Student român în Occident

• Rămân sau mă întorc în țară? •

Sunt aproape 35.000 de studenți înscriși anual la universitățile din Vest. Atrași de experiența studențească occidentală, de oportunitățile de carieră de mai târziu sau, pur și simplu, în căutarea unor specializări care în România nu există, vârfurile de promoție iau adesea drumul străinătății. Câți dintre ei revin însă acasă, după ce anii de facultate iau sfârșit? Am ches­tionat patru dintre ei, ca să aflăm cum se mai vede întoarcerea în țară, de la câteva mii de kilometri ­distanță.

Mihnea Petraș, student la Finanțe și Economie Internațională la Universitatea Bocconi, Milano, Italia

„După șapte ani, opțiunea de a te întoarce în țară nu mai există”

Nu știu de unde să încep să relatez odiseea unui student român în Italia. Deși sunt deja în anul III, simt că încă nu m-am odihnit destul după efortul primului an, care e un adevărat rit de trecere. Bocconi e o facultate cu ranking foarte bun în zona studiilor economice, dar e și o facultate extrem de scumpă: un singur an de studii se ridică la aproximativ 15.000 de euro. Și asta e încă infim față de taxele presupuse de Harvard și Stanford sau față de universități ceva mai accesibile, ca cele din Marea Britanie, care costă și ele 25.000-35.000 de lire pe an. E ceva ce nu mi-aș fi permis niciodată! Familia mea e o familie obișnuită, cu venituri un pic peste media familiilor românești. Din fericire, există și posibilitatea unei acoperiri integrale a costurilor anului academic și a unei camere în cămin, cu condiția să menții rezultate de vârf la examene. Or, cam de aici începe de fapt povestea: puneți-vă în pielea unui puști de 18 ani, propulsat într-un oraș străin, într-o altă țară, unde cei mai mulți colegi sunt totuși italieni, unde toate cursurile sunt în limba engleză, pe care nu-l mai așteaptă nimeni cu mâncarea făcută când ajunge acasă. Fiecare informație măruntă de care ai nevoie presupune la început o adevărată aventură. Îți ia timp până afli unde poți să te tunzi ieftin, ce supermarket e mai accesibil, cum funcționează cuptorul din bucătăria căminului, ce medicamente sunt rambursate de serviciul social și așa mai departe. Nu cred că exagerez când spun că în primul meu an aici am fost obosit în fiecare zi. Eram obosit de când mă trezeam dimineața, efectiv, de începusem să cred că am vreo boală ascunsă. La finalul zilei, nu-mi mai rămânea energie pentru nimic. Nici nu-ți prea poți permite să pierzi timpul vizitând orașul și să petreci așa, weekend de weekend, când știi că părinții fac eforturi uriașe să trimită 500-700 de euro lunar, ca să mai ai să-ți cumperi una alta și când ai asupra ta și presiunea notelor finale, teama că, dacă nu menții nivelul, riști să fii declasat din bursier în plătitor, deci trimis acasă.

A trebuit să treacă timp, ca să-mi permit și eu să respir. După luni de zile pe care le-am petrecut între cămin, sălile de clasă, bibliotecă și supermarket, am început și eu să descopăr orașul. Acum am chiar un grup de prieteni cu care ies vineri de vineri la pizza sau paste și cu care termin mereu seara în vreun club, pe Corso Como. Pe scurt, minimum 70-80 de euro toată afacerea: o pizza, o bere, biletul de intrare în club și încă vreo 2 băuturi. Ca să-ți permiți serile astea, ca student străin, în restul săptămânii stai cuminte. Vorba noastră între băieți: toate ca toate, dar numai de-o manechină să nu dai. Milano e plin de fete frumoase, modele de 18-19 ani, mai mici ca noi, dar care câștigă deja atât de mult, că nu-și pierd vremea cu studenți.

Ei, și când ai impresia că lucrurile se mai așează și se mai liniștesc la Bocconi, de fapt încep să se complice. Cum trece stresul adaptării la Milano, începe celălalt, al găsirii stagiilor de lucru prin marile bănci ale lumii. Să prinzi un internship la Londra e obsesia oricărui student de top din Bocconi, iar când zic de top, mă refer la un personal score de minimum 29 de puncte din 30, dacă nu se poate chiar 30 din 30. Stai și scrii zilnic aplicații peste aplicații, cu zecile uneori, până primești un răspuns afirmativ. Dacă îl obții, îți faci iar bagajul și pleci în Anglia, cum a făcut Mateo, colegul meu de cameră argentinian. Așa că până să-ți fie dor de România, ți se face dor de colegii din Italia… N-o să fiu ipocrit, totuși. Da, mi-e dor de țară, mi-e dor de ai mei, de sentimentul că nu mai trebuie să mă conformez niciunui cod cultural diferit, de sentimentul că pot sta oriunde la orice terasă, că totul în jur e în limba mea, că pot înțelege orice glumă. Când ești prin­tre străini, te obișnuiești cu faptul că e mereu ceva ce nu înțelegi, un cuvânt, o aluzie, o referință culturală, un episod social pe care nu l-ai trăit. E ca un filtru, care-ți lasă impresia că ești exclus de la ceva. Pur și simplu nu e țara ta, noroc că în mediul universitar sunt mulți ca mi­ne, de peste tot. Mi-e dor și să-mi cumpăr merdenele din Amzei și să stau pe scări la Ateneu, la soare, în amiaza mare, fără ­nicio grijă. Mi-e dor de prietenii din liceu, dar mi-e dor de timpul de atunci, așa cum eram înainte să ne risipim, când puneam toți ban pe ban să împărțim o bere. Când mă pregăteam să plec la facultate în Italia, gândul meu era doar să fac undeva o facultate high level ca, la întoarcere, să obțin un job mai bun. Dar timpul trece. Și după facultate vine un master, după un master un internship, într-o mare companie de asigurări sau într-o bancă în altă țară, dacă îți dai silința, stagiul se transformă într-un job pe perioadă determinată, apoi pe perioadă nedeterminată, și te trezești după 6-7 ani de când ai părăsit țara că opțiunea de a te întoarce nu mai există. Pur și simplu, ai investit prea mult în tine, ca să te întorci pe un salariu de 5000-6000 de lei. Și oricât te strigă România înapoi, preferi să te bați în continuare pentru ce e mai bun. Oricum, ritmul ăsta competițional ți-a intrat deja în sânge. Și parcă de fiecare dată când te întorci acasă, te deranjează tot mai multe lucruri la propria ta țară. Prietenii sunt din ce în ce mai puțini acasă și din ce în ce mai mulți risipiți prin Europa. Și nu te mai miri când ajungi să-ți dai întâlnire cu ei vara pe cine știe ce insulă, pentru că cine lucrează la Londra ajunge să facă și bani.

Olimpia Ferentz, studentă la Facultatea de Biologie a Universității din Groningen, Olanda

„Statul printre străini te cam omoară după o vreme”

Vreți să spun adevărul? Ei bine, adevărul e că abia aștept să mă întorc acasă în vacanțe, ca să mănânc. Da, da, ați auzit bine. Mă ia cu amețeală numai când mă gândesc la ciorbele noastre. Mâncarea e punctul dureros al multor studenți de aici. Nu că n-ar exista destulă mâncare bună și de calitate în Groningen, doar că tot ce e cu adevărat bun costă de te îndoaie. Or, ca student român în Olanda, nu prea ai de unde, că dai măcar 600 de euro pe o cameră într-un apartament cu mai mulți studenți, plus 2500 de euro taxa anuală de școlarizare. Cât să-ți trimită și părinții? Așa că, cei mai mulți dintre noi își mai iau jumătate de normă de lucrat pe undeva. Anul trecut, trei seri pe săptămână am fost chelneriță într-un bar. Cu banii câștigați mi-am permis să mai cumpăr și altceva de mâncare decât aceleași prostii din Lidl și Aldi sau mizeriile de noodles de la chinezi. Dacă cineva ar căuta pe Google cum e viața în Groningen, ar vedea numai sintagme de genul „cea mai efervescentă viață studențească”. E adevărat că sunt foarte mulți tineri veniți la studii, orașul e mereu în mișcare. Dar și statul printre străini te cam omoară după o vreme. Obosești să tot cunoști oameni noi, să fii entuziast cu persoane pe care poate nici n-o să le mai vezi a doua oară în viață. „Stai liniștită, că n-o să fii niciodată singură”, îmi spuneau pe forumurile de pe internet alți studenți, când mă pregăteam să plec din țară, „vei împărți casa cu mai mulți”. Dar tocmai asta nu s-a potrivit în cazul meu.

Poate sunt eu mai introvertită, nu m-a ajutat nici faptul că nu mă omor după muzica de club, ca ceilalți trei cu care împart casa, cert e că n-am reușit să ne împrietenim deloc. În afară de interacțiunile de politețe („Vreți și voi niște plăcintă?”. „Când plătim electricitatea?” și altele de genul ăsta), am simțit mereu că locuiesc cu niște străini. Cât despre olandezi, partea bună e că sunt bilingvi, nicăieri în Europa locuitorii nu vorbesc mai bine engleză ca în Olanda. Dar sunt destul de alunecoși. La un moment dat, am avut sentimentul că m-am împrietenit pe bune cu unii, un cuplu pe care l-am cunoscut tot prin facultate. După două luni de vorbit, m-au invitat pe la ei, cu alți prieteni. Odată ajunsă acolo, am început să mă plictisesc. Era totul așa… corect și elegant, „Să luăm un aperitiv!”, „Ce ați mai făcut?”. Am mâncat ceva, am băut și un pahar de vin, fiecare mai spunea ce a mai făcut, dar mereu numai lucruri bune, cel mult o mică nemulțumire de dragul varietății, încât am simțit că nu e locul meu acolo. Părea totul mort, fără viață. Fără niciun hohot de râs din toată inima. Întâmplările de felul ăsta și faptul că am simțit mereu că nu m-aș putea îndrăgosti niciodată într-o limbă străină m-au făcut să mă gândesc tot mai des ca după studii să mă întorc în țară. Pur și simplu, nu mă văd crescând copii între străini. În România, am casa mea de la părinți, pe care aici nu mi-aș permite să mi-o cumpăr niciodată. În România, am încă prietenii mei cu care înroșesc telefoanele, de cât am tot vorbit de la distanță. Da, mai mult ca sigur o să-mi blochez niște șanse de viitor. Știu asta deja. România nu stă deloc bine la capitolul cercetare biologică, laboratoarele ei sunt în paragină, dar tot îmi rămân niște opțiuni: aș putea lucra în laboratoarele private de analize sau la marile trusturi de medicamente. Nu-mi plac cei care spun că în România nu se poate face nimic. Depinde cum îți organizezi viața și prioritățile. Dacă vrei o țară ca afară, trebuie să te mai și întorci de la studii acasă și să pui osul la treabă. Am foști colegi de liceu, puțin mai mari decât mine, care au rămas în țară și care după licență s-au angajat din prima pe 7500 de lei, fără niciun pic de experiență. Sigur că nu e un salariu la fel ca cel din Occident, dar în România și chiriile sunt mai mici. Și puterea de cumpărare e alta. Iar eu sunt abia la început de drum.

Răzvan Șuteu, student la Facultatea de Informatică a Universității din Burgundia, Dijon, Franța

„Deocamdată, îmi ajunge să vin în vacanțe”

De ce am plecat? Nici nu știu să răspund la întrebarea asta, atât de evidentă era încă din clasa a 11-a decizia de a pleca. Le-o datorez în primul rând alor mei, care au vrut foarte mult ca eu să am ușile deschise către Occident și s-au ținut de capul meu. Reușisem să-i exasperez la un moment dat cu dependența mea de computer, îmi plăteau și psiholog numai să mă scoată din ea. Mă culcam în unele zile la 4 dimineața, a doua zi la școală nu mai eram bun de nimic. Până când, la un moment dat, le-a venit ideea asta, să mă trimită să studiez ce-mi place mie de fapt, undeva în Vest. A fost cam singurul lucru care m-a scos din amorțeală, m-a motivat să iau Bacul cu note mari și să-mi pregătesc diploma de limbă. Acum îmi pare cumva rău că n-am deschis ochii mai repede, cu ceva efort aș fi putut fi student la Londra sau Paris, nu în Dijon. Dar tot nu mă plâng prea tare, orașul e absolut superb, iar campusul studențesc e foarte mare aici. Sunt înconjurat de oameni la fel de obsedați de computere ca mine, cu care nu mă plictisesc să vorbesc.

Într-un fel, am sentimentul că sunt undeva în vacanță, printre atâția studenți de peste tot din lume. Și apoi, sistemul francez de învățământ e ceva mai relaxat, nu sunt ei numărul 1 în științe computaționale, dar cumva reușești să și înveți și să mai și înțelegi ceva din studenție. Vă spune asta un geek, un obsedat de computere și tehnologie care, după ce a stat până la 19 ani cu nasul în ele, a descoperit brusc că există viață și dincolo de ecrane (râde). De când sunt aici, merg la o sală de sport și ies regulat cu colegii mei. Ce-i drept, universitatea pune gratuit la dispoziția tuturor săli de fitness, de baschet, de volei și bazine de înot, deci avem ce face în timpul liber. Când nu avem bani de ieșit prin oraș, ne luăm ceva din supermarket și ne așezăm la o fântână arteziană și povestim. La Dijon sunt vinuri și brânză foarte bune. Și clădirile sunt frumoase. Și nu e atâta trafic. Îmi amintesc de prima lună a instalării mele aici, în care facultatea a organizat o cină și o ceremonie de bun venit pentru toți studenții înscriși, o ocazie foarte bună să aflăm câte ceva despre istoria regiunii, dar și să ne cunoaștem între noi. Când va face cineva așa ceva la o universitate în România? Nu mai zic că avem și un restaurant-cantină, unde studenții au dreptul să mănânce un meniu (antreu, fel principal și desert) pentru prețul subvenționat de doar 3 euro. Însă ce mi-a pus capac e faptul că am avut ghinionul să fac o apendicită în primul an petrecut aici și am descoperit mirat de ce servicii medicale poți beneficia gratuit, doar pe baza asigurării de student. Deci, da, cred că a fost o decizie foarte bună din partea alor mei. Pe lângă faptul că am ajuns să vorbesc franceza fără niciun accent și să-mi fac mulți prieteni, am și posibilitatea să mă specializez în programele de inteligență artificială și în construcția de aplicații, ceea ce în România era mai complicat. Planul nostru, al celor cu „Licence Info”, nu e să ne întoarcem în țările din care am venit, ci să atacăm Parisul, după ce ne luăm diploma. Care pe unde reușește: în bănci, ca specialist în sistemele informatice bancare, în companii de IT, ca analiști de date, în statistică… Sunt opțiuni. Întorsul acasă chiar nu e în plan deocamdată. Poate va fi mai târziu, când România va fi capabilă să-și digitalizeze infrastructura, când și statul român va căuta oameni cum suntem noi pentru instituțiile lui, nu doar companiile private. După ce trăiești o vreme într-o societate din Vest, îți dai seama câte lucruri nu sunt puse la punct în țara ta, câte s-ar putea schimba, uneori doar cu bunăvoință și eforturi minime. De întors, m-aș întoarce poate peste zece ani, ca să pun pe picioare propria mea companie de IT. Până atunci, îmi ajunge să vin în vacanțe. Mi-e dor de părinți, de bunici, de vremea când nu trebuia să-mi ­gătesc singur, dar simt că mai am multe de învățat despre mine stând printre francezi. Sunt aproape sigur că în primele mele luni aici se vedea cât de român sunt. Era pe noi, românii, o anumită încrâncenare, ca și cum ne-am fi dorit să fim și ca francezii, și împotriva lor. După o vreme, te mai relaxezi, parcă începi să le înțelegi obsesiile și, de la distanță, îți vezi mai bine și țara. Îți privești cu atenție colegii bulgari sau sârbi. Te vezi și pe tine. Și te scuturi de ­balcanisme.

Sandra Bărbulescu, masterandă în Științele naturii și managementul pădurilor la Universitatea din Copenhaga, Danemarca

„Iubesc România aia în care mai poți pune cortul în sălbăticie”

Am știut de copil că vreau să mă ocup de mediu, poate pentru că fac parte dintre cei al căror teren de joacă au fost în copilărie dealurile și pădurile. Știu că sună oarecum a clișeu, dar ce am trăit în primii ani de viață m-a convins că protejarea naturii e unul din lucrurile alea pentru care orice societate civilizată merită să se bată. În Scandinavia sunt și cele mai bune facultăți de mediu. E destul să vii o dată aici și simți pe pielea ta cât de bine e gândit fiecare aspect legat de natură. Am ratat ocazia să mă înscriu la facultate aici, fiindcă n-am fost destul de inspirată să mă informez din timp, dar m-am străduit măcar să recuperez cu un master. Iar acum, că stau de vorbă cu voi, din inima Amager-ului, într-una din primele zile cu soare de primăvara asta, sunt mai mult decât bucuroasă că sunt aici. Da, m-am îndrăgostit de cum e organizată țara asta, de toate politicile ei ecologice și sociale, de sistemul lor universitar fabulos. Doar că, oricât de multă admirație aș avea pentru ea, am știut dintotdeauna că n-am venit să stau. Nu doar pentru că iernile lor sunt lungi, cenușii și se întind pe jumătate de an, ci pur și simplu pentru că îmi iubesc țara. Mă enervează politicienii, mizeriile făcute de ONG-uri, tunurile date în corupție, proiectele sociale inexistente, dar iubesc pur și simplu România aia făcută din munți, ape și păduri. România în care poți umbla de nebun în căutare de plante medicinale, în care încă mai poți pune cortul în sălbăticie, fără să iei o amendă, cu păduri în care mai umblă urși și mistreți și în care mai cresc ciuperci.

Nu prea cred eu în Dumnezeu, dar dacă el există, ar trebui să-i mulțumim pentru Carpați, pentru că ei sunt plămânii Europei. Fără ei, partea asta de continent ar respira un aer cu mult mai rău. De când am venit în Copenhaga, fiecare zi e pentru mine o revelație. Mă uit la colegii mei, mulți sunt vegetarieni, reciclează uleiul ars, nu aruncă niciodată baterii la gunoi, de plastic nici nu mai zic. Sunt în stare să vină cu cana lor de cafea în ghiozdan, doar ca să nu mai folosească pahare de plastic la tonomat. Nu știu dacă am mai văzut undeva atâta responsabilitate față de natură. Așa că învăț și eu tot ce pot, și de la ei, și din cursuri: despre sustenabilitate, managementul pădurilor, protejarea apelor, cum gândești legislații de protecție, cum gestionezi de­șeuri și așa mai departe. Cum „Kobenhavn Universitet” e mai bine văzută, sunt și foarte mulți studenți suedezi care se înscriu la programele de master de mediu. Unii dintre ei vin după ce au acumulat o experiență bunicică în organizații de mediu sau în structurile care gestionează pădurile din țara lor. Abia aștept să îi prind liberi între două cursuri, ca să ieșim în Nørrebro, la un kanelsnegl cu scorțișoară. E aproape un joc între noi: eu sunt românca aia care încearcă să-i convingă să vină după master în România, să lucrăm împreună. Și preț de două ore, cât bem cafeaua aia mare cât un castron de supă, facem planuri, visăm, analizăm pro-uri și contra-uri, dezbatem strategii și apoi ne despărțim râzând. Ei merg la ale lor, n-o să vină niciodată în România, mi-e clar. Iar eu mă sui pe bicicleta cumpărată din Svalernes, de la târgul de vechituri, și pedalez până la canal, la Sirenă, gândindu-mă la câte am de gând să fac acasă, după ce mă-ntorc.