ADRIAN VĂNCICĂ (Actor): „Mi-am recitat poezelele și după aceea am spus că mă voi face actor”

– Actor polivalent de teatru şi cinema, cu un succes uriaș în spec­tacolele de comedie, ne ține țintuiți în fotolii, la episoadele serialului „Las Fierbinți”, pe care-l domină, cu o prezență actoricească de zile mari –

– Ora 7 dimineaţa. Niciodată nu am vorbit cu un artist la o asemenea oră. E ceva firesc pentru tine să fii atât de matinal?

– Da, absolut. Sunt extrem de matinal, mă tre­zesc la 4 – 5 dimineaţa, scriu până pe la ora 7. Ar­tist? Nu ştiu cât de artist sunt eu, aş spune că sunt mai degrabă un… meşteşugar. Actor de meserie, îmi învăţ textul, fac tot ce pot ca să-l spun cum trebuie. Îmi scriu ma­terialele pentru spec­ta­colele de stand-up comedy, învăţ să spun glume, să le gradez cum cred eu că e po­trivit. Învăţ să stârnesc emoţii de tot felul, or acesta, da, e un meş­teşug chiar plăcut.

– Să nu uităm nici talentul, care în cazul tău este de-a dreptul triumfător. Să joci acelaşi bețivan ani de zile, fără să i se ștear­gă măcar un pic far­mecul, nu-i de colo…

– Oi fi și un pic artist, dar n-am niciun merit. Talentul alege omul, nu invers. El nu discriminează, apare aici sau în Uganda, la bogaţi sau săraci, e imprevizibil. Să-l pre­ţuieşti, să-l şlefuieşti şi să-l dăruiești oa­me­nilor este însă ceva ce ţine de voinţa acto­ru­lui, eu aş spune chiar că este un act obliga­toriu.

– Există un mo­ment anume în care ai realizat că ai talent ac­toricesc?

– Mi-ar fi plăcut să am o poveste din aceea la­cri­mogenă: …trăiam prin canale, împărţeam pâi­nea cu câinii, până când am trecut pe lângă un afiş de teatru şi am simţit un fulger care m-a atras spre scenă… Dar, nu. Povestea mea e clasică. Eram mic, aveam vreo cinci ani, participam la serbarea de la grădiniţă. Mi-am recitat poezelele şi după aceea le-am spus tuturor că mă voi face actor. Au râs de mine, pentru că viitorul meu era deja proiectat în mintea celor mari – avocat, medic sau preot. Mai eram şi bun la carte, comandant de deta­şament şi de grupă, la un moment dat. Ce nu au luat ai mei prea în serios atunci e încăpăţânarea mea, iar când au realizat-o, era prea târziu. Convingerea de a deveni actor nu mai putea fi demolată de nimeni şi de nimic. Au ales atunci să mă susţină, au ştiut clar că, oricum, voi face ce voiam. În plus, părinţii mei erau şi genul de oameni care mergeau la teatru, film, spectacole, şi mă luau cu ei tot timpul. Sunt din Târgovişte, iar la Sala Polivalentă de acolo veneau show-urile prezentate de Octavian Ursu­lescu, „Cenaclul Flacăra”, iar la Casa Sindicatelor, reprezentaţii de teatru. Nu cred că familia mea rata vreun astfel de eve­niment.

– Ţi-a fost drumul limpede în carieră?

– Destul de lim­pede, da. Am avut şi noroc sau poate am ştiut cu cine să cioc­nesc un pahar de vin la momentul potrivit, cert este că nu am aș­teptat să mi se întâm­ple lucruri. Eu nu am aşteptat niciodată să vină oportunităţile că­tre mine. Mereu, me­reu, mereu am mun­cit, am învăţat, nu m-am mulţumit cu puţin şi, foarte impor­tant, am căutat tot tim­pul noutatea.

Succesul „Las Fierbinţi”

– Rolul Celentano din „Las Fierbinţi” ți-a adus un succes fabulos. Cum ai fost cooptat în echipă?

– S-a întâmplat aşa: făcusem un scurt­metraj la Media Pro, moment în care s-a aprobat intrarea în producţie a serialului „Las Fierbinţi”. Iniţial, beţivul trebuia să fie jucat de Mihai Mărgineanu (acum în rolul lui Ardiles), dar se dorea altă abordare a acelui per­so­naj. Ei bine, Andrei Boncea, producătorul de film, care mă ştia de la acel scurtmetraj, m-a propus ime­diat pe mine. I-a plăcut lui de mine, ochi de pro­ducător, ce să zic… Apoi, s-au legat toate. Cu Mimi Brănescu, care scria scenariile, mă ştiam foarte bine, am dat o probă şi gata. Am fost omul potrivit la momentul potrivit, dar apoi m-am şi achitat de sar­cină. De ce spun asta? Pentru că sunt mulţi ac­tori care fac tot posibilul să ajungă într-un proiect: dau telefoane, insistă pe la toate uşile, iar când prind rolul respectiv, îl dau de gard. Toată energia lor se consumase deja pe obţinerea rolului. Ştii cum e: vrei musai pe pârtie, te echipezi, îţi iei cele mai performante schiuri, te caţeri sus de tot, dar când să cobori, să zbori la vale în momentul cel mai frumos al sportului, faci schiurile X, te împie­dici şi dus eşti.

– Ai presimțit succesul care urma?

– Am ştiut că va fi bine. Ne potrivim, per­sonajele sunt clare, umorul e bun, fin, are şi ceva învăţăminte toată povestea asta. Am simţit cu toţii că e bine. Dar să ne fi spus atunci că vom ajunge la optsprezece sezoane, câte sunt azi, n-am fi crezut niciunul. Însă pot explica succesul serialului: el este asigurat de faptul că jonglează cu mai multe tipuri de umor. Are şi glume din topor, dar are şi anume fineţuri, iar umorul său este întotdeauna legat de un mesaj. Se spune ceva acolo, sunt lecţii transmise, sunt ironii, nu facem serialul acesta nu­mai de dragul de a fi comici.

„Îmi place foarte mult să scriu, dar e foarte greu”

– Ești implicat în scenariu și ca autor. Scrii părţi din el, discursurile lui Celentano sunt apre­ciate enorm. Îţi vine la îndemână scrisul?

– Dacă te referi la cele două discursuri ale lui Celentano de 1 Decembrie, da, sunt scrise de mine. De fapt, sunt destul de multe episoade pe care le-am pus eu pe hârtie. Dacă e greu scrisul?… E greu tare, dar tare de tot! Nici nu ştiu cu ce să-l compar; să ai mereu idei noi, să mai fie şi bune, să se mai şi potrivească în context. Îmi place mult să scriu, este incitant, dar recunosc că e foarte greu. Munca, scrisul, lucrurile acestea nu se văd din exterior, ba chiar unii cred că noi ne vedem la fil­mări şi tot ce facem e să ne distrăm. Alţii sunt con­vinşi că noi aşa vorbim în mod normal, ca-n serial. Eheeeei!, câtă muncă e de fapt acolo… Ritmul zilnic de filmare este de douăzeci şi cinci de pagini de scenariu, ceea ce e foarte mult. Chiar zilele aces­tea tragem să terminăm sezonul opt­spre­zece, şi tare ce ne mai încurcă vremea de afară. Avan­sul nostru de episoade filmate se micşorează dras­tic, pentru că ba plouă, ba ninge, şi nu putem filma.

– La filmări, atmosfera este la fel de veselă ca în serial?

– Evident că ne şi simţim bine, pentru că la un asemenea volum de muncă, dacă nu am fi prieteni, dacă nu ne-am înţelege, ar fi un dezastru. Aici avem noroc: cu oricare dintre colegii mei am zi de filmare, ziua aceea este una bună. Nu se întâmplă des într-o viaţă de actor să ai parte de un astfel de grup, cu o asemenea armonie. Da, în mod cert ne po­trivim, ne simţim excelent pe platourile de fil­mare, dar munca este una asiduă. A fi actor e o me­serie, nu o distracţie fără sfârșit. Aşadar, doar mun­ca aceasta şi zbaterea de a fi mereu original au asi­gurat succesul seriei „Las Fierbinţi”. Explozia umorului trebuie să fie una controlată, ca atunci când detonezi o clădire: dacă nu pui dinamita unde trebuie, când trebuie, în ordinea perfectă, explozia va face un dezastru în jur.

„Când îți duduie inima-n cap”

– Adrian, ai simţit vreodată că e un pericol pentru cariera ta să rămâi Celentano, să te iden­tifice lumea pentru totdeauna cu personajul aces­ta?

– Hai să presupunem că ar putea exista un astfel de „pericol”. Nu sunt sigur că ar fi ceva rău. Sun­tem actori ca să ne cunoască lumea, or există mii de actori de care n-a auzit nimeni. Dacă le-ai adresa lor întrebarea, cred că ar sări pe un astfel de rol imediat, fără să le pese că ar putea fi singurul din carieră. Eu nu simt presiunea personajului. Am jucat mult teatru, am jucat în filme, poate nu roluri principale, dar sunt acolo, şi în filmele lui Mungiu, şi ale lui Radu Muntean, şi ale lui Corneliu Po­rum­boiu, dar şi în „Cadoul de Crăciun” al lui Bogdan Mureşanu, care anul trecut a câştigat trofeul celui mai bun film european. Regizorii au încredere în pu­terea mea de metamorfoză ca actor şi mă dis­tribuie în roluri care nu au nicio legătură cu beţivul Celentano. Un lucru e însă adevărat: Celentano „mă obligă” să re­nunţ la anumite proiecte, din ca­uza lipsei de timp.

– Pe lângă actor de teatru, film şi te­leviziune, eşti unul dintre cei mai apre­ciaţi comedianţi de stand-up. Ce presu­pune un astfel de spectacol?

– În primul rând, trebuie să spun că spectacolele acestea de stand-up mă aju­tă enorm. Foarte, foar­te mult m-au antrenat, atât la scris, cât şi la un anume simţ al re­alităţii. Pentru că fe­lul acesta de co­me­die înseamnă să vezi şi să spui lucrurile pe­trecute zi de zi, aşa cum nu o mai face ni­meni. Să-ţi scrii tex­tele, fiind extrem de bine raportat la rea­litate, dar să o ex­primi într-o aşa ma­nieră, încât publicul să zică: „Da, măăă, aşa e, oare eu de ce nu m-am gândit la asta?!”. Trebuie să pară simplu, doar că nu e. Eu, care am făcut şi ceva teatru, şi ceva film, şi im­pro­vizaţie, şi stand-up, şi televiziune, pot spune fără dubiu că stand-up co­medy este cea mai grea formă de divertisment acto­ricesc. Eu cred că, de ceva vreme, teatrul şi-a pier­dut rolul acela de a „zdruncina”, oamenii nu mai plea­că acasă „transformaţi”, după un spectacol. Teatrul şi-a risipit forţa pe care o avea odată, şi pen­tru că a intrat la concurenţă cu alte forme de spec­tacol: improvizaţie, stand-up, magie… Azi, show-uri­le cele mai penetrante, prin care poţi atinge pro­ble­me sociale, de la rasism la educaţie, de la familie la politică, sunt spectacolele de stand-up. Simple, di­recte, isteţe, fără decor, costum, într-un singur om.

– Singur, pe scenă, trebuie să fie teribil de greu…

– Teribil de greu, dar extrem de percutant. Cântă o melodie zece secunde, apoi intri pe scenă: „Bună seara!”. Şi toţi ochii sunt la tine, oamenii aşteptând să-i tăvăleşti pe jos de râs. E dificil tare, dar şi când cu­cereşti aceşti ochi, când îi simţi fascinaţi, îţi du­duie inima-n cap, pur şi simplu. Am avut de-a lun­gul timpului nişte show-uri atât de fru­moase, cu o aşa energie, încât sin­gu­rătatea parcă a dispărut, pu­blicul deve­nindu-mi partener!… Am văzut oameni căzând de pe scaun de râs. E frumos tare.

„Nu sunt comicul casei”

– La circ, clovnii au pictate lacrimi pe față. Are și actorul comediant o tris­teţe a lui? Sunt multe cazuri de depre­sie cunoscute, un singur exemplu fiind cel al marelui Robin Williams…

– Să păstrăm proporţiile! Omul acela a fost un zeu, nicio altă minte în acest domeniu nu a fost mai iute decât a lui, iar demonii îi erau pe măsură. Dar ai dreptate. Comediantul duce tristeţi în spate. Ştii de ce? Deoarece comedia se face serios. Comedia nu e hlizeală, este un lucru cât se poate de serios, pentru că trebuie să fii mereu conştient de im­pactul pe care-l ai. Comediantul are în mod cert tristeţea lui, fiindcă el anali­zează mereu lu­mea din jur, iar căutările lui permanente de ob­ser­vare a fiecărui viciu al societăţii pot fi vlăguitoare.

– Adrian, oare pătrunde umorul și în viaţa ta personală?

– Umorul e musai să fie acolo, dar în familia mea, eu sunt doar un spectator la umor. Nu mă străduiesc deloc să fiu umoristic acasă, pentru că sunt extrem de amuzante cele două fete ale noastre şi nevastă-mea. Este un spectacol zilnic pentru mine să le urmăresc pe fete, să observ felul cum se raportează la realitate, să le ascult replicile, ironiile. Nu sunt deloc cel mai comic din casă şi nici nu mi-aş permite să fiu. Păi, ce autoritate aş mai avea, când vine mo­mentul acela: „Ia să vedem ce temă ai la mate pentru mâine?”, iar pe fiică-mea, de cla­sa a VI-a, ar pufni-o râsul?! Ar râde de ex­plicaţiile mele des­pre ipotenuză. Acum ştiu că vrei să mă în­trebi da­că fac ma­te­ma­tică cu ele, şi răspunsul este „da”. Mi-a plăcut me­reu matematica, în­că o ştiu din școală şi cred că fac faţă să le ajut, cel puţin până la liceu.

– Aşadar, familia este pentru tine o sur­să de inspiraţie…

– Da, da, da, ca­te­goric da! Dar dincolo de asta, suntem o fa­milie normală, cu prie­teni mulţi, cu vizite. Nu suntem genul care merge să sară cu pa­raşuta. La noi în casă au loc lucruri simple şi fireşti.

– Acelaşi sen­ti­ment de normalitate îl emani şi tu. Discret, fără bateri cu pumnul în piept… parcă anormal de retras, pentru un actor de succes…

– Să știi că eu chiar fac eforturi să fiu prezent, chiar şi aşa de puţin. Aproape că sunt obligat să pun câte o postare pe Facebook. Să-ţi zic cine mă ceartă pentru inactivitate pe mediile sociale: mama. „De ce nu postezi? Uite, acela postează de trei ori pe zi, şi tu, nimic!”. Mă ceartă mama cu treaba asta, îţi imaginezi?!… „Aşa sunt eu, mai discret, dragă mamă.” Lăsând gluma la o parte, chiar nu-mi place să fac asta. Nu-mi place să mă bag în seamă, chiar dacă am păreri ferme şi, cred eu, pertinente, în diferite chestiuni sociale. Nu le exprim, pentru că ştiu că mă afectează comentariile, mă afectează dacă cineva mă judecă sau mă înţelege greşit. În plus, nu-mi doresc deloc ca viaţa mea să fie o carte deschisă. Viaţa e a mea şi atât. Teatrul nu e viaţa mea, nici publicul, nici Celentano.

„Astea sunt regulile, le urmăm și gata!”

– Dar dor, în pandemie, îţi este de public?

– Mi-e dor în aceeaşi măsură în care mi-e şi frică. Pauza aceasta mi-a scăzut din exerciţiu şi nu va fi uşor să-mi intru în formă. Ca un atlet fără an­tre­namente, dar pus direct în competiţie, cam aşa se va simţi. Evident că-mi este dor, dar mă voi reîn­toarce pe scenele acelea frumoase când se va putea. Nu mă grăbesc. Nu mă lamentez. Eu nu intru în categoria actorilor care se plâng în pandemie. Astea sunt regulile, le urmăm şi gata! Nu cred că a ne plânge pentru un lucru pe care nu-l putem schim­ba ne face bine. Dimpotrivă, îţi mănâncă din energie. Ore, zile, săptămâni de discuţii dacă o de­cizie e bună sau nu. Nicio concluzie, doar energie secată. Mai bine citeşte sau lucrează. Mai bine în­vaţă ceva nou. După anul sau anii aceştia de pan­demie, separarea dintre oamenii slabi şi puternici va fi categorică. Cine a profitat de pauză ca să stea de vorbă cu el însuşi va ieşi din această izolare cu forţe extraordinare. Va evolua, va fi puternic şi înţelept.

– Îți propun să încheiem dialogul cu o cu­riozitate personală: chiar ai fost clown în Coreea de Sud?

– Da, şi mi-a plăcut la nebunie. Povestea este destul de simplă şi vine din felul meu de a fi: nu-mi place să stau, să mă plafonez în ceva. Nu m-am făcut actor ca să mă angajez într-un teatru de unde să ies la pensie. Mi-a plăcut şi îmi place să încerc lu­cruri noi şi aşa a apărut şi experienţa mea co­reeană din anul 2002. Am dat o audiţie ca să sprijin un coleg care voia să plece acolo. El a trecut proba, dar oamenii m-au chemat şi pe mine. Am refuzat în primă fază, dar apoi mi-a părut rău. Aşa că anul următor am plecat. O experienţă minunată, care a du­rat un an şi care pe mine m-a schimbat mult ca om. Am lucrat într-un parc de distracţie uriaș, Ever­land se numeşte, şi e mai mare decât Disney­land-ul parizian. Munceam şase zile din şapte – pa­rade, jonglerii, clownerie. Mi-a plăcut mult, pentru că am ajuns să cunosc oamenii, ceva ce nu poţi face într-o simplă vacanţă. Să-i vezi cu câtă de­dicaţie muncesc, să observi cum la ei cuvântul dat este mai important decât orice contract, sau cum vârsta coreenilor cuprinde şi lunile petrecute în pântecul mamei. Acestea sunt doar mici exemple. Ideea este că am plecat atunci nu pentru că-mi era greu aici, ci pentru că mi-a plăcut mereu să mă expun la nou. Nu am suportat cursele de şoareci în care ne complacem să alergăm câteodată. Mi-am tot iţit capul peste peretele cuştii şi câteodată chiar am sărit în afara ei. Cred că numai aşa poţi evolua, numai aşa poţi avea o viaţă mai frumoasă. La fel cred că ar trebui educaţi şi copiii. Să fie curajoşi, să-şi asume riscuri în viaţă. Învaţă, exersează, ridi­că-te de mai multe ori decât ai căzut. În acelaşi timp, fii realist. Uite, eu niciodată nu mi-am dorit să fiu cel mai bun actor. E foarte complicat, şi do­rinţa aceasta mai mult îţi mănâncă din resurse. Nu vei putea fi cel mai bun de fiecare dată, de aceea ar trebui să te mulţumeşti cu a fi cel mai bun în anumite momente. Da, trebuie să te menţii sus, dar fără presiunea aceasta a locului întâi per­manent. Între timp, încerci lucruri noi, înveţi, înveţi şi iar înveţi. Eu, personal, nu mă voi opri niciodată din cursa aceas­ta a învăţatului.