Miracole arheologice – Orașul de aur al Egiptului

Zvonurile care s-au tot făcut auzite în lumea ştiinţifică, în­cepând din toamna anului trecut, au fost confirmate acum, la mijlocul lunii aprilie, printr-un comunicat oficial al Ministerului Egiptean al Turismului şi Antichităţilor: arheologii au des­coperit „Ora­­şul de Aur Pierdut”, care a stat în­gropat sub nisipurile vechii capitale egip­tene din Luxor vreme de peste 3 mi­le­nii! Aceasta este cu-adevărat cea mai im­por­tantă descoperire din domeniul egipto­lo­giei, de la găsirea mormântului lui Tu­tankhamon încoace!

Akhenaton și Nefertiti

Cunoscut în Antichitate sub denumirea de „Răsăritul lui Aten”, orașul a fost fondat de faraonul Amenhotep al III-lea (care a domnit între 1391-1353 î.e.n.), bunicul lui Tutankhamon. El a continuat să fie locuit şi în perioada co-regenţei lui Amenhotep al III-lea împreună cu fiul său, Amenhotep al IV-lea (care, ulterior, după ascensiunea deplină la putere, şi-a schimbat numele în Akhenaton), cât şi în timpul domniei lui Tu­tankhamon şi a succesorului său, Ay. Din docu­men­tele istorice se ştia deja că în acest oraş se găseau trei dintre palatele regale ale lui Amenhotep al III-lea şi că „Răsăritul lui Aten” era, în epoca lui de glorie, cel mai mare centru administrativ şi indus­trial din imperiu. Totuşi, în ciuda istoriei sale atât de bogate, cetatea era de negăsit! „Multe misiuni străine au căutat acest oraş fabulos, dar nu au re­uşit să-l identifice!”, a declarat Zahi Hawass, arhe­ologul care conduce echipa ce excavează „Oraşul de Aur Pierdut”. Dar nici Hawass nu l-a descoperit decât dintr-o întâmplare. În cursul anului 2020, el şi echipa lui au început să sape într-o zonă în care sperau să găsească templul mortuar al fa­rao­nului Tutankhamon. Dar, spre mirarea cerce­tătorilor, oriun­de săpau, dădeau tot peste cărămizi de chir­pici. Curând, specialiştii au realizat că desco­pe­ri­seră un oraş, aflat într-o stare de conservare foarte bună. „Străzile oraşului sunt flancate de case,” a arătat Hawass, „unele dintre ele având ziduri chiar şi de trei metri înălţime. Iar camerele erau pline cu tot felul de obiecte gospodăreşti, cât şi cu nu­me­roase unelte, pe care egiptenii antici le foloseau în viaţa de zi cu zi.” Betsy Brian, profesor de egip­tologie la John Hopkins University, a confirmat: „Descoperirea acestui oraş pierdut este cea mai importantă de la găsirea mormântului lui Tu­tankhamon”, din 1922. Această descoperire „nu doar că ne va oferi o perspectivă rară asupra vieţii egiptenilor antici, din perioada în care imperiul se afla la apogeul bogăţiei, dar ne va ajuta şi să facem lumină în privinţa unuia dintre cele mai mari mistere din istorie: de ce Akhenaton şi (regina) Ne­fertiti au hotărât să se mute la Amarna?”. Betsy Brian făcând astfel referire la „reconversia” bruscă a faraonului Amenhotep al IV-lea care, la doar câţiva ani după ce a devenit faraon unic, a hotărât să renunţe la religia politeistă tradiţională a egip­tenilor şi a introdus monoteismul, închinându-i-se exclusiv lui Aten sau Aton sau Ra, zeul Soare. Tot atunci Amenhotep al IV-lea şi-a schimbat numele în Akhenaton, adică „În ser­vi­ciul lui Aten”, şi a mutat ca­pitala imperiului la Amarna (denumirea modernă), unde, în timp-record, a ridicat în nisipul deşertului un oraş enorm şi luxos, botezat Akhetaten, adică „Orizontul lui Aten”.

Cele trei morminte bizare

Odată ce Hawass şi echipa lui şi-au dat seama ce comoară au descoperit, au început să caute in­dicii care să-i ajute la datare. Şi nici n-a trebuit să se străduiască prea mult: prac­tic, peste tot au găsit ne­numărate obiecte – reci­piente pentru vin, piese din ceramică pictată, inele, sca­rabei, cărămizi etc. – inscripţionate cu cartuşul lui Amenhotep al III-lea. La capătul a şapte luni de excavaţii, ar­heo­logii au scos la ivea­­lă mai multe car­tiere. În par­tea de sud a oraşului au găsit in­clu­siv o brutărie de mari dimensiuni, ca­re servea şi drept restaurant, fiind echipată cu mai multe cup­toare, cu o mulţime de recipiente din ce­ra­mică pen­tru depozitarea ingredientelor, cu mese pentru pre­pararea mâncărurilor… În sfârşit, cu tot ceea ce e ne­voie într-un astfel de local cu dublă uti­litate. În­tr-o altă zonă, care nu a fost încă deco­per­tată decât parţial, a fost identificat un cartier rezi­denţial, dar în care au funcţionat şi mai multe clă­diri ad­mi­nis­trative. Acesta era un cartier „de vază”: casele sunt mult mai mari, cu camere foarte aerisite, iar arhi­tec­tura întregului ansamblu este mult mai ordo­nată, semn că el a fost construit sub supra­vegherea unui arhitect profesionist. Cartierul este în totalitate în­conjurat cu un zid de apărare zigzagat şi prezintă o singură cale de acces: o mă­sură de secu­ritate pe care egip­tenii antici şi-o luau, astfel în­cât să poată să contro­leze cine intra în cartier şi ci­ne ieşea din el. Într-o altă zonă a fost des­­co­pe­rit un atelier uri­aş, unde se pro­duceau că­ră­mizile din ca­re se cons­tru­iau nu doar casele, dar şi tem­plele şi palatele. De ase­menea, ar­heo­logii au mai găsit zeci şi zeci de matriţe, ca­re erau uti­li­zate pentru pro­du­cerea „în serie” a unor amulete „la mo­dă” în acea pe­rioa­dă, cât şi a di­verse mo­de­le de piese de­co­rative, întrebuinţate la înfru­mu­seţarea templelor şi mor­min­telor celor bogaţi.

Un element care îi intrigă în mod deosebit pe specialişti sunt trei morminte bizare! Două dintre ele sunt mormintele unei vaci şi al unui bou, ceea ce este ciudat, întrucât niciodată, pe teritoriul Egip­tului, nu au mai fost descoperite bovine care să fi fost tratate cu un asemenea respect, ce amin­teşte de veneraţia cu care aceste animale sunt pri­vite de mii de ani în India! Cel de-al treilea mor­mânt este al unui om – încă nu s-a determinat cu pre­cizie de sută la sută dacă e vorba de un bărbat sau de o femeie – care a fost înhumat cu braţele com­plet extinse în lateralele corpului şi cu genun­chii înfăşuraţi cu sfoară! Ceva ce, din nou, nu s-a mai văzut în Egipt! Cercetătorii continuă să ana­li­zeze aceste morminte, sperând să le găsească tâlcul.

Recent, arheologii au găsit și un recipient con­ţinând aproximativ 10 kilograme de carne uscată sau fiartă. Pe vas a fost imprimată următoarea ins­­cripţie: „Anul 37. Carne preparată pentru al treilea festival Heb Sed, în abatorul din obo­rul lui Kha, de către măcelarul Iuwy.” Con­form specialiştilor, descoperirea aceasta este foar­te importantă „nu doar pentru că ne fur­ni­zează numele a două persoane care au trăit şi au muncit în oraş, ci şi pentru că ne con­firmă că oraşul era activ şi înfloritor în pe­rioa­da lui Akhenaton”. Mai mult, echipa a iden­­tificat şi sigiliul vasului, care a fost ins­crip­­ţionat cu formula „gm pa Aton”, adică „do­meniul stră­lucitorului Aton”, această formulă reprezentând denumirea templului din Karnak pe care l-a construit faraonul Akhenaton. Cu alte cuvinte, sigiliul ne iden­tifică destinatarul cărnii prepa­rate de mă­celarul Iuwy.

Excavaţiile din „Orașul de Aur” continuă şi, cu siguranţă, ele ne vor oferi noi informaţii preţioase. „Putem să confirmăm că oraşul se ex­tinde mult spre vest, până la celebrul Deir el-Me­dina, şi spre nord”, a declarat Zahi Hawass, dând ca punct de reper satul muncitoresc unde locuiau în Antichitate meşterii şi artizanii care trudeau la mormintele din Valea Regilor şi Valea Reginelor. În plus, în partea de nord a „Oraşului de Aur”, ar­heo­logii au identificat un cimitir de mari dimen­siuni, care urmează şi el să fie excavat. Deo­cam­dată a fost găsit un grup de morminte săpate în pia­tră, la care accesul se poate face doar coborând câte un rând de trepte, de asemenea, săpate în piatră – o caracteristică arhitectonică întâlnită până acum doar în Valea Regilor şi în Valea Nobililor. Cine ştie ce tezaure sunt adăpostite şi în aceste sepulcre!

Cortegiul faraonilor

Pe 3 aprilie a.c., în Cairo a fost organizată o procesiune fastuoasă, demnă de acelea de­scri­se în documentele egiptene datând din An­tichitatea faraonilor! Motivul? Mumiile a opt­spre­zece faraoni şi a patru regine au fost mutate din ve­chiul Muzeu Egip­tean din Piaţa Tahrir în noul Mu­zeu Naţional al Civi­lizaţiei Egip­te­ne, aflat la o distanţă de apro­ximativ 5 kilo­metri. Parada a ur­mă­rit, con­form tradiţiei, cursul Nilului, pentru a onora cele douăzeci şi două de figuri re­ga­le, care urmau acelaşi drum, în urmă cu trei milenii şi jumătate, atunci când voiau să se înfăţişeze, în întreaga lor splen­doare, supu­şilor.

Măsurile luate pen­tru transportarea în deplină siguranţă a rămăşiţelor pământeşti ale faraonilor şi reginelor au fost exem­plare. Fiecare mumie a fost aşezată pe câte un vehi­cul special, de mari di­men­siuni, echipat cu un sis­tem sofisticat de suspensii cu tampon, menit să ab­soarbă şocurile. De ase­me­nea, din acelaşi motiv, carosabilul de pe întregul tra­seu dintre cele două muzee a fost refăcut, astfel încât să nu prezinte nici cea mai mică denivelare. Fie­care mumie a fost adă­postită într-o cutie erme­tică, umplută cu azot, acest gaz jucând rolul de con­servant, întrucât expunerea la oxigen iniţiază procesul de descompunere a ţe­suturilor.

Cutiile cu „pește sărat”

Mumiile au fost transportate în ordinea cro­no­logică a domniilor faraonilor şi reginelor, începând cu aceea a lui Seqenenre Taa/Tao al II-lea, suveran din cea de-a Şaptesprezecea Dinastie, care a urcat pe tron în 1560 î.e.n. şi a murit în 1558 sau în 1555 î.e.n. În cadrul acestei procesiuni au fost mutate şi mumiile celebrului faraon Ramses al II-lea şi a ilustrei regine Hatshepsut. Majoritatea mumiilor au fost descoperite în anii 1800, în zona Luxor-ului modern, mai exact, în Valea Regilor, deci în regiunea unde s-a aflat străvechea ca­pitală a imperiului egip­tean, Theba. La momentul primei lor mutări din se­colul al XIX-lea, din Theba antică în Cairo, cei în­săr­ci­naţi cu transportul mu­mii­lor regale au fost nevoiţi să-i inducă în eroare pe va­meşi, lipind pe cutii eti­chete cu „Peşte sărat”, după cum a povestit arheologul Zahi Hawass, pentru CBS News. Odată ajunse cu bine în Cairo, mumiile au fost depuse în Muzeul Bulaq, iar apoi, în 1902, au fost din nou mutate, în recent construitul, la vremea aceea, Muzeu Egiptean din Piaţa Tahrir, unde au rămas până acum, în aprilie 2021. Noua lor „casă”, Sala Regală a Mumiilor din cadrul Muzeului Naţional al Civilizaţiei Egiptene, a fost gândită scenografic, „ca un labirint circular cu sens unic”, menit să reproducă interiorul unui mor­mânt din Valea Regilor. „Toţi pereţii sunt negri, iar mumiile sunt puse în evidenţă cu ajutorul unor spoturi de lumină”, a explicat Sayed Abu-El Fadal, purtătorul de cuvânt al MNCE. În spaţiul la care pu­blicul a început să aibă acces din data de 18 apri­lie sunt expuse doar douăzeci dintre cele douăzeci şi două de mumii regale. Cele ale reginelor Tiy (soţia lui Amenhotep al III-lea şi mama lui Akhe­naton) şi Merytaten (fiica lui Akhenaton) au fost depuse în laboratorul de conservare.

Cea mai veche hartă din Europa a fost descoperită în Franța

„Piatra Saint-Bélec” este o placă monolitică sculptată, datând din perioada timpurie a Epocii de Bronz (2150-1600 î.e.n.), şi a fost descoperită într-un cimitir preistoric din Franţa, mai exact din Fi­nistère, regiunea Bretania. La momentul des­co­peririi, fãcea parte din structura unui sarcofag, dar ea a fost realizată cu mult timp înainte, şi abia că­tre finele perioadei timpurii a Epocii de Bronz a fost „reciclată”, ajungând să acopere rămăşiţele pă­mânteşti ale unui decedat de vază, înhumat aco­lo, în Finistère.

Imediat după descoperire, „Piatra Saint-Bélec”, ca­re are o lungime de 3,9 metri, a fost dusă într-un mu­zeu privat, de la care, în 1924, a fost cum­părată de Muzeul Naţional Francez al Antichi­tă­ţilor. Ulterior, a fost depozitată în pivniţa unui castel francez, unde a fost uitată şi a adunat praful până în 2014, când a fost redescoperită. Abia după nişte ani, cercetătorii şi-au dat seama de importanţa ei.

În 2017, o echipă de specialişti europeni a în­ceput să studieze motivele săpate pe placă, folo­sind tehnica de înaltă rezoluţie 3D şi foto­gra­me­tria. Astfel şi-au dat seama că simbolurile ce se re­găsesc pe suprafaţa „Pietrei Saint-Bélec” sunt exact acelea utilizate la crearea de hărţi. Au re­a­li­zat că liniile si­nuoase să­pa­te în rocă re­prezintă o re­­ţea de râuri şi că oamenii pre­is­torici care au „desenat” aceas­tă hartă au întrebuinţat în mod de­li­berat tehnica ba­soreliefului, ca să indice văile şi formele înalte de relief. Cer­ce­tătorii au comparat gravurile de pe placa stră­veche cu hărţi ale Franţei din mai multe perioade istorice şi au constatat că „Piatra Saint-Bélec” ilus­trează o porţiune de teren de circa 30 de kilometri pe 21 de kilometri din lungul râului Odet, din vestul Franţei. „Aceasta este cea mai ve­che hartă identificată până în prezent în Europa” şi datează de acum 4.000 de ani, a declarat pentru BBC şeful echipei de cercetare, Clément Nicolas, de la Bournemouth University. E probabil că harta a fost folosită de un prinţ sau de un rege pentru a-şi marca dreptul de proprietate asupra respectivei regiuni şi „ne arată că nu ar trebui să subestimăm cu­noştinţele cartografice ale societăţilor din tre­cut”, a adăugat Nicolas. Faptul că, la un mo­ment dat, placa a fost „reciclată” şi îngropată poate să in­dice sfârşitul domniei acelui rege sau o ma­nifestare a respingerii elitelor din societatea acelei perioade, din acea regiune.