Drama semințelor românești – COSTEL VÂNĂTORU: „Vorbim despre dispariția unui adevărat tezaur, poate mai valoros decât cel de la Banca Națională”

Director al Institutului Agronomic din Bu­zău, membru al Academiei Române dar și… preot. L-am rugat să ne vor­beas­că despre situația semințelor țărănești, pre­zentată într-un reportaj din numărul anterior al revistei Formula AS. Ne-a răspuns întrebărilor cu ama­bilitate, de la înălțimea cunoștințelor aca­de­mice, dar și prin prisma pasiunii de o viață pe care o are pentru legumicultura României.

„S-au pierdut peste 2.600 de soiuri românești vechi”

– Domnule Costel Vânătoru, ați făcut, de la înălțimea unui mare specialist, un studiu despre dispariția semințelor românești. Cât de gravă este situația și de ce ar trebui salvate aceste semințe?

– Pe de o parte, este vorba despre pericolul în care se află biodiversitatea din țara noastră și re­sur­sele genetice autohtone. Pe de altă parte, este vorba despre importanța lor. Da, am făcut un studiu ce vizează creațiile biologice care au fost omo­logate și înscrise în catalogul oficial al plantelor de cultură din România. Noi, când vorbim de soiuri, putem vorbi de cele care au fost obținute prin cer­cetare, omologate și înscrise în catalog, dar și de cele țărănești, populații locale. Studiul pe care l-am făcut eu a fost strict pe catalogul oficial al plantelor de cultură, adică cele omologate. Anual, Ministerul Agriculturii elaborează o carte, un catalog al so­iurilor ce au dreptul de a fi comercializate și utili­zate în cultură pe teritoriul României. Eu am luat listele acestea ale Ministerului Agriculturii, atâtea câte am găsit, și am făcut un recensământ al acestor plante. Din analiza mea reiese că s-au pierdut peste 2.600 de soiuri românești vechi, care altădată ocu­pau suprafețe mari de cultură în România, și astăzi ele nici măcar nu mai apar în această listă oficială. Multe dintre ele erau varietăți valoroase, apreciate de cultivatori… Ce e și mai grav este că au dispărut ins­titute de cercetare, cu totul! Și, odată cu ele, și so­iurile studiate și omologate de ele. Peste 60 de ast­fel de institute de cercetare au dispărut pur și simplu, și odată cu ele, și toată munca lor de cer­cetare! La aceste soiuri omologate care au dis­părut se adaugă soiurile neînscrise în niciun catalog, cele deținute de țărani. Așa că acest tablou al dispariției semințelor românești este destul de sumbru și mult mai dramatic în realitate decât ceea ce am arătat eu în studiul pe care l-am făcut. Eu zic că vorbim despre dispariția unui adevărat tezaur, poate mai valoros decât cel de la Banca Națională, pentru că era un tezaur verde, un tezaur viu… Nu mai luăm în calcul faptul că statul român a cheltuit cu ins­titutele pentru a obține aceste creații, ani la rând, și acum totul este pierdut…

– Care este pericolul și care sunt consecințele dispariției semințelor românești?

– Pericolul este foarte mare! În primul rând, importăm resurse genetice și cheltuim sume foarte mari pentru asta. Banii care pleacă anual din România pentru achiziționarea semințelor sunt foarte mulți! Sunt sume imense, de milioane și milioane de euro. Lucru grav, pentru că noi nu doar că puteam să ne producem semințele, dar puteam chiar să exportăm, așa cum a fost până în 1990, când exportam semințe chiar și în Olanda, vârful de lance al științei horticole. Ceea ce importăm nu corespunde cu clima și pământul de la noi. În plus, odată cu aceste semințe, s-au adus în România boli și dăunători foarte periculoși, unii dintre aceștia nici nu pot fi combătuți cu nimic, provocând mari pagube. O altă problemă majoră este cea a poluării soiurilor autohtone. Când aduci, de exemplu, un soi de morcov din străinătate și îl pui lângă un soi local, este un risc foarte mare să poluezi genetic soiul local, sau cum se zice mai simplu, să corcești soiul, să îl depreciezi din punct de vedere genetic. Mai ales că soiurile oricum se depreciază genetic, din cauza schimbărilor climatice sau a folosirii de substanțe chimice. De exemplu, ardeiul Cornul caprei, un ardei folosit la noi de mai bine de 200 de ani, mai ales la murături, pentru că rămânea cro­cant și era și picant, foarte gustos, a fost corcit în timp, din neglijență, și am lucrat opt ani, și în seră, și în câmp, ca să îl readuc la forma originală… Și nu în ultimul rând, România a devenit un mare po­ligon de testare al marilor companii din afară, acele loturi demonstrative ale companiilor străine pe care le vedeți cu plăcuțe pe marginea drumului. Înțeleg că suntem într-o economie de piață concurențială, dar nu înțeleg de ce trebuie să dispară o întreagă industrie și aripa de cercetare românească, cea a semințelor. Încă avem cea mai mare diversitate de semințe la nivel european, dar ce folos, dacă noi importăm 90 la sută din necesar?

„Este urgent să avem un program de conservare a resurselor genetice la nivel național!”

– Ce se poate face? Care sunt soluțiile în fața acestei catastrofe agricole, dar și de mediu?

– Este urgent să avem un program de con­ser­vare a resurselor genetice la nivel național! Să avem o „bibliotecă” în care să fie păstrate toate aces­te semințe, dar nu oricum – cercetate și de­con­taminate, libere de boli și cu autenticitate genetică. Noi nu avem în acest moment nicio bancă de gene acreditată la nivel internațional, după standarele FAO („Food and Agriculture Organization”). Eu am venit cu ideea de a face bănci de gene pe do­menii, cu laboratoare, cu specialiști bine pregătiți, care să cunoască foarte bine ce se păstrează într-o astfel de bancă – una pe legumicultură, una pe cul­tură mare, una pe pomicultură și o alta pe vi­ti­cul­tură. Aceste bănci de gene să fie specializate și să ai­bă puncte de lucru la nivel național, unde să își poa­tă conserva resursele. Costul unei astfel de bănci pen­tru statul român ar fi cât costul unei școli ge­nerale. Nu cred că statul român nu își permite așa ceva, mai ales că beneficiile ar fi enorme. Am pu­tea, în felul acesta, să luăm amprenta genetică a so­iurilor deținute, pentru că România nu are la ora as­ta nici măcar o amprentă genetică a ceea ce de­ține! De aceea, soiurile noastre sunt în băncile de gene din afara țării, sunt multiplicate acolo și noi nu putem să demonstrăm că de fapt sunt ale noas­tre. Așa s-a ajuns la situația rușinoasă de a im­por­ta soiuri românești, produse sau păstrate în străinătate.

– Aveți câteva exemple de soiuri importate din străinătate, deși ele sunt românești?

– Din păcate, sunt foarte multe astfel de exem­ple. Este rușinos că am ajuns să importăm, de exem­plu, semințe de gogoșar Cornel de Vidra, din Olan­da, și ei ni-l vând cu o altă denumire și spun că este al lor. Dar câtă vreme noi nu avem o amprentă genetică să demonstreze că soiul este al nostru, asta este situația. Am adus ceapă aurie de Buzău, de la o bancă de gene din America. Am pierdut roșia de Țigănești de la noi, dar am găsit-o în Germania. Multe bănci de gene din Europa au soiurile noastre de vinete, cu semințe germinabile la zi, și noi nu le păstrăm. Viță-de-vie, soi autohton, importăm din Franța, că ei au fost mai inteligenți și au știut să îl păstreze și să îl multiplice. Este o rușine pentru noi așa ceva… Guvernanții ar trebui să înțeleagă că, în ziua de azi, granițele țării nu se mai apără cu ghioaga, ci cu cercetare științifică la nivelul zilelor noastre – să cunoaștem ceea ce avem la nivel de genă și astfel să putem demonstra oricui că acele soiuri sunt ale noastre.

„Iată că, încă o dată, țăranii români au dat dovadă de un extraordinar instinct și încearcă să își salveze semințele”

– Ce părere aveți despre țăranii care s-au organizat în adevărate rețele pentru păstrarea semințelor vechi românești? E normal ca ei să nu aibă voie să își vândă semințele?

– România a semnat, încă din 2011, la New York, în sediul ONU, tratatul prin care se an­ga­jează să dea voie țăranilor români să își producă și să își comercializeze semințele. Cu toate astea, la noi încă nu se aplică. Nu e normal ca ei să nu aibă dreptul să își autorizeze și să își vândă se­mințele. România a semnat mai multe tratate in­ternaționale, și avem chiar și legi naționale, ce le con­feră acest drept de a-și proteja și vinde semin­țele produse de ei. Iată că, încă o dată, țăranii ro­mâni au dat dovadă de un extraordinar instinct și încearcă să își salveze semințele, nu vor să ajungă la mâna celor ce vând hibrizi și nu vor să își piardă tradiția. Ar trebui ajutați și sprijiniți, să conservăm aceste resurse așa cum trebuie! E un paradox – oamenii simpli, de la țară, au înțeles importanța re­sursei genetice, valoarea lor alimentară, me­di­ci­nală, gustativă, și cei care au putere de decizie nu au făcut nimic. Toți acești oameni despre care ați scris în reportajul dumneavoastră au început să se organizeze cum pot și cum știu ei mai bine, pentru că statul este absent și nu e în stare să vină cu spri­jin științific și serios pentru ei. Există riscul bolilor la legume, și oamenii aceștia de bună-credință riscă să piardă semințele, pentru că, la nivel național, nimeni nu îi sprijină și nu îi susține așa cum ar tre­bui și ar merita un asemenea tezaur. E păcat. Din ca­­uza unor politici proaste, adică a unei proaste ges­tio­nări, suntem într-o situație de neînțeles: avem pă­mânt bun, avem bogăție de soiuri, avem forță de muncă în domeniul agricol, dar care pleacă în vest la lu­cru, avem tradiție agrară și noi importăm mân­care…

– De ce nu se găsesc semințe românești în supermarket-uri, așa cum le găsim pe cele din străinătate?

– Asta este o altă mare poblemă: nu mai are cine să le producă! Nu mai avem terenuri pentru producerea unor astfel de semințe. Concret, aici, la Buzău, în 1990 aveam 1200 de hectare. Astăzi, mai avem 136 de hectare pe hârtie, dar în realitate, nu mai avem deloc, pentru că totul s-a retrocedat. Practic, noi funcționăm în prezent pe niște terenuri pe care nu au venit proprietarii să și le ia. Cam așa au dispărut peste 60 de institute de cercetare. Pe terenurile unde se făceau loturi de semințe valo­roase, acum sunt vile și blocuri.