „Şcoala de Filozofie Cri­tică de la Frank­furt”. Acolo s-a clocit tot ce se în­tâmplă azi pe planetă: neomarxismul din Ame­rica, cu toate derivatele lui. De la Frankfurt a în­ceput totul. În Frankfurt am păţit și eu de toate. Și bune, şi rele. În primul rând, a trebuit să o iau de la zero, la 41 de ani. N-am avut de ales. Acolo, sau su­pra­vie­ţuieşti, sau mori. Dar mai întâi, învaţă limba, apoi fă-ţi contac­te, găseşte-ţi oameni care să te ex­pună. Toate astea se fac greu, în decenii, iar acolo, jocurile sunt deja făcute. Pariurile sunt pe „cai de cursă” care s-au năs­cut și s-au format acolo. Dar cel mai rău a fost când mi-au cerut să îmi schimb arta cu totul. Pe atunci, în Germania era la modă să înjuri prin artă și să faci obiecte urâte. În țară, de unde ple­casem, mă puneau să aplaud; dar eu nu voiam nici să înjur, nici să aplaud. Eu voiam să îmi fac visul cum îmi plăcea mie. Și nu am cedat. Altfel, ar fi trebuit să-mi arunc toată bio­grafia la gunoi. Studiasem ani de zile la facultate, iar pentru ei asta era o ofen­să. Pentru că ăi mai buni din arta lor nu se ridicau nici la nivelul Școlii popu­lare de artă de la noi. Însă ei vo­iau să dovedească că nu meşteşugul e important în artă, ci mesajul. Dar ce mesaj puteau să transmită cu urâţe­niile lor? Aici se ajunsese. Asta era in­fluența „Școlii de la Frankfurt”.

– Dacă trageți linie, cu ce v-ați ales după experiențele de atunci?

– Toate aceste experiențe, multe dintre ele șocante, mi-au folosit pentru că am putut să trăiesc şi să lucrez în alte culturi. Am luat parte la altceva de­cât știam eu de la noi de acasă. Iar mie mi-a plă­cut să nu stau locului, să îmi bag nasul în toate. Cum spunea prietenul meu, Gabo Marquez, care are o carte auto­bio­grafică intitulată în limba cas­tellano: „Vivir para contarla” (Să trăiești pentru a povesti). Să ai ce povesti. Ai făcut atâtea, te-ai dus, ai plecat, te-ai întors pentru că nu ţi-a plăcut. Atunci nu-mi dădeam seama. Curiozitatea m-a făcut să nu stau locului. Am colegi, artiști iluștri, mai în vârstă decât mine, a căror viață s-a scurs doar între atelier, acasă și la şcoală sau la facultate. Toată viața și-au făcut-o între două-trei puncte dintr-un oraş. În Timişoara sau în București. Și au avut un singur atelier. Pe când atelierul acesta de acum, de aici, din casa mea, atelierul din Caran­sebeș, este al 14-lea. Iar ca să te muţi, ca sculptor, e mult mai greu decât dacă eşti pictor. Materialele, lemnele, piatra, pe care le ai tu acolo, sculele cer, ca să le muţi, un efort uriaş.

– Dacă ar fi să sintetizați experiențele dvs., cum ieşim noi, românii, din comparaţia cu francezii şi cu germanii printre care aţi trăit? Ce avem în plus şi ce avem în minus?

– Și francezii, şi nemţii au destule calități mari. Eu fiind filo-francez, înclin balanţa spre francezi. Nemţii sunt cam plicticoşi, așa cum e poate și limba germană; o limbă substantivală, care descrie foarte exact cam tot ce-i în jur. În Germania, când mă ui­tam la câte o transmisie din Parlament, ador­meam. Vor­­beau măsurat, se lăsa unul pe celălalt să termine ce are de spus și precizau bine lucrurile. Dacă le plă­cea ceva, băteau cu degetele în pupitre. Erau cu­minţi. Mă plictiseam. La români, când mă uit la par­lament, nu mă plictisesc. E atâta gălăgie şi mito­că­nie, că te face să râzi. Iar în Franța, dacă mă duceam de două-trei ori într-o cârciumă, într-un sat aproape de Carcasonne, dădeam un rând de băutură şi deveneam prieten cu ei. Era ca acasă.

„N-am stat în cinematograful nimănui”

– Vă simţiţi împlinit ca artist în România?

– Eu mă simt împlinit ca artist indiferent unde mă aflu. Sunt mulţumit cu ceea ce am făcut. Dacă cineva va spune că-i place opera mea, mă bucur și mai mult.

– Aveţi reacţii la operele dumneavoastră? Puteți trăi din vânzări?

– Dacă vă gândiți la vânzări, să știți că în Ro­mânia, după 30 de ani, tot nu există o piaţă de artă. Este un surogat de piaţă de artă neorganizată. Dar există nişte mreje inter­naţionale care se leagă. Asta înseamnă că da­că un om bogat vrea să cumpere vine la tine. Vei spune că sunt artişti care se vând cu preţuri mari în Occident, dar aia e plevuşca. Un Grigorescu sau un Corneliu Baba se vând în străinătate la un preţ mult mai mic decât cel din ţară. Asta, pentru că mulți occidentali nu au auzit de ei. Oricum, eu pot trăi din ope­rele mele. Mai am colec­ţionari şi în ţară, şi în străinătate, mai vând câte ceva. Și supra­vieţuiesc. Dar totul e atât de relativ! Am o piaţă de nişă, dar am lucrări şi în colecţii importante, în colecţia Băncii Naţionale a Germaniei, de pildă. Însă nu vâ­nez faima, când ea se construieşte pe nişte muşchi um­flaţi, în care se bagă story-uri.

– Spuneţi un motiv pentru care sunteţi fericit.

– Sunt fericit că n-am rămas într-un loc. Am umblat și mi-am băgat nasul peste tot, să văd cum e făcută lumea asta. Și bine am făcut! Dacă rămâneam acasă, ajungeam un alcoolic, că înainte de ’89, nu erau variante prea multe de evadare din neantul bolșevic. Şi am ales plecatul. Mi-a fost foarte greu, dar mă bucur că mi-am ales drumul ăsta. Mi-am administrat viaţa bine, zic eu. Când a fost de lucrat, am lucrat cu ambele mâini și mi-am făcut pofta. Am doi băieţi şi nepoţi care sunt la casele lor. Nu mi-e chiar aşa de rău. Că mai înjur eu realitatea din jur, o fac pentru că dacă îți lași spiritul să doarmă și te mulţu­meşti cu toate prostiile pe care ţi le toarnă alții în cap, ești păcălit. Și încă sunt destui așa-ziși mari patrioţi sau pricepuţi în artă care vor să te tragă în „cinematograful” lor. Eu nu am stat în cinematograful nimănui, și dacă am mai intrat în câte unul, am vrut să văd ce film rulează, şi afară! Am rămas cu ale mele.

Foto: DIETER PENTELIUC