Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MARI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI: JOHN NANDRIȘ – arheolog și profesor la Universitatea din Londra

– Fiu al savantului interbelic Grigore Nandriș, a cărui poveste v-am spus-o în numărul trecut al revistei, John Nandriș a pășit pe urmele intelectuale ale tatălui său. Profesor de istorie veche și arheologie la Universitatea din Londra, a împărțit catedra cu documentările pe teren, săpând în toată Europa, dar și în Sinai și în Daghestan. Pasionat de daci și de vlahi, a pornit (cu treizeci de ani înain­tea „Formulei AS”) pe urmele păstorilor plecați din Carpați, în largul cel mare al lumii, spre Apus și spre Răsărit. Retras la Oxford, după o carieră de vârf, John Nandriș a acceptat bucuros să ne spună povestea cercetărilor sale, decisive pentru istoria noastră, din epoca dacică și până în prezent –

Dacii din „Illustrated London News”

La senectute

Numărul din 1 iunie 1980 al celebrului magazin britanic „The Illustrated London News”, cea mai veche revistă ilustrată din lume, le oferă cititorilor săi, pe lângă alte teme in­citante, un reportaj sen­zațional: „Moștenirea tra­că”, o vizită în Estul Eu­ropei, la nord și la sud de Dunăre. Autorul, John Nandriș, cercetător la In­sti­tutul de Arheologie al Universității din Londra, explică, pe înțelesul citi­torului occidental, feno­menul transhumanței, ca­re i-a dus pe ciobanii din Carpați până în Munții Tatra sau până în Caucaz, dar și vechimea lor pre­istorică, dovedită de ase­mănările izbitoare dintre costumele țăranilor aro­mâni din zona Pindului și cele ale dacilor de pe Columna lui Traian. În 1980, în plin delir ceaușist și totală izolare față de Occident, poveștile vechi ale României făceau istorie în „The Illustrated London News”!

La Sarmizegetusa, alături de Daicoviciu

Profesorul John Nandriș, cu faimoasa sa căciulă de cioban român

Etno-arheolog de recunoaștere internațională, profesorul John Nandriș, autorul articolului din „Illustrated London News”, este fiul marelui savant și politician român interbelic Grigore Nandriș, personalitate de prim-plan a exilului românesc. Născut în Irlanda de Nord, de unde se trăgea mama sa, John Nandriș a crescut la Cernăuți, până la vâr­sta de 2 ani, când Bucovina de Nord a fost anexată de Uniunea Sovietică. Plecat în exil, la Londra, alături de familie, John Nandriș reușește să se în­toarcă, ca tânăr arheolog, cu pașaport britanic, în România. Într-una din drumețiile în Carpați (unde mama sa, jurnalista Mabel Farley, petrecuse aproa­pe un deceniu printre țăranii și ciobanii români), tânărul John Nandriș are prilejul să cerceteze, chiar la Grădiștea de Munte, câteva importante case da­cice, sub coordonarea profesorului Hadrian Daico­viciu. Pasionat de arheologia montană, John Nan­driș a fost curios să afle cât mai multe despre ve­chile stâne din munții României, iar marea revelație avea să se împlinească când a descoperit că forma stânelor dacice din Carpați se suprapune perfect pe forma sanctuarului de la Grădiștea de Munte! O analogie de o importanță extraordinară, despre care nu se vorbește la noi nici în ziua de azi, a apărut, sub semnătura profesorului John Nandriș, acum jumătate de secol, într-o revistă din Londra!

Retras la Oxford, în anii de pensie, după o viață petrecută la săpături, „pe teren”, pretutindeni în Europa, dar și mai departe, în Sinai sau în Caucaz, profesorul Nandriș îmi povestește cu pasiune despre munca sa de arheolog. Comu­nicăm online, din cauza restric­țiilor impuse de pandemie, deși am speranțe în ziua când ne vom putea întâlni „în direct”. „Nu îmi place să îmi atribui merite ne­justificate, dar suprapunerea stâ­nei dacice peste sanctuarul de la Sarmizegetusa îmi aparține. Dacă mo­delul stânei a inspirat sanctua­rul sau, invers, sanctuarul dacic a inspirat arhitec­tu­ra stânei tradițio­na­le, asta rămâne încă un mister…”.

Sângele apă nu se face

– Domnule Nandriș, de unde interesul dumneavoastră „acut” pentru etno-arheologia montană, un domeniu care v-a adus recu­noaștere internațională?

Cu șița românească în fața Institutului de Arheologie din Londra

– Simplul fapt că părinții mei, doi oameni foarte pasionați de cer­ce­tare, s-au cunoscut pe vârf de mun­te, ar trebui să mă scutească de alt răspuns. Mama, o tânără nord-irlandeză, a petrecut aproape un de­ceniu în Munții Carpați, cercetând satele și stânele de munte din Româ­nia. Trecuse chiar la ortodoxism, adoptase România la modul propriu, a iubit cultura tradițională româ­neas­că, la fel ca tata, care a mers prin Munții Gorali și Tatra, pe ur­mele ciobanilor români. Părinților mei, cărora știu bine că nu le-a fost ușor să lase în urmă viața din Ro­mânia și să o ia de la zero în Marea Britanie – le datorez nu doar școala foarte bună pe care am făcut-o în Anglia – liceul la Westminster, uni­versitatea la Cambridge, – ci și direcția pe care au luat-o cercetările mele mai târ­ziu. Inconștient, cumva, pasiunea mea legată de munte, de stâne, de etnologie mi s-a transmis de la ai mei. În copilărie, mergeam adesea pe munte cu mama, am fost peste tot în Occident, în Alpi, în Pirinei. Cred că pentru mama, aceste ieșiri erau și un fel de a-și astâmpăra dorul după Munții Carpați, la care ținuse atât de mult și pe care nu a mai reușit să îi vadă niciodată, după Război…

Limba croată, cu numere românești

– Domnule profesor, ați studiat stânele ciobă­nești de munte din lumea întreagă. Pentru popo­rul român, și muntele, și păstoritul fac parte din istoria lui. Cum se explică această patimă pentru munți?

John Nandriș, într-o discuție despre istorie cu Prințul Charles

– Muntele are o importanță extraordinară pentru istoria României. Să se retragă sau să trăiască în munte a fost mereu o soluție la îndemână, de-a lun­gul secolelor, pentru poporul român. Știm că dacii aveau stâne, faimoasele stâne cu coliba în forma literei D, pe care le-am găsit replicate în sanctuarul de la Sarmizegetusa, deci, tradiția traiului în munte vine din cele mai vechi timpuri. Iar când vorbim de ciobănie, atunci trebuie spus că forma românească tradițională de păstorit a influențat o bună parte a Europei. Sunt tehnici specific ciobănești, pe care le regăsim prin Europa. În Munții Velebit, în fosta Iugoslavie, pe vremea când am făcut eu cercetări, în anii ’70, am mai găsit ciobani care își numărau oile așa: „Două, patru, șase, opt…”. Ei vorbeau limba croată, dar oile și le numărau folosind cuvinte românești! De altfel, tot în zona aceea, a Istriei, îi avem, de-a lungul istoriei, pe ciobanii morlaci. E o discuție legată de numele de „morlac”: unii spun că morlacii sunt „vlahii negri”, alții că sunt „vlahii de mare”. Personal, merg mai degrabă pe ultima va­riantă, „vlahii de la mare”…

– Care erau traseele cele mai cunoscute ale ciobanilor vlahi?

– Ciobanii vlahi au lăsat urme importante prin lume: au ajuns până în Daghestan, unde mergeau cam o dată la trei ani, în căutare de pășuni bune. Așa cum s-au dus pe coasta Dalmată sau în Albania de azi, așa s-au dus și în Caucaz. De altfel, cred că și erezia bogu­milică a ajuns din Macedonia până în Sudul Franței, unde a devenit extrem de puternică și de influentă, dusă de ciobanii din sudul Dunării. Asta e teo­ria mea.

Măreții vlahi

– Ani la rând, reporterii revistei „Formula AS” au bă­tut Europa, în căutarea da­cilor și a ciobanilor vlahi. Deși le-am aflat urmele pre­tutindeni, ele erau greu acceptate de istoricii țărilor respective. Dvs. care credeți că este adevărul?

În Alpi, cu un miel

– Vlahii sunt o temă uriașă pentru un etno-arheolog! E o polemică importantă în zonă legată de vlahi, asta și pentru că popoarele din jurul României sunt cam naționaliste. Unii naționaliști din Balcani au încer­cat să explice că vlahii veneau de altundeva, că au fost aduși de romani, ca să păzească trecătorile din munți. Este o explicație naivă, lipsită de sens. Vor­bim de o temă foarte serioasă, și anume: politizarea arheologiei, a istoriei. Există această idee simplistă în arheologie, cum că schimbarea vine întotdeauna din altă parte. Dar despre vlahi știm sigur că nu au venit din altă parte, așa cum susțin autorii șovini. Viziunea mea e că vlahii sunt o populație tracă, pentru că aria lor de distribuție e aceeași cu cea a tracilor. Deci, provin din traci, din geți, din daci. Dacii, la fel, nu au venit din altă parte, așa cum nici nu au dis­părut după războaiele cu romanii. Îi ve­dem imortalizați pe Arcul lui Con­stan­tin, într-un mod care îți dă garanția că nu poți greși când spui că nu au dispărut de tot. Așa cum nu poți greși spunând că ungurii nu erau prin Transilvania pe vremea aceea. Nu poți scăpa așa de sim­plu de un popor, el nu poate dispă­rea așa, pur și simplu, dintr-o zonă! Într-adevăr, dacii și, mai târziu, româ­nii, au trebuit să se retragă în munți, de-a lungul istoriei, în timpul invaziilor, dar noi avem aici, în Europa, un con­tinuum trac, desigur, cu influențe din exterior. Ro­mâna e o limbă latină cu mult vocabular slav. Lim­ba vlahilor era, în schimb, o română cu mai mult vocabular grecesc. Cei care spun că romanii i-au pus pe vlahi să păzească granițele folosesc doar partea de adevăr care le convine. Pentru că satele vla­hilor erau localizate, adesea, strategic, lângă trecători, cum e la Metsovo sau la Syrrako. Vlahii erau, de fapt, implicați în ex­ploatarea zonelor montane – și, cum dacii făceau deja asta de multă vreme, avem, iarăși, un continuum. Vla­hii erau un popor foarte descurcăreț, foarte antre­prenorial, cum s-ar spune azi. Erau implicați în trans­humanță și în comerț. Îna­inte de apariția trenurilor, tot comerțul Balcanilor era monopolul vlahilor. Ei stă­pâneau căile de comunicații peste trecătorile din munți, făceau transporturi până la Budapesta sau Odessa! Am cunoscut un vajnic urmaș al vechilor vlahi, în satul Sa­marina, pe când făceam cercetări în Grecia… Un om mare! La el mă gândesc me­reu când încerc să mi-i imaginez pe vechii vlahi.

Dădaca din Bucovina

– După ce ați dat ocol Balcanilor, prin cercetările dvs. (știm că ați săpat in­clusiv în Sinai), ați ajuns și în România, în plin comu­nism. Cum a fost întâlnirea cu țara din care părinții dvs. fuseseră expulzați?

Profesorul John Nandriș, în timpul unei cercetări la Caransebeș

– Am ajuns prima oară în România, în tinerețe, prin 1960, în cadrul unui ambițios tur de studiu prin Estul Europei, alături de mai mulți colegi de la Cambridge. După câteva zile de stat prin Germania de Est, România mi s-a părut divină! Apoi, pentru destul de multă vreme, m-am tot în­vârtit în jurul României, am lucrat ani buni ba în Iugoslavia, ba în Polonia, ba în Grecia. În cele din urmă, am revenit în anii ’70, când am avut plăcerea să lucrez cu doi oameni mari ai arheologiei ro­mânești, Constantin și Hadrian Daicoviciu. Am săpat chiar la Sarmizegetusa Regia, la Grădiștea de Munte, unde am descoperit o casă veche, dacică, cu fundație puternică, de piatră, așa cum sunt și azi casele țărănești de munte. Am amintiri foarte fru­moase din timpul cercetărilor mele în România. Am fost primul care a adus aici niște tehnici nou-apărute în arheologia occidentală, tehnici care ne-au permis să identificăm diverse tipuri de grăunțe și semințe carbonizate descoperite la Sarmizegetusa. Cred că profesorul Daicoviciu a fost foarte mulțumit de con­tribuția mea din acea vreme. Am introdus aceste teh­nici, dar am introdus și idei, și mă bucur că unele din­tre ele au fost bine receptate și urmate de studen­ții mei de atunci sau de colegii mei din România.

Chiar dacă autoritățile comuniste n-au făcut caz de originea mea buco­vineană, se simțea că de la distanță mă urmăreau și știau totul despre mine. La București, la Capșa, unde am avut o întâlnire foarte emoțio­nantă cu un frate al tatălui meu, un informator s-a pus fără pic de jenă la masa de lângă noi. Nici măcar nu se străduia să fie discret! În schimb, foarte interesant, am fost lăsat să sap chiar pe Prut, la frontiera cu Uniunea Sovietică, unde arheologilor români nu li se dădea voie să sape. Am fost acolo cu un student englez mai ciu­dățel, care purta un batic arăbesc pe cap. Parcă vedeam cum li se bulbucă ochii, în spatele binoclurilor, solda­ților sovietici din lanul de porumb de dincolo de graniță (râde)!

– Domnule profesor, cu atâtea peripluri euro­pene, ați reușit să ajungeți, după căderea comu­nismului, în Bucovina de Nord, în satul Nandri­șeștilor?

Biserica ”Sfântul Nicolae” din Cernăuți, unde a fost botezat John Nandriș

– Da, am reușit să ajung și în Bu­co­vina de Nord. O rudă m-a așteptat atunci 24 de ore la graniță! Am fost foarte bine primit și m-am bucurat să văd că oamenii locului cinstesc me­moria tatălui meu și a surorii sale, Anița, care a fost deportată în Siberia, vreme de 20 de ani, devenind o eroină a locului. M-am bucurat să văd că oamenii din Mahala țineau la limba și la obiceiurile lor, în ciuda încercărilor de deznaționalizare ale autorităților din Ucraina. Dar a fost un moment care m-a emoționat peste măsură. Acolo, în sat, am întâlnit o țărancă cu ochii foarte limpezi. Fără ca asta să fie vreo concluzie științifică, ochii ei m-au dus cu gândul la strămoșii mei daci, din cele mai vechi timpuri. Ca să aflu apoi că femeia aceea frumoasă și simplă fusese dădaca mea, în primii mei ani de viață la Cernăuți. Vedeam în fața mea ochii pe care îi văzusem pentru ultima oară înainte să părăsim România… Nu o să uit niciodată ochii aceia!

Fotografii din arhiva personală a profesorului John Nandriș

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian