Boala lungă

Ca peste tot în lume, pandemia a afectat și în Ro­mâ­nia programele și proiectele guvernamentale. Adus la pu­tere după alegerile din 2020, guvernul coaliției de centru-dreapta, PNL-USR Plus și UDMR, a trebuit să amâne multe din obiectivele fundamentale ale programului său, pentru a se concentra pe gestionarea concretă a situației. Impunerea măsurilor de prevenție, asigurarea mijloacelor de combatere a virusului, menținerea în funcțiune a unui sistem sanitar jerpelit și neglijat de mai toți guvernanții de până acum au absorbit energiile guvernanților și, mai ales, fondurile pe care le aveau la dispoziție. Din păcate, neașteptata catastrofă nu a dus nici la solidarizarea clasei politice în susținerea luptei statului cu maladia, ascuțind – dimpotrivă – conflictul politic dintre putere și opoziție. Câștigător „şifonat” al alegerilor, dar plasat în opoziție, prin coalizarea partidelor dreptei, PSD-ul a trecut la criticarea dură a măsurilor sanitare ale guvernului, ac­centuând mai ales pe problema risipei fondurilor publice. Liderii săi nu au suflat, bineînțeles, nicio vorbă, despre jaful practicat de susținătorii partidului în același sistem al sănătății, în perioada guvernărilor lui. În schimb, după ce – la începutul pandemiei – au susținut teoriile nega­țio­niste și conspiraționiste legate de virus, s-au „retras”, du­pă constatarea amplorii reale a dezastrului. După  mo­bilizări zgomotoase, cu puternice vize emoționale, chiar și AUR și-a mai domolit acum agitația anti-covidiană, lăsând continuarea ei pe seama unor „personaje exotice”, gen Șoșoacă, aflate în căutarea notorietății publicitare pe sce­na politică. Măsurile luate de guvern – în ciuda „bâl­be­lor”, a unor „șmecherii clientelare” și a unor accidente tra­gice – au avut, totuși, efecte pozitive în lupta cu pan­de­mia, numărul infectărilor reducându-se și „relaxarea”, atât de așteptată, părând tot mai apropiată. Cabinetul pre­mierului Cîțu se poate, așadar, concentra pe repornirea mo­toarelor economiei și pe gestionarea corectă a fon­durilor de susținere a relansării acesteia, acordate de UE.

Neașteptata pandemie a afectat însă nu doar progra­me­le curente ale administrației în funcțiune, ci și obiec­tivele generale ale programului comun de guvernare, lansat de coaliția de centru-dreapta, la constituirea ei. PNL, USR-PLUS și UDMR căzuseră atunci de acord asupra unui set de măsuri ce ar fi trebuit să ducă la re­formarea radicală a sistemului instituțional al statului român. Guvernările PSD-iste l-au transformat (prin „capturarea clientelară” a structurilor sale funcționale) într-o anexă politică a sa, definiția lapidară „sistem ti­căloșit” semnificând destul de palid maniera lui de ac­țiune. Urmărindu-și propriile lor interese de castă, liderii și clienții „partidului de stânga” au ocupat – și parazitat – administrația națională și locală, au politizat Justiția, favorizând corupția la nivel înalt, și au impus o ierarhie socială incompatibilă cu principiile democrației liberale. „Ținta” PSD-ului și a grupărilor satelitare ce îl susțin a fost – și este – instaurarea unei „democrații iliberale”, avan­tajoasă pentru oligarhia născută din mișcarea ce a răsturnat comunismul în 1989. Istoria cuceririi treptate a statului sub guvernările PSD-iste este, de altfel, o istorie trăită de toți cetățenii României de azi. Coaliția de cen­tru-dreapta și-a propus extirparea acestei excrescențe și revenirea la o situație „normală”, proprie democrațiilor func­ționale. Tentativa presupune combaterea dură a co­rup­ției generalizate, restabilirea independenței Justiției, asigurarea competiției corecte pe piața muncii și spri­ji­nirea transparentă a inițiativelor productive individuale. Programul ei comun, extrem de ambițios (urmărind să fa­că „o țară ca afară”, după cum cereau manifestanții so­cie­tății civile la marile mitinguri din 2017-2018), a avut în­să, încă de la început, o serie de contexte care l-au în­cetinit și, în unele domenii, îl amenință cu eșuarea. Mai întâi, a contat faptul că el a fost alcătuit destul de în pripă, după alegerile de la care atât PNL-ul, cât și USR-PLUS, sperau să obțină un număr mult mai mare de voturi. Cons­tituirea „post-hoc”, oarecum grăbită, a coaliției, nu a dus la sincronizarea fină a etapelor aplicării planului re­formator și nu a impus regula acțiunii unitare a demni­ta­rilor și specialiștilor grupați în cabinetul guver­na­mental. Radicalismul reprezentanților USR-PLUS a ieșit în evidență în raport cu „prudența” celor din PNL, care – hârșiți deja în „stilul politicii românești” din ultimele trei de­cenii – suportau presiunile unei „clientele de par­tid” de mult timp conturată. Reprezentanții UDMR și-au a­fir­mat și ei, „onest”, interesul electoratului specific, chiar da­că – pe anume segmente – acesta vine în contra­dic­ție cu pro­­gra­mul reformist general. Fricțiunile ce au iz­bucnit pu­blic (culminând cu demiterea lui Vlad Voicu­les­cu, mi­nis­trul Sănătății) au dovedit că în cabinetul Cîțu, dar și în coaliție, mulți adepți ai „schimbării sistemului” văd doar copacii și nu văd pădurea. Pandemia, cu im­pli­ca­ții­le ei politice, a pus capac tuturor încercărilor de re­for­ma­re ra­pidă a instituțiilor statului, lungind agonic aș­tep­tarea pro­du­­­cerii efectelor ei benefice. Se știe la ce duce „boala lungă”.

Reducerea avântului reformist nu a trecut însă ne­observată. „Grupul Statelor împotriva Corupției” (GRECO) din UE a observat, în raportul său ad-hoc de mo­nitorizare a alinierii țărilor membre la standardele de justiție comune, că România a implementat doar 5 din cele 18 recomandări formulate pentru repararea mutilă­rilor aduse acestui domeniu de guvernările PSD-iste (prin „celebrul” cuplu de „specialiști în drept”, Iordache și Toader). GRECO a solicitat nu numai desființarea SILJ (Secția specială de investigație a magistraților), prin care PSD viza controlul direct al Justiției, ci și stabilirea unor mecanisme care să excludă politizarea în numirea șefilor instituțiilor juridice, în acțiunile procurorilor și în definirea statutului magistraților. Până la eradicarea to­tală a sechelelor justiției PSD-izate, nu se va putea vorbi de o Justiție independentă în România. Or, după unii ob­ser­vatori, entuziasmul inițial al d-lui Stelian Ion, minis­trul USR de resort, s-a temperat mult, după ce în ca­bi­netul din care face parte au izbucnit fricțiunile. Înce­ti­nirea elanului reformist poate fi sesizată și pe celelalte do­menii ale sistemului instituțional. Dacă nu vor ajunge ra­pid la concluzia că trebuie să acționeze unitar, indi­fe­rent de contexte, membrii cabinetului Cîțu și partidele pe care ei le reprezintă vor constata că „reforma” a de­ve­nit for­ma­lă și că „sistemul” s-a adaptat deja.