SELECȚIA „FORMULA AS”

* Albert Camus, „Că­de­rea”, traducere și note de Mag­da Răduță, Editura Po­lirom (tel. 0232/21.74.40), 142 p.

Că timpul e cel mai bun se­lecționer al valorilor se confirmă și în cazul lui Albert Camus. Du­pă ce, în timpul vieții, a stârnit animozități în tabăra comunist-existențialistă franceză (iar Pre­miul Nobel primit în 1957, la 44 de ani, i-a îndârjit detractorii), a­cum, la peste 60 de ani de la moarte, opera lui e o referință omni­pre­zen­tă pe mapamond. Și asta pentru că în fiecare țară în care a fost tradus pare să vorbească des­pre rea­lități locale la zi. În seria de autor de la Polirom (ce include deja 13 tit­luri) a apărut de curând cea mai specială carte a lui și ca stil, și ca putere de a rezona în omul de azi, aflat în plină criză politică, socială și de conștiință. Romanul „Căderea”, publicat în 1956, e de la început și până la sfârșit un monolog, o confesiune făcută de avocatul francez Jean-Baptiste Clamence unui com­patriot ano­nim întâlnit într-un bar din car­tie­rul marinarilor din Amster­dam. De fapt e po­vestirea statică de sine a unui bărbat – amator de fotbal, teatru și fe­mei, ca și Camus –, a unui seducător inca­pabil să iubească, ros de o veche vină: aceea de a nu fi împiedicat, din indiferență și ezi­tare de a acționa, sinuciderea unei necunoscute de pe un pod parizian. Clamence, care se re­comandă judecător-penitent („me­­seria asta nu se exercită, se trăiește la orice oră”), crede că nu poți să-i condamni pe ceilalți fără să te judeci mai întâi pe tine („cu cât mă acuz, cu atât am dreptul să vă judec, mai mult, să vă provoc să vă judecați dvs. în­șivă”). Trebuie – crede el – prac­ticată întâi me­seria de penitent pentru a putea ajunge judecător. Clamence fusese un avocat de succes și un om de societate foar­te apreciat la Pa­ris, un cuceritor irezistibil a cărui generozitate, politețe, bună­voință îi aduceau în primul rând lui însuși mulțumire, dacă nu chiar bucurie. De fapt, își dă mai târ­ziu seama, era un egoist a că­rui virtute, hrănită din ea însăși, era doar sete de putere, dorință de a domina, sentiment de su­pe­rioritate. Punctul de rupere al ro­lului jucat cu virtuozitate pe scena publică și privată îl cons­tituie râsetele fără sursă auzite într-o noapte pe Pont des Arts pustiu și care-l fac deodată vul­nerabil la privirea din afară asu­pra lui, îl determină să-și son­deze obiectiv lăuntrul și să-și descopere vinovățiile. S-a spus că, prin judecătorul-penitent, Camus îi viza ironic pe exis­ten­țialiști, despre care scri­sese: „când se acu­ză, poți fi sigur că e pentru a-i acuza pe ceilalți”. Întreg discursul lui Clamence ilustrează ca­pacitatea de a ma­nipula oamenii pentru a-i face să se creadă răspunzători de relele lumii. Camus nu vrea să-și convingă cititorul că personajul lui e bun sau rău, moral sau imo­ral, că are sau nu dreptate. Vrea doar să arate prin el strategiile sistemului de judecată în care adevărul se construiește pe baza unor valori relative. Provocarea pentru scriitor e ca, prin mono­logul-poveste, să-l facă pe cititor să-și analizeze propria poziție în privința judecării semenilor, fără să-i dea soluții. Clamence al lui, în loc să tranșeze între vină și inocență, ajunge să trăiască în tensiunea dintre ele, cu luciditate polemică față de sine. „Portretul pe care îl arăt contemporanilor mei devine o oglindă” – spunea autorul „Căderii”. Citiți această capodoperă și veți înțelege cum un mare scriitor poate fi con­temporan și cu generațiile ce-i succed.