Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

De Paști, când se deschid cerurile

MATEI FLORIAN – În așteptarea luminii

Noaptea era blândă ca o biserică uriașă și fiecare din noi se adunase acolo, înăuntru. Sus, pe boltă, de unde Dumnezeu îmbrățișează întreaga lume, se aprinseseră, încet, câteva stele. Una a­ici, alta din­­co­lo, pâl­pâind. Apoi s-au a­prins tot mai multe, până când din întu­neric n-a mai rămas decât lumina. Noap­tea era blândă ca o bi­serică uriașă, iar înă­un­trul ei, stelele pâlpâiau galbene și fierbinți, ca niște lumânări. Ne adu­naserăm cu toții, acolo, așteptând să luăm lumină. Era o liniște mare și tă­cuseră toți câinii. Doar vântul foșnea prin hornuri, ca o că­delniță, iar fumul de lemn ars era de smirnă și tămâie. Și cine se simțea singur nu era singur, pentru că ne strânseserăm cu toții, viii și morții laolaltă, sub cerul blând ca o biserică uriașă.

Când iubita mea și-a strecurat palma în palma mea, când mâi­nile noastre s-au strâns împreună, am simțit că acolo, între noi, este o punte – deget lângă deget lângă deget – prin care curge aceeași rugăciune mută. Nu era mare lucru, doar gândul ăsta simplu, că acolo unde mă sfârșesc eu începe ea și că acolo unde se sfârșește ea sunt eu. Atât: un singur om, două mâini legate. „Mer­gem?”, m-a întrebat. „Mergem”, i-am răspuns. Și am ieșit în noapte, iar noaptea era blândă ca o biserică uriașă, iar pe cer stelele străluceau ca niște lumânări aprinse. Pășeam tăcuți, spre o troiță, așteptând să luăm lumină. Am așteptat acolo, la troiță, cu lumânările în mâini, până când noaptea ne-a acoperit ca un clopot, iar clopotul a început să cânte. „Hristos a înviat!”, mi-a spus, „Adevărat a înviat”, i-am răspuns. Lumea înghețase în aș­teptarea luminii. Și lumina a venit. O lumânare pâlpâind în mâna unui om. Lumină de la lumină! Lumina pe care am aprins-o cu toții, anul trecut, în prima noapte de pandemie.

BOGDANA LUPESCU-BULIGA – Patru scaune

În inima mea, cea mai vie imagine a Paştelui aceasta este: dis de dimineaţă, noi patru, în jurul mesei din bu­cătărie. Patru scaune, crucea în patru col­ţuri, sub­ţire, desenată din stafide, pe pasca făcută numai din brânză dulce, fără aluat. Nici că vor­beam, până nu în­cepea concursul. A­bia atunci se ins­tala o veselie impo­sibil de descris, una cu totul altfel decât alte fe­riciri. O horă veselă în ju­rul mesei, o cruce de patru oa­meni, mân­gâ­iaţi de iubirea lui Dumnezeu. Ne stătea ini­ma în loc, când se auzea zgo­mo­tul fin, de coajă de ou spartă. O secundă nu ştiai cine câş­ti­gase, abia apoi des­chi­deai în­cet, în­cet, adă­pos­tul dintre pal­me şi-ţi bubuia inima în piept să găseşti acolo oul tău intact. Am asociat mereu emoţia acestui joc cu bucuria Învierii. O bucurie atât de curată, cum numai prezenţa lui Dumnezeu o poate lu­mina. Părinţii mei au păs­trat mereu o relaţie spe­cială cu cerul, una extrem de intimă, chiar timidă. Și astăzi, mama se roagă lângă copaci. Nu mi-am dat seama niciodată dacă ştie că o văd cum îmbrăţişează castanul acela cu ambele mâini, strâns, în jurul taliei trun­chiu­lui. Acolo, obraz lângă scoarţă, îşi şopteşte ea ofurile. De Paște, însă, mama era doar bucurie. Patru scaune, noi patru…

Și-am rămas doar noi două. O linie. O cruce frântă, pe care doar o mamă e capabilă să o poar­te cu atâta demnitate. Tata și fratele meu, Bog­dan, au murit. Azi ne adunăm în jurul ace­le­iaşi mese de Paști, fără ei. Eu, mama, fetița mea, copiii lui Bogdan… Mama împarte ouă. Râ­dem. Nimic nu pare schimbat. E aceeași ve­selie şi dragoste ca odinioară. Singura diferență este că mamei îi curg lacrimi pe obraz. Lacrimi mici, strălu­ci­toare ca diamantele. E și bucurie, și tristețe în ele. Ouăle roșii se află pe mijlocul mesei, dar pe scaunele așezate împrejur stau, alături de noi, amintiri… Poate că mama plân­ge, ca să fie vă­zută din cer.

„Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Cioc­nim ouă, împreună cu amintirile noastre. Poc! Palmele mici ale fetiței mele se deschid pân­dind, să apară, în căușul lor, campionul.

MARIUS PETRESCU – Când Dumnezeu a fost român

M-am născut într-o familie de oameni cre­dincioși, creștini ortodocși practicanți, și am pri­mit o educație religioasă temeinică. Nu aveam nici măcar trei luni împlinite, abia fusesem botezat, când am participat la prima Înviere din viața mea. Ma­ma mi-a povestit că am dormit dus, la miezul nopții, în vechiul căruț de lemn al copilăriei mele, fără să fiu deranjat de cântecele credincioșilor dimprejur. Evenimentul se petrecea la biserica „Sfinții Voievozi”, de pe Calea Griviței. De atunci și până la carantina de anul trecut, cau­zată de pandemie, nu am lipsit de la niciuna dintre cele 67 de slujbe de Înviere pe care le-am apucat în viață, indiferent în ce oraș sau țară m-aș fi aflat. Între ele, au rămas, totuși, amintirile câtorva sărbători pascale care m-au tulburat. Cel dintâi Paște neliniștit și greu de uitat s-a petrecut chiar în prima copilărie, fără tata, care fusese arestat. O țineam pe mama de mână și mă uitam la chipul ei împietrit, luminat de valurile lumânărilor aprinse, în timp ce bu­nica plângea alături de noi. Atunci a fost prima „noapte albă” din viața mea… Înainte de a împlini 20 de ani, a fost cel dintâi Paște petrecut fără mama, pe care Dumnezeu se grăbise să o cheme la El, după ce ne părăsise și bunica. Era pentru prima oară când, eu și tata, care ieșise din închisoare, mergeam la Înviere singuri, noi doi… Nu pot să uit cum îi șiroiau lacrimile pe obraji, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Atunci am simțit cu înfiorare încăpățânarea sa disperată de-a crede în viața de apoi, pe care mi-a insu­flat-o și mie. Mama era vie, trebuia să fie vie cu orice preț, chiar dacă noi nu o mai puteam vedea și nu o mai puteam auzi. A fost întâia oară în existența mea când m-am întrebat cum se vede Învierea Domnului pe lumea cealaltă. Știam că de Paște „se deschid cerurile”. Apoi a venit ultimul Paște din perioada comunistă, când ră­măsesem singur, în iadul propriei mele dez­nădejdi, crezând că Dumnezeu și-a întors fața de la noi și ne-a uitat. Trăiam în frig, în foame și în frică, și nu mai speram nimic. Dar am apu­cat, ca pe o izbăvire de necrezut, prima Înviere în libertatea de după prăbușirea comunismului. De data asta, lacrimile au fost de bucurie și recunoștință, căci era pentru prima oară când noi, românii, înviam din propria noastră cenușă, odată cu Mântuitorul nostru Iisus. Când am cântat „… și celor din morminte viață dăruin­du-le”, am simțit că mama și tata, de care îmi era atâta dor, se aflau lângă mine. A fost singura dată în modesta mea viață când am crezut, când am știut, când am fost sigur că Iisus, Dumnezeul meu Cel Întreit Sfânt în veci, a fost, măcar pen­tru o zi… român ca mine…

MONICA PILLAT – Lumânarea verde

Cu mulţi ani în urmă, de Paşte, s-a întâmplat să fiu de una singură, departe de casă. Eram plecată pentru zece luni cu o bursă de cer­cetare la Universitatea statului Oregon, pe coasta de vest a Ame­ricii, în orăşelul Cor­vallis. În bisericile ca­tolice, protestante şi baptiste, Paştele fusese deja celebrat şi, cum în zonă nu se afla niciun lăcaş ortodox, nu puteam participa nicăieri şi cu nimeni la Sfintele noastre Sărbători.

În dimineaţa de dinaintea Învierii, m-am plimbat prin campus, bucurându-mă de umbra uriaşilor copaci şi de revărsarea florilor de rododendron. M-am oprit la un mic magazin şi mi-am cumpărat o lumânare verde, în formă de măr. Am cutreierat un timp străzile liniştite, pe care arareori trecea cineva, iar spre seară, m-am întors în camera din căminul studenţesc. M-am uitat îndelung pe fereastră la lăsarea umbrelor care estompau casele şi trunchiurile bătrânilor arbori. Când nu s-a mai distins nimic, am aprins lumina şi am început să citesc dintr-o carte des­pre Iisus. Ca niciodată, cuvintele Lui „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” mi-au pătruns în carne şi în sânge, cu o putere nemaitrăită. Am lăsat din mâini volumul, am stins lampa şi m-am apropiat de lumânarea-măr de pe măsuţă. Am simţit cum co­boară în încăpere bucuria unei bogăţii nevă­zute, care mă cuprinde şi mă face să fiu deodată cu ai mei de aici şi de dincolo, de aproape şi de de­parte, care mă aduce în miezul între­gului, unde nu mai mi-e dor de nimeni şi de nimic, fiindcă am totul. Pro­funda plenitudine mi-a domolit şi durerea din piept, care mă chinuia din ce în ce mai tare, de multe săptămâni. Când am revenit după câteva zile la spitalul din Corvallis, pentru o nouă investigaţie, doctorul care mă consul­tase s-a ridicat în picioare excla­mând:

– Chisturile au dispărut! Nu mai aveţi nimic! Ce aţi fãcut?

N-am avut glas să-i spun că Învierea lui Iisus mă vindecase.

LILIANA URSU – Fericita lumină

Fiecare amintire e o înviere. A unei emoții, întâmplări, a unei ființe dragi, a unei sărbători sufletești. A unei vieți petrecute cu Dumnezeu. Un dialog celest, născut din rugăciune, când uiți de tine, când cerul coboară pe pământ și ești fe­ricit, fără să știi cum și când s-a întâmplat mi­nu­nea. Și te lași aco­perit de Acope­ră­mântul Mai­cii Dom­nului, ca de o lumină ne­așteptată, izvorâtă din cu­vintele rugii. Și nu te mai simți orfan pe pământ, fi­indcă ai simțit în­fierea de Sus, a Ta­tălui Ce­resc și a Mai­cii Sfin­te, Rai cuvân­tător. Te simți iar înfiat de nă­dejde și de bucurie. De în­vi­erea iubirii și a mi­lei și a ier­tării. De senin.

Și o casă tre­buie să o locuiești fru­mos, darmite o a­min­tire! Orice gând bun, orice faptă fru­moasă sunt o lo­cuire binecuvântată a vieții tale. Nici­când nu sunt mai vii, mai co­lo­rate și mai cinstitoare de Dumnezeu florile, ca primăvara, în întâmpinarea Învierii. Florile nu îmbătrânesc. Cred că din cauza nevinovăției lor, a inocenței lor totale. Flo­rile nu au păcate și nu îmbătrânesc, precum ani­malele și oamenii. An de an învie, așa ca nar­cisele și trandafirii și crinii, puși de tata în mica noas­tră grădină. Și simt așa, cum dintr-oda­tă, vrăbiu­ța, cea mai sme­rită dintre păsări, îmi împrumută tinerețea ei cerească. Ce știe ea de „cash and carry”, de „Facebook” și de „like”-uri sau de cu­vintele obosite, de atâta internet. Ea știe să-și ridice cuibul cu hărnicie, știe să ciripească voios, îndemnându-te să dansezi, să te învârți în jurul Bucuriei, să uiți de grabe și de task-uri și de sterilele singurătăți. Să vopsești ouă roșii și să citești psalmi, ca într-un film de Tarkovski, și să le povestești nepoțeilor despre Învierea Dom­nului Iisus Hristos. Iar ei să intre în starea aceea u­ni­că de înminu­na­re, pe care o tră­iesc cu atâta fi­resc, o lecție pen­tru noi, cei mari, care am uitat să ne mai uimim și să ne minunăm de frumusețea unui răsărit.

Amintirile me­le legate de În­vie­re îmi sunt cele mai dragi. De fie­care dată altfel, și to­tuși, la fel. Alt­fel, fiindcă se pe­trec în locuri di­ferite, dar la fel, fiindcă toate sunt izvor de Lu­mină, Nădejde și Bucu­rie. De mare pace și trans­pa­rență. De împăcare cu tine și cu lu­mea. De serenitate unică și de mare taină. „Ve­niți de luați lumină!”. Cât ai mai așteptat să auzi această che­ma­re sfântă și uni­că, o binecu­vân­ta­tă invitație de par­ticipare la Ceresc și la sfințirea vieții tale, a vieților tu­turor celor care te înconjoară, când inimile noastre, în sfârșit, bat la fel, în același ritm cu inima blân­dului Iisus Hristos cel Înviat.

Și aș vrea să închei cu o poezie-amintire, pe care am numit-o chiar „Fericita lumină”:

în bucătăria strâmtă/ înfășuram sarmale./ sleit și mic îmi era sufletul/ și trupul tare obosit/ și deodată am știut că ești foarte aproape,/ dincolo de ușă de o deschideam/ și chiar am deschis-o/ și Te-am văzut de îndată/ stăteai în fața bradului abia împodobit/ și mă priveai cu atâta iubire,/ nu, nu erai Pruncul Sfânt abia născut/ erai Hristosul Domnului coborât de pe cruce/ și Înviat./ și atât de viu în casa mea ai coborât/ că sufletul meu/ cireș înflorit s-a făcut/ de atâta Fericită lumină.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian