
Ca peste tot în lume, pandemia a afectat și în România programele și proiectele guvernamentale. Adus la putere după alegerile din 2020, guvernul coaliției de centru-dreapta, PNL-USR Plus și UDMR, a trebuit să amâne multe din obiectivele fundamentale ale programului său, pentru a se concentra pe gestionarea concretă a situației. Impunerea măsurilor de prevenție, asigurarea mijloacelor de combatere a virusului, menținerea în funcțiune a unui sistem sanitar jerpelit și neglijat de mai toți guvernanții de până acum au absorbit energiile guvernanților și, mai ales, fondurile pe care le aveau la dispoziție. Din păcate, neașteptata catastrofă nu a dus nici la solidarizarea clasei politice în susținerea luptei statului cu maladia, ascuțind – dimpotrivă – conflictul politic dintre putere și opoziție. Câștigător „şifonat” al alegerilor, dar plasat în opoziție, prin coalizarea partidelor dreptei, PSD-ul a trecut la criticarea dură a măsurilor sanitare ale guvernului, accentuând mai ales pe problema risipei fondurilor publice. Liderii săi nu au suflat, bineînțeles, nicio vorbă, despre jaful practicat de susținătorii partidului în același sistem al sănătății, în perioada guvernărilor lui. În schimb, după ce – la începutul pandemiei – au susținut teoriile negaționiste și conspiraționiste legate de virus, s-au „retras”, după constatarea amplorii reale a dezastrului. După mobilizări zgomotoase, cu puternice vize emoționale, chiar și AUR și-a mai domolit acum agitația anti-covidiană, lăsând continuarea ei pe seama unor „personaje exotice”, gen Șoșoacă, aflate în căutarea notorietății publicitare pe scena politică. Măsurile luate de guvern – în ciuda „bâlbelor”, a unor „șmecherii clientelare” și a unor accidente tragice – au avut, totuși, efecte pozitive în lupta cu pandemia, numărul infectărilor reducându-se și „relaxarea”, atât de așteptată, părând tot mai apropiată. Cabinetul premierului Cîțu se poate, așadar, concentra pe repornirea motoarelor economiei și pe gestionarea corectă a fondurilor de susținere a relansării acesteia, acordate de UE.
Neașteptata pandemie a afectat însă nu doar programele curente ale administrației în funcțiune, ci și obiectivele generale ale programului comun de guvernare, lansat de coaliția de centru-dreapta, la constituirea ei. PNL, USR-PLUS și UDMR căzuseră atunci de acord asupra unui set de măsuri ce ar fi trebuit să ducă la reformarea radicală a sistemului instituțional al statului român. Guvernările PSD-iste l-au transformat (prin „capturarea clientelară” a structurilor sale funcționale) într-o anexă politică a sa, definiția lapidară „sistem ticăloșit” semnificând destul de palid maniera lui de acțiune. Urmărindu-și propriile lor interese de castă, liderii și clienții „partidului de stânga” au ocupat – și parazitat – administrația națională și locală, au politizat Justiția, favorizând corupția la nivel înalt, și au impus o ierarhie socială incompatibilă cu principiile democrației liberale. „Ținta” PSD-ului și a grupărilor satelitare ce îl susțin a fost – și este – instaurarea unei „democrații iliberale”, avantajoasă pentru oligarhia născută din mișcarea ce a răsturnat comunismul în 1989. Istoria cuceririi treptate a statului sub guvernările PSD-iste este, de altfel, o istorie trăită de toți cetățenii României de azi. Coaliția de centru-dreapta și-a propus extirparea acestei excrescențe și revenirea la o situație „normală”, proprie democrațiilor funcționale. Tentativa presupune combaterea dură a corupției generalizate, restabilirea independenței Justiției, asigurarea competiției corecte pe piața muncii și sprijinirea transparentă a inițiativelor productive individuale. Programul ei comun, extrem de ambițios (urmărind să facă „o țară ca afară”, după cum cereau manifestanții societății civile la marile mitinguri din 2017-2018), a avut însă, încă de la început, o serie de contexte care l-au încetinit și, în unele domenii, îl amenință cu eșuarea. Mai întâi, a contat faptul că el a fost alcătuit destul de în pripă, după alegerile de la care atât PNL-ul, cât și USR-PLUS, sperau să obțină un număr mult mai mare de voturi. Constituirea „post-hoc”, oarecum grăbită, a coaliției, nu a dus la sincronizarea fină a etapelor aplicării planului reformator și nu a impus regula acțiunii unitare a demnitarilor și specialiștilor grupați în cabinetul guvernamental. Radicalismul reprezentanților USR-PLUS a ieșit în evidență în raport cu „prudența” celor din PNL, care – hârșiți deja în „stilul politicii românești” din ultimele trei decenii – suportau presiunile unei „clientele de partid” de mult timp conturată. Reprezentanții UDMR și-au afirmat și ei, „onest”, interesul electoratului specific, chiar dacă – pe anume segmente – acesta vine în contradicție cu programul reformist general. Fricțiunile ce au izbucnit public (culminând cu demiterea lui Vlad Voiculescu, ministrul Sănătății) au dovedit că în cabinetul Cîțu, dar și în coaliție, mulți adepți ai „schimbării sistemului” văd doar copacii și nu văd pădurea. Pandemia, cu implicațiile ei politice, a pus capac tuturor încercărilor de reformare rapidă a instituțiilor statului, lungind agonic așteptarea producerii efectelor ei benefice. Se știe la ce duce „boala lungă”.
Reducerea avântului reformist nu a trecut însă neobservată. „Grupul Statelor împotriva Corupției” (GRECO) din UE a observat, în raportul său ad-hoc de monitorizare a alinierii țărilor membre la standardele de justiție comune, că România a implementat doar 5 din cele 18 recomandări formulate pentru repararea mutilărilor aduse acestui domeniu de guvernările PSD-iste (prin „celebrul” cuplu de „specialiști în drept”, Iordache și Toader). GRECO a solicitat nu numai desființarea SILJ (Secția specială de investigație a magistraților), prin care PSD viza controlul direct al Justiției, ci și stabilirea unor mecanisme care să excludă politizarea în numirea șefilor instituțiilor juridice, în acțiunile procurorilor și în definirea statutului magistraților. Până la eradicarea totală a sechelelor justiției PSD-izate, nu se va putea vorbi de o Justiție independentă în România. Or, după unii observatori, entuziasmul inițial al d-lui Stelian Ion, ministrul USR de resort, s-a temperat mult, după ce în cabinetul din care face parte au izbucnit fricțiunile. Încetinirea elanului reformist poate fi sesizată și pe celelalte domenii ale sistemului instituțional. Dacă nu vor ajunge rapid la concluzia că trebuie să acționeze unitar, indiferent de contexte, membrii cabinetului Cîțu și partidele pe care ei le reprezintă vor constata că „reforma” a devenit formală și că „sistemul” s-a adaptat deja.