* Albert Camus, „Căderea”, traducere și note de Magda Răduță, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 142 p.
Că timpul e cel mai bun selecționer al valorilor se confirmă și în cazul lui Albert Camus. După ce, în timpul vieții, a stârnit animozități în tabăra comunist-existențialistă franceză (iar Premiul Nobel primit în 1957, la 44 de ani, i-a îndârjit detractorii), acum, la peste 60 de ani de la moarte, opera lui e o referință omniprezentă pe mapamond. Și asta pentru că în fiecare țară în care a fost tradus pare să vorbească despre realități locale la zi. În seria de autor de la Polirom (ce include deja 13 titluri) a apărut de curând cea mai specială carte a lui și ca stil, și ca putere de a rezona în omul de azi, aflat în plină criză politică, socială și de conștiință. Romanul „Căderea”, publicat în 1956, e de la început și până la sfârșit un monolog, o confesiune făcută de avocatul francez Jean-Baptiste Clamence unui compatriot anonim întâlnit într-un bar din cartierul marinarilor din Amsterdam. De fapt e povestirea statică de sine a unui bărbat – amator de fotbal, teatru și femei, ca și Camus –, a unui seducător incapabil să iubească, ros de o veche vină: aceea de a nu fi împiedicat, din indiferență și ezitare de a acționa, sinuciderea unei necunoscute de pe un pod parizian. Clamence, care se recomandă judecător-penitent („meseria asta nu se exercită, se trăiește la orice oră”), crede că nu poți să-i condamni pe ceilalți fără să te judeci mai întâi pe tine („cu cât mă acuz, cu atât am dreptul să vă judec, mai mult, să vă provoc să vă judecați dvs. înșivă”). Trebuie – crede el – practicată întâi meseria de penitent pentru a putea ajunge judecător. Clamence fusese un avocat de succes și un om de societate foarte apreciat la Paris, un cuceritor irezistibil a cărui generozitate, politețe, bunăvoință îi aduceau în primul rând lui însuși mulțumire, dacă nu chiar bucurie. De fapt, își dă mai târziu seama, era un egoist a cărui virtute, hrănită din ea însăși, era doar sete de putere, dorință de a domina, sentiment de superioritate. Punctul de rupere al rolului jucat cu virtuozitate pe scena publică și privată îl constituie râsetele fără sursă auzite într-o noapte pe Pont des Arts pustiu și care-l fac deodată vulnerabil la privirea din afară asupra lui, îl determină să-și sondeze obiectiv lăuntrul și să-și descopere vinovățiile. S-a spus că, prin judecătorul-penitent, Camus îi viza ironic pe existențialiști, despre care scrisese: „când se acuză, poți fi sigur că e pentru a-i acuza pe ceilalți”. Întreg discursul lui Clamence ilustrează capacitatea de a manipula oamenii pentru a-i face să se creadă răspunzători de relele lumii. Camus nu vrea să-și convingă cititorul că personajul lui e bun sau rău, moral sau imoral, că are sau nu dreptate. Vrea doar să arate prin el strategiile sistemului de judecată în care adevărul se construiește pe baza unor valori relative. Provocarea pentru scriitor e ca, prin monologul-poveste, să-l facă pe cititor să-și analizeze propria poziție în privința judecării semenilor, fără să-i dea soluții. Clamence al lui, în loc să tranșeze între vină și inocență, ajunge să trăiască în tensiunea dintre ele, cu luciditate polemică față de sine. „Portretul pe care îl arăt contemporanilor mei devine o oglindă” – spunea autorul „Căderii”. Citiți această capodoperă și veți înțelege cum un mare scriitor poate fi contemporan și cu generațiile ce-i succed.
